Câteva picături prin colțuri

A fost o idee bună, încă mai cred asta chiar și în starea în care mă aflu. Abia mai pot să-mi mișc picioarele din față — să le spun mâinile? Celelalte două perechi îmi tremură amorțite. De fapt, cele de jos au înțepenit, nu le mai simt. Cât de subțiri și fragile sunt! Sper să mă țină, să nu se rupă. Dar poate mor înainte.
Când m-am trezit azi-noapte, pe la două, nu mi-a venit să cred. Reușisem! La urma urmei, nu eram primul, nu-i așa? În sfârșit, mi-am spus fericit, de acum nu vor mai avea încotro și vor trebui să mă bage în seamă. De acum, exist. Nu mai sunt tipul de treabă pe care nu-l întreabă nimeni cu adevărat ce mai face. Nu mai sunt soțul ascultător care nu are nevoie de nimic. Nimic, pe naiba! Acum, uite, sunt un gândac! Unul adevărat și mare cât ușa. Încercați numai să vă faceți că nu mă vedeți.
Eram întins pe canapeaua din sufragerie pe care dorm singur de când s-a născut Mara, acum șapte ani, și Ingrid a început să doarmă cu ea. Când a apărut și Matei, acum un an și jumătate, a fost clar că voi dormi în continuare singur. După ce am realizat că sunt cu adevărat un gândac, prima senzație a fost de fericire. Întunericul din cameră mi se părea o minune. Era cald, ocrotitor și mai ales gustos. Nu mi se putea întâmpla nimic rău într-o lume țesută dintr-o astfel de materie. Apoi, mi-am dat seama că vedeam. Dar nu în felul în care văzusem înainte. Vedeam cu tot corpul, nu numai cu cei doi ochi compuși, de o perfecțiune divină. Am perceput lucrurile din camera învăluită în beznă — în ceea ce înainte aș fi spus că e beznă — cu exactitatea unui scanner tridimensional. Volume, contururi, suprafețe, culori. Da, culori. Am știut, dar ce spun am știut, am văzut, am simțit instantaneu cu o claritate care m-a uimit nu numai ce era în jur, ci și ce se petrecea în celelalte camere, în apartamentele de sus și de jos, în blocurile alăturate, în parcare sau pe bulevard. Vedeam și simțeam totul până departe, mult dincolo de benzinărie și de secția de poliție. O bucată uriașă din cartier devenise coaja hipersensibilă a minții mele.
Dar puteam să mă mișc? M-am ridicat temător. Aveam șase picioare, fiecare compus din cinci segmente articulate. Șase, dar atât de subțiri! Am făcut un pas, apoi încă unul. Nici o problemă. Le simțeam extrem de puternice și în același timp elastice. Am învățat imediat să le controlez perfect și am pornit prin cameră. Întâi pe covor, apoi pe măsuța cu cărți, de acolo pe birou. Am vrut să cobor și mă întorc în pat, dar în trecere am atins peretele și am descoperit cu încântare că mă puteam prinde cu ghearele de el. Oare puteam să mă cațăr? Puteam. Am urcat și am coborât de câteva ori până mi-a venit ideea să merg direct pe tavan. Era incredibil de ușor. Îmi venea să strig de fericire. Mi-aș fi dorit să fie Ingrid acolo și s-o strâng în brațe. Uite ce pot să fac, nu e grozav?
De parcă mi-ar fi auzit gândurile, am simțit-o, am văzut-o cum se mișcă în camera lui Matei. S-a ridicat încet ca să nu-l trezească pentru că e foarte greu să-l adormi la loc și mereu numai ea trebuie să facă asta. A deschis foarte încet ușa și a pornit pe hol spre baie, dar trebuia să treacă întâi pe la mine, prin sufragerie. Mă așteptasem să descopere transformarea mea în gândac abia dimineață, așa că m-a luat pe nepregătite. N-am mai fost atent la mersul pe tavan și am căzut în mijlocul camerei. Dar Ingrid m-a ocolit nepăsătoare. Ce tot fac, să mă culc odată, s-a răstit în șoaptă.
Amestecul de mirosuri și sunete de o concentrație infinită al corpului ei m-a izbit în plin. Putea îndura un muritor un asemenea extaz? Foșnetul abia perceptibil al pantalonilor de pijama în care dormea – cei turcoaz, extrem de scurți, de vară, care abia îi acopereau fesele și sub care știam că, de căldură, nu mai poartă nimic. Transpirația dintre coapse, de sub sâni, de pe gât. Gelul de duș cu piersică. Maieul mototolit și nădușit, turcoaz și el, spălat deunăzi cu detergent antialergenic din nuci indiene. Aroma de lavandă și ulei de măsline a părului blond. Gustul de migdale al cremei de față. Izul de mentă, piper și ciocolată al gurii. Umezeala fierbinte a buzelor. Firele de păr înfiorate de pe brațe. Palmele calde. Pașii ușori, de neauzit. Tălpile goale de care se lipiseră câțiva atomi din Domestos-ul cu lămâie cu care spălasem seara holul. Să dau bine peste tot. De ce, Doamne, nu m-ai făcut de la început gândac?
Ingrid s-a culcat la loc, dar eu n-am mai închis ochii. La șapte, ca de obicei, m-am dus în bucătărie. I-am făcut Marei pachetul pentru școală, i-am umplut sticla de jumătate cu apă și i-am pregătit micul dejun. Pâine de casă făcută de mine – ce-i al meu e al meu, recunoaște câteodată Ingrid – mușchi crud-uscat și cașcaval de la sibieni, o jumătate de roșie și iaurt de capră în cana verde cu căluț.
La șapte și un sfert am trezit-o pe Mara. A sărit din pat cum face de obicei, nu are niciodată nevoie să se dezmeticească, să caște sau să se-ntindă. Oau, ce antene super aveam. Puteam să le mișc? O auzeam cu ele? A, cleștii ăștia erau gura. Bine că vorbeam normal. S-a dus la baie, apoi, în timp ce se îmbrăca, m-a privit deodată fix: voiam s-o duc la școală așa? Da, i-am răspuns cu satisfacție. Ce credea?
Înțelegerea e ca eu, dacă tot mi-a trebuit firmă și lucrez de acasă, să mă ocup și de copii în timpul zilei, cât Ingrid e la job. Și, ca să nu-l trezim degeaba pe Matei prea de dimineață, Ingrid nu se trezește nici ea când plec cu Mara la școală.
Primii pași afară din bloc au fost însoțiți de mirosuri și sunete de care nu mă mai săturam. Ce mulțime de lucruri cu un gust sublim ne înconjoară fără să le băgăm în seamă! Am încercat să-mi deschid aripile, dar n-a mers. Erau frumoase – translucide, de un maron închis foarte intens, cu nuanțe roșcate. Miroseau a lemn. Dar era clar că nu-mi foloseau la nimic.
Am ieșit cu spatele din parcare dintr-o singură mișcare, în viteză, și am speriat-o pe Mara. Nici nu apucase să-și pună centura pe bancheta din spate. Cei de pe prima bandă m-au claxonat isteric, firește. Bă, gândacule, unde te bagi? N-ar fi bănuit niciodată, cu creierele și ochii și urechile lor neputincioase, că le mirosisem, le gustasem intențiile înainte ca ei înșiși să știe ce vor să facă și că n-avusesem nevoie decât de o miime de secundă ca să calculez toate distanțele și vitezele cu precizia unui computer.
La școală, Mara a fugit de cum s-a dat jos din mașină.  Am stat până am văzut că a intrat, apoi am dat să plec. Lângă poartă, împiedicând pe toată lumea, se afla grupul de mame care formau în clasa Marei comitetul de părinți. Le vedeam acolo în fiecare zi. Le-am salutat ușor din capul meu încastrat în abdomen ca un rubin într-o broșă, am dat și din antene cu amabilitate. Dar șefa comitetului, despre care se spunea că e un fel de rudă cu doamna, m-a oprit. Oare aș putea să plătesc acum cei o sută cincizeci de lei pe care cu toții am stabilit să-i strângem? Dar am plătit deja, i-am spus mirat că mă recunoscuse. Poate doar pentru că mă văzuse împreună cu Mara? Am plătit chiar ieri, am continuat, nu ne întâlnisem tot aici, nu mai știa că mă trecuse deja în tabel? S-a uitat pe foaia pe care o ținea în mână. Sunt domnul… tatăl Mirunei, nu? Al Marei, am corectat-o și i-am arătat că mă notase. Aha, bine, mulțumesc, o zi bună, mi-a spus măsurându-mă rece și dezgustată.
Acasă, Ingrid mă aștepta gata de plecare. M-a privit cu reproș când am intrat. Doar îmi zisese aseară că trebuie să plece mai devreme. Sau uitasem? Nu putea să se ocupe numai ea de toate. Să-i dau de mâncare lui Matei, ea nu avusese timp decât să-l spele și să-l îmbrace.
Matei era deja în scaunul lui de masă, avea centura pusă și bătea cu lingurița în tăblia de plastic. Când m-a văzut, a făcut ochii mari și am crezut că se pune pe plâns, dar am mișcat inspirat din antene și din toate picioarele. A început să chicotească și să turuie vesel.
I-am pregătit laptele cu fulgi de ovăz, apoi brânza frământată de vaci, fără sare, cu puțin piure de măr copt. Mă așteptam să fie o luptă, ca de obicei, dar a mers incredibil de ușor. Dădeam din antene – hop, lingurița pe gât. Dădeam din picioare – hop, încă o linguriță. Matei mă urmărea fascinat. În sfârșit, mă vedea cineva așa cum eram. Și mă iubea.
Dar minunea minunilor s-a petrecut după ce am terminat masa. Mă pregăteam să strâng și mi-a venit să ling lingurița lui Matei. Nu era prima oară. Lapte, hm, bun. Apoi castronul. Mai voiam. Masa era plină de resturi, Ingrid mâncase, dar nu strânsese nimic. Am lins din câteva mișcări tot. Erau firimituri și pe jos. Și o mulțime de alte resturi, multe minuscule. Lângă chiuvetă. Sub dulap. În spatele frigiderului. Lângă aragaz. Am curățat tot pe îndelete, fără lăcomie, cu plăcerea răbdătoare a unui gurmand. M-am folosit de limba mea, care putea ajunge în orice colț, cu dexteritatea unui chirurg. Niciodată pardoseala de gresie de Spania a bucătăriei nu mai fusese atât de curată.
La scurt timp, a început chinul. Mă așezasem la birou, deschisesem laptopul și voiam să mă apuc de treabă. Durerile au pornit brusc din stomac și s-au întins fulgerător în tot corpul, spre gât, spre cap, spre ochi, până în vârful antenelor.
Acum, sunt înțepenit pe scaun și înghețat de frică. O țepușă încinsă îmi răscolește viscerele, un călcâi greu ca un munte îmi strivește creierul. Respir flăcări, văd sânge. Culoarea mi s-a schimbat în cenușiu și am început să miros a mucegai. Ce mama naibii se petrece? O să mor? O să-mi treacă? Unde-i Matei? Am închis ușa de la balcon?
Reușesc cu greu să apuc telefonul. Trebuie s-o sun pe Ingrid. Picioarele din față nu mă ascultă, ghearele mi s-au înmuiat. Ating butonul de apelare rapidă. Ingrid nu răspunde. Ce dracu face? Încerc pe Whatsapp. Nu răspunde. Intru pe Facebook. O văd online. 
mie rau, mă chinui să tastez.
adik? tastează ea.
Nu mai am putere să răspund. Horcăi și împroșc ecranul cu măruntaie lichefiate.
Dar ea continuă să scrie.
ia ceva
mananca ceva
te sun mai incolo
vezi cam dat de dim
pe jos prin buc si prin casa
cu solutia aia de gandaci
cateva picautri prin colturi
cred cam vazut unu azinoapte
daca vezi vreunu mort
nul arunci la cos!!!direct la ghena

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Alin Buzoianu

M-am născut în 1973, sunt din Ploiești, am absolvit Universitatea Tehnică de Construcții din București, dar n-am lucrat ca inginer decât un an, după aceea m-am reprofilat pe programare web. Am lucrat o vreme prin câteva edituri, apoi într-o firmă de producție publicitară, iar din 2007 am propria editură, Cartea Copiilor. Am fost dintotdeauna interesat de literatură și cel mai mult îmi doresc să am timp să scriu. Am publicat două proze scurte în revista Iocan și alte câteva texte în Revista de povestiri.