Ana, sau amintiri din Vamă

Ascult jazz cu intermitenţe într-un tren unde am ajuns fara să fiu prea conştient, la fel ca de fiecare dată. Aveam pe umăr o geantă albastră şi mergeam în spatele lor, relaxat şi indiferent, trecând printre oameni fericiţi şi urcând mult prea uşor într-un tren etajat. Am fost in beci la Marius de unde am luat sticla pentru o săptămâna de beţie extravagantă. Nu vişinată divină cu savoare prelungă, doar ceva anost, mult prea dulce. Deschid Tropicul cancerului unde povestea cu bătranica bogată i se pare atât de verosimilă unui frustrat, încât nu poate dormi din cauza secvenţelor pe care i le-a descris Carl. Eu am alte motive. În loc sa fac drumul de câteva secunde oarecum atent, urc în maşină şi zgârii portiera din dreapta, bag aripa în interior şi pentru o secunda sper că e doar cricul, care din inerţie s-ar fi mişcat în portbagaj, dar ştiu că întotdeauna e mai mult. Voiam ca totul sa fie perfect, sa intru cu a doua şi să-mi induc o stare ideala, sau beat voiam sa-mi ating potenţialul maxim în tot. Încerc s-o repar. Nu prea fac nimic, doar imi colorez mâna dreaptă şi fac un grafitti deloc acceptabil acoperind şi clăpiţa de deschidere în galben. După încercări eşuate, cu farurile aprinse ce se reflectau din uşa garajului, intru resemnat în casă şi caut o altă cârpă. Mă sună Ilie să-mi spună că în zece minute trebuie să mergem. Mă gândesc că nu ştiu ce am facut cu banii, sper că îi mai am. Ei nu se uită la mine cum îmi tot analizez portofelul, însa eu sunt convins de contrariu. Nu ştiu ce-am făcut cu restul de bani. Alcoolul nu-i bun în situaţii ca asta. O problemă importantă care nu mă distrage din a fi mai fericit, beat, decât ceilalţi tristalăi mulţumiţi de căştile lor.
Atât de trişti încât îmi zic c-ar trebui să nu mai vorbesc. Mă suna înainte Pati, adica o prietena de-a ei, când fumam o ţigară prin Bârlad sau oriunde altundeva, una cu voce de ţărancă de discotecă, care-mi spune că stă în Dacia, dar că-i acum în Ciurea şi că o fată vrea sa se spargă cu mine, iar pe ea, uimitor, o cheamă Pati. Flatant oarecum, dar nici ca mi-ar putea păsa. Le zic ălora ca e nu ştiu ce fată necunoscută când mă întreabă dacă-i Pati şi par interesaţi, chiar îi dau unuia telefonul, dar pentru puţin timp, e staţie şi o ţigară le-ar putea schimba starea, sau doar atât pot spera. Sunt de acord să mă opresc din vorbit şi e acceptabil, nu-i ca şi cum aş fi vorbit altfel dac-o făceam în gând. Pâna atunci vobeam despre fetele din dreapta, care păreau destul de draguţe, adică erau singurele fete pe care le puteam privi. Fetiţa unui coca-n blugi galbeni nici că putea fi mai asenzuală. Ne despărţea doar un metru, dar părea atât de mult, şi nu din cauza vişinatei ăluia, doar pentru că nu era aceeaşi atmosfera dintr-un compartiment normal de tren, din ăla frumos, cu banchete de muşama maronii, ci era ca-ntr-un tramvai, unde zgomotul te face să crezi că poţi să vorbeşti despre fetiţa căreia i-ai putea mângâia fundul doar dacă ţi-ai mişca puţin mâna, fără ca ea să te audă când îi spui asta idiotului de lângă tine. Stând degeaba, căştile de la telefon fiindu-mi futute, trebuia sa le aşez într-o poziţie ca să aud un minut de melodii de care mă săturasem, ies pe culoarul unde se fumează relaxat când plăteşti nişte controlori care trăiesc bine din asta. Şi am ieşit imediat după fete. Jucau un joc în care băgai nişte cerculeţe şi trebuia sa aşezi patru în linie sau în diagonală. Le-am zis că pot să aduc sticla aia şi jocul ar deveni mai complex. Au zis că vor, iar după câteva minute au ieşit şi triştii cântând la chitara, transformând melancolia părăsirii părcuşorului şi a Andreei într-un drum demn de plecat în Vamă. Sticla aia pentru o săptămâna s-a terminat repede. Normal, eram şase. Eu, mai sătul şi gândindu-mă că stomacul îmi era futut cum n-am mâncat, acceptam sfaturile sau prohibiţia destul de respirabilă impusă de Răzvan, restul fiind pe filme mai interesante. Ilie era o cameră ce filma o telenovelă demoralizantă, în care zeiţa rasta travestită- chiar o credeam băiat când prietena ei mi-a spus că nu-i fată, un moment destul de ciudat, cum îmi plăcea mai mult de ea- ar fi putut să-i răspundă la declaraţiile galeş languroase. Şi filma foarte realistic, imaginea nefiind atât de complexă cât e de obicei, se limita experimentând cu o faţă de cretin bolnav psihic wanna-be pirat.
Mă aşez lângă Alexandra şi încearc s-o văd atrăgătoare. Cum nu-mi spune nimic, mă întorc în compartimentul imens, unde găsesc prea multe pungi cu chipsuri scârboase. Deschid Cartea frumosaselor adormite şi încep să-mi imaginez o japoneza goală dormind. Sânii în formă de pară îi erau atât de bine evidenţiaţi prin pânza alba, în timp ce o alta bucată din cearşaf îi acoperă coapsele. Mă apropii de ea şi, înainte de a-mi ridica privirea de pe genunchii ei abia despovăraţi, ejaculez, în acelaşi timp în care Ilie se întoarce frustrat să mănânce, însă nu-şi dă seama cum avea un ochi închis, iar celălalt mult prea plin de capilare explodate. Dezamăgirea nu şi-o transformă într-o resemnare acceptabilă ce l-ar duce spre Nirvana. Ascult Smells like teen spirit şi le vreau pe toate fetiţele adormite într-o stare de semitrezie, doar cât să simtă placere când reuşesc să le dezvirginez, dar realitatea îmi dă palme prin saliva care-i curge inestetic pe bărbie Magdei şi încep să râd fără să mă ascund ca Razvan, când Ilie-i spune lui Alex că-i văcar, asta fără motiv, şi după ce-i repetă nimicuri ce-i fac pe câţiva din spate să izbucneasca-n râs, îi dă şi o palmă. Exagerat. Nu poţi sa te aştepţi la mai mult. Şi fazele cu văcarul erau chiar foarte mişto, nu-l mai văzusem aşa de inspirat. E de ajuns să repeţi „tot văcar ai rămas”, dar Ilie făcea mai mult, frustrarea-i alimenta aproape-genialitatea.
Am ajuns in Constanţa când Alexandra îşi dă seama că nu mai are nevoie de căşti, cum îşi pierduse telefonul, şi mi le dă mie, iar eu ascult Charlie Parker, aceeaşi melodie, fără să-mi dau seama decât prin Mangalia, când ma trezeşte o bere. Soarele începe să încălzească, luminile se sting, iar fetele adormite vor să le cunosc povestea. Era cinci, ratasem răsăritul, dar nu şi starea atât de plăcută pe care o simţisem prima dată cu mult timp in urma, şi acum nu era cu nimic schimbată, aceeaşi speranţă şi încredere în fericirea dată de mare. Mă uitam la apa verde când erau emisiuni cretine pe plajă şi număram zilele pâna când ajungeam să am pielea creponată de la apă. Îmi amintesc şi de fetiţa cu ochelari de lolită. Oprisem să mâncăm nişte piersici când o văd diferită de cum o ştiam de noaptea trecută, când era numai un copilaş lângă parinţii ei. Zâmbea fermecatoare şi părea mai puţin un copilaş, asta în urmă doar cu vreo trei ani. În vara aia nici n-am fost pe plajă decât o dată, şi n-am intrat în mare, stăteam doar pe şezlongurile ideale de lângă piscină. O fată într-o rochie verde aştepta să-i spun orice, dar n-am curaj şi o privesc plecând tristă, continuându-mi cartea şi gândindu-mă la cât de frumoasă e nimfeta mult prea slabă. Stau singur la piscină şi mi-e imposibil să nu vorbesc cu monstrul care era mama fetiţei. Avea nişte chiloţei galbeni şi am alergat după ea când a început sa picure, sperând c-aş rămâne singur cu ea în lift şi aş putea să ma îndrăgostesc şi de vocea ei.
În Mangalia beau berea aia aşteptând autocarul care să ne ducă-n Vamă, unde lumea se adună în jurul unui bec, un stâlp care lumineaza atât de mult, unde cu un an în urmă vedeam două balerine împreună cu tatăl, sau doar intructorul lor exersând pentru plăcerea tuturor, sau pentru megalomania profesorului ce le avea pe amândouă, sau cu siguranţă doar pentru ca era taticul lor, care era fericit să aibă fete superbe, dorite chiar şi de beţivul terminat ce se sprijinea de stâlp fără să se mai poată ridica. Mi-am zis ca aşa n-o sa fiu.
Scrisese unul despre cum e tare aglomerat in maxi-taxi-ul spre Vamă. Cred că l-am şi văzut pe băiat încercand să-şi vândă ratarea despre care o fată mi-a zis ca-i proastă, dar cum există şi alţii, care primesc o stare de Vamă citind-o, ar putea sa fie nişte povestioare bune pentru ăia. N-a fost aşa, şi chair de ar fi fost, nu-i ceva de povestit, mai de povestit ar fi cum o verişoară mai mică de-a mea, mergând din Constanţa-n Mangalia, tot intr-un maxi-taxi, voma într-o pungă. Nu-i ceva ce ai vrea să-ţi imaginezi, doar că se mai întâmplă, şi nu-i ceva ce nu-ţi poate provoca o anumită plăcere, nu chiar asemănatoare cu a cerşetorilor ce trag aurolac îmbâcsit cu vomă, poate una mai anostă. Punga lor are o consistenţă mai fermă decat cea din American Beauty, sau cea care nu-i diferenţiaza de ceilalţi confraţi. Şi verişoara mea avea în mână o altă punga din care se indopa cu covrigei ce se transformau atât de repede în vomă, încât nici n-avea timp sa-şi caute muci prin nas pe care să-i înghită, sau să primească palme de la mă-sa, cu scopul de a-şi menţine autoritatea neştirbită, că şi voma pe mâna indreptată spre nări. Şi spuneam că n-a fost aglomerat. Intru prin spate şi mă aşez undeva la geam, singur. O văd pe Alexandra făcându-mi semn cu mana; era mult până la ea- un scop spre care sa-mi canalizez energia. Nu eram drogat sau să mă facă ceva sa mă chinui să ajung la ea, doar ca era satisfăcător acolo. O fată cu o pălărie neagră stă singura şi-i aproape de mine. Am văzut-o şi în staţie şi mi se părea interesantă. Era foarte feminină-n încercarea ei de-a nu fi. Şi extrem de slaba. Îmi spune ca merge la un concert nu ştiu de care, foarte „non-mainstream” unde o chemasera nişte prieteni. E simplu să vorbesc cu ea după ce am băut o noapte.
Şi nu aveam corturi, nici voluntari la stufstock, ca fetiţa de pe tren, care-mi mai spune ceva ce e atât de greu de reţinut, chiar şi pentru câteva secunde, când stau lângă ea, nu eram.
În Vamă, un boşorog care avea o casă plina de căcat vrea sa-i luăm toate camerele şi sa ne pişam în curte, doar pentru cincizeci de lei camera. O babă proastă, care nu negociază nici ea nimic, ne duce într-o ghenă plină de corturi şi de căcat, la mare distanţă de plajă şi ne propune să stăm intr-o casă pe care se vede tencuiala proaspăt aruncată, nu chiar proaspăt, dar tencuială pe care o faci la coteţe şi peste care mai dai cu var când fac păduchi găinile. Lipsea varul. Merg cu Alex să căutam ceva, nu era ca şi cum ar fi contat unde stăm, doar că baba cretină bronzată şi cu dinţii stricaţi şi vorbind atât de scarbos mi-ar fi distrus orice şansă de a nu plânge în fiecare zi, nemaiputând sa mi-o scot din puţinele gânduri care m-ar fi aruncat într-o stare de rău, ca după un joint bine făcut de drogaţii trişti din Ciurea. Şi-l las pe Ilie, prost ce ar fi acceptat să stea la cretina aia, şi pe Răzvan să-şi facă labă pe o bancă lângă căsuţa cu perdea la uşă, privind printre scândurile latrinei fete căcându-se, nu înainte de-a o întreba pe scârbă dacă nu putem lăsa bagajele la ea cât căutam o cazare.
În casa ideală, unde intrăm ca la noi in bloc, pâna intr-o sufragerie din spatele casei, o babă care ţine la casa ei ne spune că nu acceptă patru într-o cameră, chiar dacă baiatul ei zice că n-ar fi rău. Înţelegem şi mergem mai peste drum unde o bătrânică cheamă altă bătrânică ce ne spune că e batrânică bună şi ne lasă să stam toţi într-o cameră la etaj, doar să plece nişte fete, asta nu mai târziu de doişpe. I-am zis că suntem foarte de acord cu cât cerea pentru camera cu-n pat imens şi cu spaţiu destul pentru încă o saltea. Îi luăm pe ăia doi labă tristă introvertită şi ne aruncăm bagajele pe plajă. Corturi, fete, stare dezorientată, chef deloc de ţigări, valuri care mă fac să înghit multă apă- un început nu chiar plăcut de Vamă. Si mi-am propus sa nu fiu mangă terminat ca toţi de aici, şi nici că n-am început bine, doar că soarele la unşpe te termină.
Fetele încă nu s-au oprit din adunat rujuri de pe holul de la etaj, care arăta ca un turn în care domniţele erau închise aşteptându-şi eliberatori. În seara aia visam în temniţă stând pe un scaun şi simţind imposibilitatea oricărei eliberări. Voiam să ajung doar în cameră, dar doi paşi până pe salteau din uşa, în care trebuia să mă afund, dacă voiam să dorm în patul imens, mi se pareau imposibili. Ne-am aşezat lângă un cort sperând c-ar avea marijuana şi am băut cu ei vinul pe care–l cumpărasem, votca pe care o aveau. Le dăm bani să ia un joint de la barul de lângă plajă şi ne spun ca-i un cui, iar astea-s tot timpul doar cu marijuana. Era m1, plante simple stropite cu nişte chimicale chinezeşti. Efectul era ok, îţi descopereai scopuri simple şi credeai mult în ele. Al meu a fost să ajung acasa, unde să beau apă. Încă două ore şi m-am aruncat încălţat în pat şi am dormit. La fel şi Ilie. Am fumat destul de mult, două fumuri mi-ar fi fost de ajuns pentru o gândire directă şi superbă. Stii ceea ce vrei, şi în combinaţie c-o votcă, totul este posibil, iar hidratarea cu Bucegi te ţine în picioare până la final. Nu e ceva trist deloc să te simţi bine fiind beat în Vamă. Nimeni nu e mort, toţi se mişcă şi timpul e încet şi plăcut, pentru nimeni cum era ca pentru beţivul ăla cu un an în urmă.
Ziua, care în trecut era tot ceea ce conştientizam, era acum doar începutul nopţii. N-o inţelegeam pe Sabina când nu se trezea dimineaţa pentru că mergea la discotecă. Încă n-o înţeleg- nu bea si poza-n virgina care era. Pierdea atât de mult. Încă mai cred asta, cum în fiecare dimineaţă mă chinuiam să mă ridic şi să ies până în unşpe. Soare şi o lipsă totală de energie şi dorinţe. Nici plăcerea de a sta la soare n-o mai aveam. Ştiu că într-un an aveam nişte saltele cu arcurile ieşite pe care le puneam prin gradina şi citeam în soare. Am citit Fraţii Karamazov fără să reţin mai nimic din ce s-a întâmplat, sau mult prea puţin, şi ceea ce ştiu e insignifiant. Aveam doar plăcerea de a sta la soare, la care se mai adăuga plăcerea realizarii scopului de a nu fi prost. Ce scopuri sa mai am cum ştiu că nu devin neaparat deştept dacă citesc? Nici pe Cioran nu-l mai văd ca pe un idol, doar ca pe un erudit setat pe câteva idei. Nici zei nu mai am, nici dorinţe nu mai am, nu mai vreau nimic, doar sa păstrez aparenţele unei mediocrităţi satisfacatoare. Imaginea mea în societate m-a obsedat de mic, iar asta e ceva de care probabil că voi scăpa cândva, pentru ca-n sinea mea cred ca nimic n-are rost, totul fiind un joc. Şi placerea de a fi văzut de cineva intr-un fel e atât de goală, asta pentru ca nimeni nu înseamnă cu adevărat ceva pentru mine: o fata pentru o perioadă atât de scurtă, în rest, totul mi-e indiferent, cu puţine excepţii. Aveam o stare dereglata când uitasem că realitatea-i limitată, iar arta te salveaza de mediocritatea inerentă vieţii şi te transformă dintr-un idiot cu scopuri mici, într-un idiot chiar cu aceleaşi scopuri, dar pe care le vede şi simte altfel.
Nu mă gândeam la concerte, filme, piese de teatru, posibilitatea de a ne integra în grupul de voluntari Stuf şi ce mai putea însemna noaptea, doar la cum nu-s în stare să ascult muzica dată la un aşa volum. Aproape ajuns la bec, mă întorc singur. Mă opresc în faţa unui loc de sarit şi privesc absorbit. Femei trec pe lângă mine. Stau prea în mijlocul drumului îngust din bucaţi dreptunghiulare de asfalt şi sunt oarecum greu de evitat. Mă gândesc ca m-aş putea aşeza undeva. E mai simplu să stau pe loc şi să mă chinui când trec pe lângă mine să-i întreb cât e ceasul. Chiar voiam să ştiu când mi-ar putea trece. În jurul becului încă nu-i nimeni. Mă întorc pe strada principala, ar putea fi pe la vreun bar. Îl văd pe un ţigan din Ciurea, pe care-l ştiam ca fiind meşteşugar şi în proiectul de integrare al romilor şi-l urmăresc. Avea o pălărie neagră şi o geantă maro care mi s-a părut mult prea tare pentru bătrânelul slab din bazar, care indreaptă verighete şi alte inele. Îl urmaresc şi mă opresc pe lângă locul de sărit, care înca mi se pare fascinant. În spatele meu erau nişte panouri care înconjurau un spaţiu cu semnele ălora de la Romano Butiq, deci Irina ar fi putu fi şi ea în Vamă. Au fost în Iasi unde m-am indrăgostit de ea. Era cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Coincidenţa pe care o speram când am intrebat-o pe net, unde cu oarecum seminoroc am gasit-o -adică există Facebook, e deajuns să vezi o fată care-ţi place pe strada şi ai şanse mari s-o găseşti, şi îţi răspunde şi la toate întrebarile pe care i le-ai pune înainte sa fi băut votcă la prima plimbare de-a lungul marii- era posibilă.
La bec încă mai nimeni, din care făcea parte unu c-o sticla de bere, care părea dezorientat. Îmi era sete. Mă intreabă dacă n-am un telefon şi-i zic ca trebuie să-i găsesc pe câţiva şi ei au. Bem şi-i aşteptăm. Ăla-mi zice de cum e el pictor şi cum a fost în Eforie, unde nu multe bătrâne au vrut sa le faca portretul şi alte căcaturi, cum că mai are două foi care pentru el înseamnă cincizeci de lei- copilaş prost treaz.
Ajung şi ăia- ne intoarcem acasă pentru apă. Sunt la cinci centimetri de unu care-şi ia bătaie de la câţiva şi la care ţipă descreierată o femeie bruneta cu părul creţ, sau cu oricare alte trăsături care s-o facă neispititoare. Sunt prea relaxat, aşa e şi normal, şi îmi continui drumul spre apă. Cu Ilie rămân să ne povestim filmele din care nu puteam ieşi nici cât să ajung în pat. A mai apărut Alex, dar nu era la nivelul nostru şi a plecat. Deci Irina era acolo şi eu nu mă gândeam deloc la asta, cum nu mă gândeam nici ca aş fi putut să beau din sticla care până la urmă mi-a căzut din mână.
Era doar unşpe, oră la care nici nu se adună lumea la bec. După o noapte de nesomn, a fost buna katana m1, somnifer relaxativ.
Obişnuinţa-ţi dă modul de a fi. Nu eşti aşa cum eşti, doar ţi-ai împrumutat un tip de comportament, pe care-l crezi greşit venind de undeva din interiorul tău, al eului plin de necunoscute. Dacă ajungi aici, nu doar că nu-ţi mai este la fel de uşor să-ţi repeţi reacţiile, dar nu te mai simţi constrâns să fii aşa cum crezi că eşti, sau aşa cum îţi reprezinţi tu eul ideal. În Vamă poţi fi altfel, poţi fi cum simţi că vrei să fii. Nimic nu te face să gândeşti că există ceva anormal. Mulţi ciudaţi distruşi te constrâng să fii indiferent faţă de regulile normale. N-o să cauţi fumat coşuri de gunoi ca să-ţi arunci sticla de apă, care devine prea grea, cum nici pachetul de ţigari nu-ţi mai acapareaza conştiinţa odată aruncat pe stradă. Şi nu ma gândesc la regulile astea, pe care oricum nu le vezi ca fiind constrângătoare, ci, în cazul meu, doar la relaxarea de a face obsolut orice şi sa ştiu ca n-o să sufar deloc. Mă arunc lângă o fată de două’ş’cinci de ani, care-mi spune că-s prea mic şi nici că-mi pasă. Până la urmă pleacă. La fel mai fac şi alte două fetiţe. Ha, ha, n-am nici o sansa singur, hai cu mine, Răzvan, şi totul o sa fie simplu. Înainte mergeam cu Alex, dar cum el acum îi mort, hai să dansăm cu fetele astea. Şi vorbim cu ele, fete din Cluj, Bucureşti la vreo facultate. Două fail-uri. Da. Pe una e simplu, sau astea-s doar idei ce se vor a fi generale, extrase dintr-un caz particular. Contează ce crezi mai mult decât orice. Şi ca să crezi, trebuie să simţi. Simţi mai mult când ştii că oricând o vei putea vedea pe Ana, sau alte fete incredibile cum sunt mai toate pe aici, mai ales când sunt beat. Şi sătucul e atât de mic. Ana la fel, doar ca n-ai cum să nu o vezi cum pluteşte deasupra umbrelor.
A trecut doar o noapte şi Alexandra, fata mai puţin urâtă din tren, îmi povesteşte cum i s-a părut ei în Vamă. Magda, nume predestinat sa terorizeze biete fetiţe, spunea sincer că nu a vrut decât s-o bage cu forţa în cort, ca să n-o violeze careva. Scoasă din meditaţia relaxată, intră intr-o paranoia sălbatică în care oprea maşini pe stradă şi le spunea că cineva vrea s-o omoare. Nici Magda nu e foarte vinovată, cum fumase şi ea cu Alex şi cu ăia din Solgen-Köln, sau un oraş german de lângă Olanda. Voiam şi eu ce luase ea, aşa că în loc de m1 şi discuţii filozofice, profund revelatorii, în acelaşi timp cu aplicaţii practice imediate, ce-mi schimbau modul de a fi, voi merge cu Alex să mă întâlnesc cu ăia.
La chetă e tare frumos. Stai pe trotuar şi primeşti un leu, mai cântă nişte artişti necunoscuţi şi e o plăcere să bei la grămadă, să trăieşti spiritul din Vamă aşa. Să stai la bec, sa fi băut o sticlă de Stalinskaia şi să caut fete germance e tot ce vreau. Şi sunt mai multe fete în mulţimea care dansează decât în aia care vrea numai un leu. Pe stradă e Ana. Ana e peste tot. Pe strada nu stai şi te plictiseşti, e alta atmosfera, fete noi, unul care cântă sublim totul, sunt punkeri. Fumează mai puţin şi o să poţi accepta viteza, nu doar petul de bere o dată la câteva ore. Răzvan nu fumează. Viaţa e tristă dacă nu fumezi, adica nu eşti la prea mare distanţă de realitate şi nu-i bine, drogurile-s bune, iar ţigările nu-s. Mamă, cât de tare a fost! Eram căzut pe undeva pe plajă şi m-au văzut câţiva care mi-au dat haş. Avea un gust aşa bun. Da, erai legumă! A fost tare. Ar putea fi, dar e preferabil sa nu fii atât de în comuniune cu natura, cel puţin mie nu-mi place starea aia prea mult. Dă o ţigara! Alex pleacă şi ne lasă în turn, de unde am fi putut vedea cum salvarea ducea o fată la dezintoxicare.
Ziua nu se întamplă nimic. Mă chinui să mănânc ceva, văd afişe cu filme, piese de teatru unde vreau să fiu voluntar şi doar atât. În afară de a purta ochelari şi de a mai vedea realitatea fadă- fetiţe in costume de baie perfecte, soare care nu mai încălzeşte şi dispare atât de repede – nu ţin minte decât o secvenţă în care Ana mi-a rupt o ţigară şi mi-a zis că nu ştiu să mă comport, în timp ce ea spera să ia LSD cu nişte belgieni. De la o vârstă te comporţi cool în imaginaţia ta, sau cel puţin cât de cool posibil poţi şi nu te îndepărtezi de modul tău de a fi oriunde te-ai duce, dar când eşti copil neabrutizat, tânăr normal, încă mai poţi scăpa de credinţa in eul ideal pentru care ai luptat atât. Indiferenţa-i cea mai bună. Cum mai toţi îţi sunt indiferenţi, şi tu le eşti aşa, e simplu, nu are rost să-ţi imaginezi că totul ar fi altfel, deci fii copil nebun. O sa fiu, doar să nu uit de ideile revoluţionar-banale. Uitam de piesele de teatru care se jucau prin nu ştiu ce baruri, chiar dacă-mi propuneam să merg, dar la filme am fost din prima seară.
Urcăm pe o terasă unde se pun bazele viitorului nostru loc de muncă voluntară din Vamă. Vom putea intra gratis la toate evenimentele Stufstock, plus un sfert de masă. Votca-i tare bună. Ne scrie o fată nume fictive prosteşti pe o listă şi totul e stabilit. În dimineaţa următoare ne vom trezi şi n-o să ne chinuim să facem câţiva paşi până la o sticlă de apă, sau sa ne rugăm disperaţi, cum ni se pare imposibil sa ajungem la apă, de unul să ne-o aducă, ci o sa curăţăm plaje sau ceva.
Mă pierd cu Alex în căutarea marijuanei, oprindu-ne la primele fete pe care nu ai cum să le vezi aşa decât noaptea. Şi poţi vorbi cu ele fără să fii fumat. E bine. Votca-i bună. O blondă superbă curvuliţă şi prietena ei slăbuţă din Targu Mureş stau lângă barca de la far. Citeşte şi are vocea atât de fermecatoare. Are şi aparat dentar. Şi e slabă şi virgină. Pot sa te sarut? Aşa ceva nu se-ntreabă nicicând. Şi mi se pare c-ar merge la filme, doar că o trag degeaba de o mână, dar o să o văd mai târziu, când efectul votcii va dispărea, curajul şi obişnuinţa vieţii între limite bine stabilite mă va face să nu mă mai aşez în faţa ei. Filmele nu-s ideale când poţi doar să te mişti energic. Nu vezi scopul de a ţine capul într-o poziţie incomodă doar ca să priveşti nişte umbre care se miscă pe un ecran destul de mare. Mă uit la pietre. După un timp mă întorc cu Alex pentru încă o noapte neîncepută în cameră. Mai era o fata, Anita, cu care am vorbit la ieşire. Nu ştiu de ce era atât de simplu să le vorbesc fetelor superbe. Cred că din cauza apei. După ce bem, ne odihnim doar câteva minute. Hai inchide şi becu’, ar fi câteva minute mult mai preţioase cu lumina stinsă. Hai, becu. Bine. Şi e iar dimineaţă. Dar am văzut-o pe fetiţa slabuţă din Targu Secuiesc care ştia maghiara sigur şi nu m-am aşezat lângă ea pe nisip- vise în care nu se întamplă nici măcar ceea ce am curajul să traiesc în realitatea semi-anostă.
Dimineaţa nu pot mânca, cum nici la prânz nu pot, cum nu pot niciodată. Nu-i chiar sănătos, dar cum e soare, beau o bere şi-mi imaginez că mănânc nişte peşte delicios şi altceva la fel de semi-mâncare şi mă simt eliberat de singura obligaţie. Ascult Where is my mind şi mă gândesc la filozofia din Fight Club. La Adeea. Cine e Adeea? Chiar aşa. Şi în afară de Palahniuk cu filozofelile lui de trăieşte clipa şi fă ce vrei, prostule, nu poţi gândi altceva diferit de cât mai e până se întunecă ziua. Şi Irina ar putea fi aici, chair dacă mi-a spus că o să fie-n Constanţa în perioadă asta. Sunt şi alte panouri cu Romano Butiq, astea în partea opusă ălora de lângă locul de sărit. Câteva şi una blondă prezintă poze şi în nişte corturi de indieni americani se ascund meşteşugari, sau doar uneltele lor meşteşugăreşti, care nu se află în genţi maro superbe din piele. O să am curaj mai târziu să le văd, acum creierul meu vrea să-şi continuie starea deloc psihedelica. De ce nu se aude Pink Floyd în Vamă? Ce-i aşa frig? Fata aia e chiar singură şi-i aşa de bună? Nu, vine un căcat şi-i spune că el e un căcat, iar ea e impresionată şi se ridică urmându-l sidefata- căcat care vorbeşte. Poţi să înoţi ca un bebeluş prost, care nu se satură niciodată, ca Ilie, şi să dai de pizde. Multe fete intră timide-n mare şi îşi lasă costumul să plutească nestingherit, pe când ele-şi aruncă vrăjile făcând mui speciale subacvatice şi ritmate lăbi, ce le vor duce la orgasme multiple. Aşa trebuie să fie noaptea, doar că se pişă prea mulţi, dar mai spre corturi sigur e aşa. Ziua dai de pizde tot după corturi, câteva pizde în faţa cărora ţi-e ruşine oarecum să te opreşti meditativ- asta dacă nu începi dimineaţa c-o sticlă de votcă, ceea ce nu făceam- şi care nu au şaişpe ani, cam treizeci, bune pentru un fricos labagiu visător, căruia-i place să admire filozofic pizde şi să scrie despre motivul iubirii femeilor, nu al fetiţelor. Nimeni nu iubeşte femei, cred că toate ştiu asta.
Să mergem la bulgari să luăm multă votcă ieftină, da, da. Nu. Katana m1, fumat puţin, terminat înainte Fetele adormite şi am o stare ok. Viaţa nu are rost. Cum să aibă rost viaţa ta când milioane ca tine dispar în fiecare zi. Nu-s poate exact în estimare, dar ideea-i că nimeni nu mai ştie nimic de miliardele de oameni care au murit acum 100 de ani, deci eu nu exist nicăieri. Chiar nu exist decât pentru prea puţin timp, şi de aici nu rezultă ca trebuie sa trăiesc clipă, viaţa, ci- nimic trist, simte-te aşa şi vezi cum faci să nu uiţi că mii de fetiţe inocente ideale mor cât termini tu o sticlă de două sute de votcă. Ce rost are totul? Prezentul? Nu. Atunci? Aşa, bravo, confuzia-i bună, doar să nu te blochezi într-o gândire care să te limiteze, sau să crezi că ştii ceva. Cum să fiu copil nebun? Încă o sticlă de votcă şi mai mult curaj când iau m1. Până atunci să vedem ce zic fetele cu poze. E Irina? Da? Şi nu vine pe aici? Mâine o să fie? Vreau atât de mult s-o văd pe Irina. Nu-s copil nebun. Şi o văd şi pe Maria, fata care l-a fermecat pe Alex. Nu-i doar îndrăgostit şi-i face portretul unei zeităţi, dar până şi Mariah ştie că-i îndrăgostit de ea. Mai sunt fratele ei şi un văr cu alt văr sau ceva asemănător. Vorbesc pe germană puţin, în rest aproape înţeleg ce spun. Şi ea are pistrui, e blondă, atât de drăguţă, zici că are şaişpe ani. Zâmbeşte tot timpul şi râsul îi e delicios. Sunt setat pe joculeţul cu pedepse, doar că înainte de pedeapsă ar mai trebui să fie ceva, ca în The dreamers, dar e bine şi aşa. Vărul sau celălalt dansează în faţa unei fete fără să-i spună nimic. Trebuie sa fiu Michael Jackson în faţa aceleiaşi, despre care aflu ca e tot germancă. Şi era un supermodel superb, cred ca avea strungăreaţă, daca nu aparat. E minunat să ştii ce vrei şi să nu vezi miliarde de posibilităţi pe lângă care doar să treci. Am stat într-un loc deloc ok şi am vorbit despre literatură, marijuana, rudele ei din Bosnia, prietenul ei plecat în Suedia şi poate despre altceva, cum ar fi viaţa tristă a cuplurilor plictisitoare. Poate dacă nu s-ar fi pişat în faţă noastră atât de mulţi, eram oarecum aproape de mare, şi nu prea în lateral de zona becului, aş fi putut sa mă plictisesc de chilotii ei şi sa ma întorc mai fericit la Alex, rupt iar de la fumat. Asta şi dacă era o expertă in sex oral sau o fiinţă ce sa-mi intre atât de inovator în limitatu-mi creier. Voiam şi eu. Poate mâine. Nu regretam, fata era mult prea frumoasă, nici nu mă aşteptam să vrea sa plece din mulţime. Prietenul probabil virgin şi îndrăgostit de ea de mic, împreună cu o fată fară prieten, blondă şi poate grasă incheie nopatea noastra, iar eu merg spre strada principala satisfacut.
Ajung la cerşetori. Magda îl ia pe Alex de pe bordură şi-l duce într-o baie. Alex se întoarce c-o sticlă de apă pe care o iubeşte şi pe care Ilie o dă altora pe stradă, căci aşa se face, totul se împarte. Mâncăm nişte sandvişuri bune cu oarecare poftă şi Alex vrea apă. E târziu pentru bec şi camera pat e mai aproape. Întuneric şi grupuri de fete interesante pe singura stradă. O roşcată diferită. Mâine o să am mai mult curaj, acum mă duc fericit să dorm cum ea nu mai stă pe bordură. Magazine închise, fete cu cerculeţe luminoase se jucau sperând să primească un leu pt încă o bere sau o săptămâna.
Stare tristă de dimineaţă. Îl văd pe ratatul cu care am fumat şi care mi-a zis că m1 e marijuana plecând. Îi strâng mână spunându-i că aia nu-i maria, el încă neagă şi merge trist spre tren. Vacanţa lui s a terminat, la fel cum şi noi vom dispărea de aici în câteva zile. O văd şi pe fata grasă de aseară care mi-a împrumutat cerculeţele luminoase pe care le învârteam spunând-le oamenilor că cerşesc un leu. Merg pe plajă cu Ilie şi aruncăm cearşaful în mijlocul plajei, unde nu era nimeni. Stau pe spate, apoi mă chinui să mai fumez o ţigară. Nimic nu se poate întâmpla. O fată în albastru îmi pare Irina. Îi cer un leu lui Ilie pentru-n covrig şi o urmăresc. Merg încet în spatele ei şi o aud cum spune că vor cânta doar în engleză. Sunt atât de aproape de ea, sunt sigur că i dânsa, ea mă priveşte, însă sunt mulţumit doar să-mi iau un covrig. Dimineaţa se începe cu votcă. Şi era ea. Mă întorc oarecum fericit şi mă aşez lângă Ilie care-i lovit de mingea unuia care se juca în zona unde nu-i chiar bine să-ţi pui cearşaful. Eram prea mahmuri şi lipsiţi de viaţă să ne dăm seama de asta.
-Hai în apă.
-Ai vorbit cu ea? scuipă chiştocul scărbit şi-şi şterge nisipul de pe buze.
-Vorbea la telefon şi-i spunea uneia că formaţiile or să cânte doar în engleză.
Cum totul nu era îndeajuns de futut, dau cu picioru-ntr-o piatră şi am acum un deget cangrenat, sau doar albastru. O să beau şi n-o să-mi schimbe starea în noaptea asta. Şi am văzut-o pe Irina.
Totul neavând nici un rost, înot cu Ilie spre nişte beţe indepărtatate, înconjurate de pescăruşi. La jumate mă întorc, ăsta e momentul în care nu mai pot crede-n perfecţiune sau în lipsa rostului şi libertate.
Din nou mult prea devreme la bec. Nimeni n-are bani de pus pentru m1 aşa că încerc eu să dau doar zece lei şi fetiţa pare mulţumită, îmi zice doar ca următoarea dată să aduc cât trebuie, asta poate doar din cauză că i-am spus eu c-ar costa cinşpe lei. Trec iar prin faţa idioţilor trişti care se uită la un meci de fotbal şi le spun ălora că n-am luat nimic, normal, ca apoi să mergem să fumăm. Unul cerşeşte şi el orice fel de drog, dar sunt hapsân şi-i zic că n-avem nimic, asta ca sa-mi rămână si pe a doua zi. Deci puţin, da? E o stare perfectă, dacă nu, legumă tristă şi n-are rost, poţi să dansezi. Plaja e încă goală, câţiva îmbrăţişându-se şi alţii stând în grupuleţe deloc exclusiviste. Ilie-l aprinde de la unu’, cum n-ar fi fost normal, dar cum lui i se pare cool, e bine. Ăla de la care aprinde vine şi el, doar că află că-i m1 şi nu i se pare demn de el, nu se bagă pe din astea. Şi două fumuri sunt deajuns să intri la filme relaxat. Trec pe lângă o masă şi ajung la bancile aşezate pe pietriş. Văd că-s singur, mă întorc să-i întreb de ce nu trec şi ei, dar nu-i mai văd. Mă duc la intrarea normală şi nu-i văd nici acolo. Ies în stradă şi-s resemnat să nu-i găsesc. La bec n-au ce căuta, dar cui îi pasă, am venit la filme. O văd pe o fetiţa şoricel care-i la doctorat la filosofie în Iaşi şi vorbesc cu ea. Mă aşez pe treapta de unde pot vedea filmele şi o întreb nimicuri în timp ce ea-mi tot spune să plătesc, dar nu exagerat de serioasă şi rămân la intrare unde-s ocolit de lume. Încă două fete -una superbă- împart la intrare foiţe, nu pentru jointuri. Îmi spune cu ochii ei albaştri de virgină sfioasă că-i la medicină în Bucureşti şi eu sunt satisfăcut cu atât, mi-e deajuns să stau lângă fata cu-n costum de baie mai bun decât în imaginaţia oricui. Atât de impresionantă încât ţin minte doar starea pe care-o aveam văzând-o. E brunetă cu ochi albaştri şi funduleţ mirific. Vorbeşte puţin şi atât de încet, chair nu-ţi poţi dori mai mult. Ea se îndepărtează şi mă aşez lângă prietena ei neinteresantă pentru puţin timp. De acolo o văd pe Maria şi pe frate-su. Exact ce mi-aş fi dorit. Mă aşez lângă ea şi o întreb de ce a venit la filmul ăla. Îi spun că-i foarte bun filmu’, e de Coppola şi fac o glumă cretină, o învăţ să pronunţe corect numele ăluia, iar Magda, criminala, care era şi ea organizatoare râde şi-mi desconspiră faza. Ajunge. O iau de mână şi îi simt abdomenul plat. Let’s go to the light! You know, îi explic cu greu şi mergem.
Intrăm intr-un magazin şi alegem greu coniacul şi berea. Am fost în magazinul ăsta spart şi mai devreme. Femeia, în loc să-mi dea un pachet de şerveţele, mi-a dat două şi am fost atât de mândru de cum am reuşit să fac rost de ele. Îmi mai luasem un Snickers, şi când mi-l alegeam, mi s-a părut că unul a zis ceva şi că avea aceeaşi stare ca mine. Nu cred ca s-a indepărtat, dar nu mi-a răspuns când l-am întrebat ce-a fumat. Ăia trei nu-s într-o stare febrilă, Ilie cu Alex morţi, Răzvan în continuare plictisit. Vorbesc şi cu Fiete şi are curaj să danseze cu nişte fete în timp ce o ating pe Maria. Intrăm în mijlocul tuturor şi starea e perfectă. Să o ţin de mână pe Maria şi să mergem în căutarea unui Newmarkt e ceva ce-mi dă o stare acceptabilă, să fiu singur cu ea şi să-i pot vorbi. Am intrat şi-ntr-un veceu unde ăia mi-au spus că trebuie să plătesc. După. Bine băiatu’. Ies îmbrăţişând-o pe Maria şi spunându-i că n-o să plătim. Băi, da ai zis că plăteşti, ce faci acum? Faci din astea? Noi… Mai aveam exact doi lei. După ce ne plimbăm pe stradă în căutarea unui magazin, ne întoarcem şi luăm ce găsim la non-stop. Viteză, fete, Maria mişcându-se, un moment în care totul s-a întunecat, sau melodia s-a schimbat şi am sărutat o fată pe care nici că ştiu cum arăta, poate blondă, cu părul scurt, cu-n tatuaj şi nu superbă, dar asta conta atât de puţin. M-am întors la Maria şi la restul continuându-mi mişcările semi-epileptice- sau doar aşa mi le imaginam eu. După un timp plaja era goală, doar câţiva se mai agăţau unii de alţii. Fiete era mort pe plajă. Îl luăm şi-l ducem la cort. Acum sigur n-o să mai fumez. Maria merge până la bec unde totul era terminat. O sărut pe obraz probabil şi totul se sfârşeşte cu mine din nou mulţumit fără motiv. Măcar mi-am descoperit o nouă stare, aia în care mă simt zeu şi mă mişc dezinteresat, stare pe care o avea cândva şi Adeea, când îi făcea unuia la optâşpe ani un lap dance. Şi dansasem, sau încercasem să dansez în seara aia cu ea. Încercasem. Exact înainte de-a se mişca senzual în faţa ăluia, mâna mea era pe abdomenul ei. Ar fi trebuit să mi-o cobor şi să-i văd reacţia. Data viitoare sigur asta voi face. Zona aia era un câmp expus ce n-o să mai fie nicicând aşa, şi asta nu e ceva important pentru un om normal, adică să-i simţi mână indepartandu-ţi-o pe a ta nu i… e. Şi nici cu Maria n-o să mai fiu singur. N-a fost o dezinhibare completă, a fost doar începutul, dar a contat mult.

Alex Cinski