Absint

Nebunia mare începea chiar din metrou. Trebuia să fii inconştient să vii cu puradei sau de-ăia de vîrsta a doua, supraponderali, cum se găseau în grupul de turişti ce ne stătea în faţă, imposibil de depăşit, toţi cu şepci de baseball identice. Dacă ar fi aruncat cineva o petardă, ieşea cu morţi şi răniţi, asta sigur. Afară era vacarn, muzica se întretăia din toate direcţiile, oamenii mergeau dansînd sau ţopăiau mergînd şi se vedea clar că nu eram singurii care începuserăm devreme cu băutura. De fapt, cred că cei sobri erau în minoritate, eu unul nu văzusem pe nimeni prin zonă. Avansam încet, cu gloata, cînd am destupat cea de-a doua sticlă din rucsac. Într-un loc, se derula un concurs de karaoke, pe un podium improvizat şi acolo ne-am oprit să ne uităm. L-am provocat pe Adi să cînte şi nebunul a acceptat imediat provocarea, ca şi cum asta şi aştepta. Era dat dracului! Nici o umbră de stres, nici o urmă de trac în timp ce a înşfăcat microfonul, de parcă îl făcuse mă-sa pe scenă! Îşi trăia viaţa cu o dezinvoltură cum nu mai văzusem niciodată la nimeni. Spre deliciul publicului şi-a ales « Mademoiselle chante blues », pe care l-a interpretat cu mişcări languroase. Cel puţin refrenul l-a cîntat impecabil, aşa că animatoarea a dat să-l felicite la sfîrşit, pupîndu-l pe ambii obrajii, dar el a pupat-o înapoi pe buze şi fata nu a avut ce să facă, pentru că toată lumea crezuse că ei se cunoşteau şi începuseră deja să-i fluiere aprobator, unul chiar a strigat bis, şi fata s-a mulţumit doar să roşească, sau aşa ne-a spus Adi, care o văzuse de aproape, mie de fapt mi s-a părut că se înverzise, dar de vină trebuie să fi fost absintul, că de la el începusem să văd totul în nuanţe de vernil şi asta mă făcea să rîd la maxim, pentru că mai toţi oamenii arată hazliu vopsiţi în verde, pe bune şi fără mişto, şi cînd Adi şi Mario m-au văzut că rîd fără rost nici măcar nu s-au mirat, ci mi-au ţinut partea ca nişte prieteni adevăraţi şi au început să se hlizească şi ei cot la cot cu mine şi aşa am pornit mai departe, rîzînd şi sprijinindu-ne unul de celălalt să nu cădem, mai ales că mai erau şi sticle goale pe jos, şi borduri care apăreau exact cînd te aşteptai mai puţin sau cînd te uitai după vreo gagică mai acătării şi de-acuma eram deja superîncărcaţi de energia celor două sticle, mai ales că sărisem masa de seară şi i-am dat dreptate lui Mario cînd a spus că dacă nu ne oprim undeva să dansăm, ne ia la bătaie. Ne-am ales o străduţă în fundătură, cu baruri de o parte şi de alta, la care trotuarul devenise ring de dans. Muzica predominantă era tehno, dar eram aşa de trăzniţi că am fi dansat şi pe fanfară militară. Nici nu mai ştiu cum s-a lipit un puştan de noi, dar era distractiv rău de tot, i se lipiseră ochii de absintul nostru şi ne cerea o duşcă prin mişcări de pantomimă combinate cu break-dance. « Mişca bă deaici, că noi nu sîntem deăia de dansăm cu băieţei! » i-a spus Adi dar nu destul de tare să acopere muzica. Eu totuşi i-am dat o duşcă pentru că-mi era simpatic. Băutura ne-a împrietenit imediat, şi parcă îl cunoşteam de undeva, pînă mi-a picat fisa că pur şi simplu tipul semăna leit cu Fernandel-actorul şi deasta-mi părea cunoscut. Imaginează-ţi-l pe Fernandel jumate beat, făcînd break-dance. Tipul era mortal, făcuse lumea cerc în jur, să-l privească dansînd. Era lac de transpiraţie dar noi nu-l lăsam să respire. « Fernandel vrei absint sau nu? Spune dacă nu vrei! Fă aia, şi aialaltă! Dă-te peste cap! Acum şpagatul. Robotul din Star Wars! Acum fă faţa de prost! Aşa băiatu’, vezi că ştii? Bagă mare, bagă mare! »
Apoi am agăţat trei tipe care dansau ca nişte nebune, ne-am pierdut vreo două ore cu ele, pînă să-mi dau seama că de fapt nu simt nici o atracţie pentru cea cu care nimerisem. Se făcuse doişpe noaptea şi din cauză că aburii alcoolului se mai risipiseră, puteam să văd c-avea o faţă de cal, mai ales de aproape, şi era şi cu patru ani mai mare ca mine, făcea a doua facultate la nu-ştiu-ce super program interdisciplinar şi în seara aia trebuia neapărat să se refuleze, pentru că a doua zi se pregătea de examene. I-am făcut semn lui Adi : « Trebuie să scăpăm de astea, cel puţin eu nu sînt interesat! » « Păi de ce n-ai spus mai repede?! Eu pentru tine stăteam, că de fapt sînt cu gîndul la chelneriţă. Ard de nerăbdare s-o sun mîine, cînd iese din tură! » «Al naibii Adi – m-am gândit în timp ce el le spunea fetelor că ne ducem puţin la toaletă – de-aia este aşa de relaxat tot timpul, pentru că îi ies toate mişcările din prima, şi e hotărît, ştie de la început ce vrea, care îi place şi care nu. El ar fi observat-o pe asta că are faţă de cal din primul minut, pe cînd eu am pierdut două ore. »
Nu ne-am mai întors. « O să creadă că ne-am pierdut de ele şi asta e! » mi-a alungat Adi orice gînd de semi-vinovăţie.
Am ajuns pe malul Senei unde am luat contact cu prima din cele trei discoteci. Media vîrstei cred că era cam patruzeci, pentru că avea specific de tango şi cine mai dansează tango în ziua de astăzi, în afară de cazul în care eşti aruncat pe o insulă pustie pe care găseşti un singur disc, şi nu ai ce face – ca să te menţii în formă faci aerobic şi pe ritm de tango. Am stat numai puţin, cît să urmărim o pereche de octogenari care dansau atît de concentraţi încît erau de respectat. Eu, cel puţin, aveam tot respectul, dar Adi mi-a spus că dansează aşa atent pentru că nu au bastoanele cu ei şi le e frică să nu cadă, şi atunci trebuie să se ţină bine unul de altul şi să nu facă nici un pas greşit, că pot sfîrşi la urgenţă. Am crezut că mor de rîs. Dansau studiat, în stil clasic, iar la răsuciri, cînd doamna ridica gamba şi o ţinea cîteva secunde în aer, domnul se uita ţintă în ochii ei, dar din păcate privirea nu mai avea nimic sălbatic în ea, aşa cum au de obicei dansatorii de tango. Nu am putut să-mi dau seama dacă erau plătiţi de primărie să facă atmosferă, pentru că într-adevăr, jumătate din public stătea să-i urmărească pe ei. Adi a spus că lumea stă doar să vadă care cade primul, el sau ea. Erau totuşi cu adevărat impresionanţi, pe bune, încă mai aveau viaţă în ei, asta era clar, dar nu destulă cît să-l ţină pe Mario pe loc mai mult de zece minute. Am continuat să mergem spre următoarea discotecă, de care ne despărţeau cîteva sute de metri şi al cărui specific era salsa. Ne-am aşezat pe brîul circular de ciment, ca să urmărim şi aici dansatorii sau mai bine zis dansatoarele, pentru că media de vîrstă coborîse jos de tot, spre douăzeci şi ceva de ani şi era o plăcere să urmăreşti unduielile trupurilor care se rupeau în figuri, iar de cealaltă parte Sena licărea traversată de iahturi, iar noaptea era caldă şi mi-am dat seama că eram super relaxat, pentru că rîsesem atît de mult şi pentru că aveam doi prieteni pe care mă bizuiam şi cu care mă simţeam în siguranţă. Am urmărit cu privirea un tip care umbla cu o găleată de tablă în braţe, plină de Beck la gheaţă, şi mi-am dat seama că era un amărît care făcea şi el un ban, în timp ce noi ceilalţi de acolo ne distram, şi mi s-a făcut un pic milă de el, amintindu-mi de perioada mea la Georgopoulosu’, aşa că i-am făcut semn să vină şi am cerut trei beri, cu toate că îmi făcusem deja plinul cu alcool, dar aşa am simţit eu pe moment, drept pentru care am aşteptat ca tipul să ni le desfacă şi imediat am realizat că de fapt vreau să-i dau şi lui una, dar cînd i-am întins banii pentru încă o sticlă şi i-am spus că îi fac cinste, el a reacţionat exact cum mă aşteptasem, adică mi-a mulţumit şi mi-a spus că o s-o bea mai tîrziu, aşa că doar a băgat banii în buzunar. Eu ştiam că atunci cînd eşti ca el, orice franc în plus e important. Am dat noroc, gîlgîind jumate din bere şi deabia atunci am realizat cît de însetat fusesem, deoarece absintul ne deshidratase şi berea se potrivea la mare fix, pentru că ne mai stingea arsurile din stomac. Am lăsat sticla jos de la gură, căutînd să o aranjez pe ciment, lîngă mine, atent să nu o vărs, pentru că era prea rece să o fi ţinut în mînă. Şi tot aranjînd-o, mi-au căzut ochii pe o fată care dansa singură, foarte aproape de noi. Era înconjurată de alţi dansatori şi dansatoare, dar felul în care erau poziţionaţi ceilalţi, cît şi felul cum dansa ea, parcă un pic stingherită, mă făcuse să cred că era singură. I-am cerut repede părerea lui Adi, pentru că nu voiam să risc ca aburii alcoolului – cu toate că eu îi simţeam risipiţi deja – să mă facă să-mi pierd din nou vremea cu vreuna aiurea.
« Care mă, girafa asta de aproape? »
« Nu, în spatele girafei! Tipa care dansează cu mîinile pe lîngă corp. »
« Vorbeşti de căprioara care-şi ţine părul legat cu o eşarfă de mătase? »
« Exact, chiar căprioara cu părul legat într-o eşarfă. Cum ţi se pare? »
« Hm, greu de abordat, Şefu. Te previn, nu e de nasul nostru. Stai deoparte şi o să fii în siguranţă, bagă-te şi nu-ţi garantez cît de şifonat o să ieşi la contactul cu domnişoara. Îţi spun prieteneşte că… »
Remarcile lui reuşiseră să mă îndîrjească şi mai tare. Găseam fata mult mai simpatică decît chelneriţa lui. Era frumosă, dar avea o frumuseţe care nu provoca, chiar şi felul în care dansa sugera că nu-i plăcea să sară în evidenţă. Pot să vorbesc mult şi bine despre ce m-a făcut să pun ochii pe ea, pîndind prima melodie slow, ca să o pot invita la dans, dar adevărul este că Adi o caracterizase bine în numai cîteva cuvinte. Avea nişte ochi blînzi, cuminţi, ca de căprioară şi păruse inaccesibilă. Dar inaccesibilă textelor lui de cartier, nu însemna inaccesibilă mie. Aşa că, auzind primul blues, am sărit de pe bordură şi din trei paşi m-am postat în faţa ei. Era minionă şi mă privea cu o expresie vag nedumerită şi un pic speriată. Am luat-o de mînă zîmbind şi am invitat-o la dans, fără să-i las timp de gîndire. Am încercat să o ţin cît de aproape se putea fără să fiu bădăran şi am studiat-o cu coada ochiului. Avea părul castaniu, despărţit de o cărare pe mijloc, perfect dreaptă şi se folosise de eşarfă pentru a-l prinde cumva, într-un mod simplu, cît să nu-i cadă drept pe umeri, ci în valuri, răvăşite de eşarfă. Mirosea a şampon şi asta îmi plăcuse. Spre sfîrşitul melodiei, am întrebat-o în şoaptă dacă dansează de obicei blues-urile cu ochii închişi sau deschişi, pentru că mi-era imposibil să-i văd ochii. « Depinde cu cine dansez! » mi-a răspuns. « Dar cînd săruţi », am insistat, « cînd săruţi, ţii ochii închişi, nu-i aşa? » Nu mi-a răspuns, dar cel puţin mi-a aruncat o privire atentă, ca şi cum atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. Melodia era pe sfîrşite şi i-am mulţumit că a dansat cu mine, fără să-i dau însă drumul la mînă, sperînd că dj-ul o să pună două sau trei melodii lente la rînd, cum era obiceiul şi exact asta s-a şi întîmplat, aşa că am rugat-o să mai dansăm. Nu m-a refuzat.
Mi-a spus că venise cu o colegă, de care se pierduse şi că la un moment dat avusese de furcă cu un tip foarte insistent, care o invitase la dans de nenumărate ori, deşi ea îl refuzase. De asta îi era un pic frică să plece singură şi aştepta să se lumineze, cu toate că pica pe ea de oboseală. Mi-a mai spus că nu era obişnuită să piardă nopţile şi că îi plăcea mult să doarmă.
« Cel puţin cînd dormi, sper că ţii ochii închişi… » am spus foarte serios, şi atunci ea a rîs pentru prima dată. M-am simţit foarte fericit cînd am reuşit să o fac să rîdă, deoarece rîsul ei avea ceva deosebit şi asta pentru că deja îmi plăcea de ea foarte mult.
« Primul meu impuls a fost să nu te invit la dans » am spus, ca s-o fac curioasă.
« Şi asta de ce? »
« Pentru că am crezut că eşti elevă de liceu, şi nu vreau să mă încurc cu minore. »
« Sînt studentă în anul doi, la psihologie. Sînt din Praga şi anul ăsta îl fac la Paris, cu o bursă Soroş ». A adăugat că Soroş este un ungur fugit imediat după război, care ajunsese o somitate în lumea finanţelor şi dăduse lovitura jucînd la bursă. Fundaţia care îi purta numele ajuta financiar studenţi din Europa de Est, oferindu-le mijloace pentru a studia în Vest.
« Uite cum mulţumită unui ungur filantrop şi a două beri nemţeşti ajunge un român să cunoască o studentă cehă în capitala Franţei… »
« Eşti un tip rezervat de fel? »
« De ce mă întrebi asta? » am rîs, nedumerit.
« Pentru că în fraza ta, ungurul este filantrop, berile sînt germane, studenta este cehă, capitala este a Franţei – singurul substantiv pe care l-ai lăsat fără adjectiv eşti chiar tu. Puteai spune turist, student, şofer, dar ai lăsat loc liber… »
Avea o minte sclipitoare, fără îndoială, iar faptul că studia psihologia (cu bursă) mă atenţionase să fiu mai precaut. I-aş fi spus adevărul, « ăsta sînt, aşa mă cheamă », cum spunea Adi, dar îmi plăcea deja prea mult ca să risc s-o pierd.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.