În cele ce urmează vă supun atenției, pentru câteva minute, analiza comparativă cu caracter ceva mai informal a doi termeni destul de comuni, care (deși uneori, pe parcursul citirii acestor rânduri, dar departe de intențiile autorului, s-ar putea crede contrariul) nu se află în niciun fel de raport de beligeranță ascunsă, ci sunt doar simple accesorii destinate procesului de comunicare și au aceeași rimă, argumente care nu fac mai mult decât să-i asocieze într-o manieră destul de paralelă, zic eu, oferindu-ni-i, cel mult, ca material de manevră al acestui colocviu fictiv despre diversitatea și armonia patrimoniului nostru lexical.
Să vedem despre ce ar putea fi vorba:
Sofismul, ca recuzită a cabotinismului antic, numit și adevăr relativ, a fost conceput – ușor de dedus, nu? – de sofiști, acei prestatori de wrestling filosofic, vânători de oameni și producători de fake-uri argumentative, cu o retorică impecabilă, în cele mai frecvente cazuri, care, până când kýrios Platon, mai cu seamă, a pus sandaua în prag și a dat cu pumnul său dialectic în masă (platonic, desigur) manageriau jocurile de societate prin însoritele agore ale lumii antice grecești, cam cum le porunceau interesele și conștiințele proprietate personală.
Agora, αγορά, în limba greacă, un termen derivat din verbul „a cumpăra”, era inițial un spațiu public, destinat activităților comerciale, dar cu timpul a căpătat o mulțime de alte funcțiuni menite să-i satisfacă onorabilului „gură-cască” o serie de necesități instructiv-educative și anti-stress. Numită, la romani, forum, iar mai târziu, pe plaiurile mioritice, piață, agora a avut un rol determinant în dezvoltarea mai multor domenii de activitate umană. Aici se spune că s-au pus bazele filosofiei, logicii, ale teatrului, poeziei și retoricii, aici au apărut noțiunile de spectacol, educație, dar și cea de justiție sau responsabilitate administrativă, aici s-a născut și sofismul. Tot aici trebuie căutate rădăcinile sintagmelor „one man show”, „talk show”, „stand up comedy” etc., atât de răspândite și apreciate în ultimul timp, la noi și nu numai.
Pentru ca sofismul să se afle, la modul deplin, în largul său, sofistul-furnizor trebuia să etaleze abilități forte, care presupuneau, în primul rând, o formație intelectuală dispusă pe o plajă foarte diversificată de subiecte, deținerea unui bagaj ideatic-argumentativ foarte bine pus la punct, dexterități din sfera iluzionismului semantic, semiotic, logic, comunicativ, o anumită insensibilitate la acțiunea feedback-urilor negativiste, ba chiar imunitate etică, dar și, probabil, o considerabilă motivație de ordin material.
Cum operează sofismul? Foarte simplu și-n același timp destul de complicat.
În principal, pe bază de silogisme. Simplu, prin simplul fapt că toate aceste silogisme erau concepute ca niște elemente prefabricate, într-o sumedenie de tipo-dimensiuni, în funcție de trendurile vremurilor și livrate apoi consumatorului final, în urma supunerii lor unor „sofisticate” analize combinatorii de factură determinist-speculativă, de nu se mai înțelegea om cu om, asta fiind partea pe care o evaluam ca fiind „destul de complicată”.
Temele predilecte ale sofiștilor, abordate mai mereu într-o manieră deconvenționalizată, erau: religia, condiția umană, democrația, responsabilitățile de tot felul și, poate cele mai fascinante, artele vremurilor respective.
Citind, cândva, „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru, am fost pur și simplu copleșit de aglomerația din zonă și m-am gândit, cu o mare compasiune, la cei ce erau obligați să închine câte o rugăciune fiecărui zeu olimpian, seara la culcare, cum mă punea pe mine bunica mea să fac. Astăzi realizăm cât de recunoscători trebuiau să fie sofiștii fenomenului religios, pentru inepuizabila materie primă și diversitatea pe care le-o furniza pe gratis religia politeistă și pentru priza la public, pe care aceasta o asigura.
Un mare scriitor modern, atunci când a fost întrebat de ce a abordat o manieră atât de ermetică în scrierile sale, a spus că pentru simplul fapt că vrea să dea de lucru, pentru trei sute de ani, criticilor literari. La fel și sofismul prin ceea ce a lăsat în urma sa, bine/rău, fals/adevărat, corect/incorect, real/ireal, a dat de lucru multor generații de gânditori, filosofi, profesioniști într-ale retoricii sau simpli amatori de speculații din sfera semanticii, logicii, erudiției.
Printre cei mai cunoscuți sofiști, care și-au depășit, totuși, condiția de jongleri publici, ar trebui reținuți, în primul rând, Protagoras, Gorgias, Hippias…
Iată, în continuare, câteva exemple de sofisme:
„Cosmonauții sovietici nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în cosmos. Deci Dumnezeu nu există”,
“Englezii sunt trilingvi. Am întâlnit un englez care vorbea engleză, franceză și germană”,
„La un penitenciar cu regim de maximă siguranță cei mai mulți deținuți au fost găsiți pozitivi”,
“Prețurile cresc pentru că noi cerem salarii mari. Cerem salarii mari pentru că prețurile cresc”,
„Toți îți vor binele, nu-i lăsa să ți-l ia! „
După părerea mea, dacă ar fi să materializăm sofismele cu ajutorul unei imprimante 3D, cred că am obține niște MĂȘTI (că tot sunt la modă!).
Truismul, acceptat chiar și în sens cvasi-peiorativ, spre deosebire de sofism, e mai de-al nostru, ăștia în ținute casual, nu umblă cu fofârlica, nu-i este frică să iasă gol pe ulița mare și păstrează (echi)distanța socială între gușă și căpușă, este purtător al unui substrat mitic care-i conferă virtuți capabile de-a activa acea doză de empatie frustă, ștanțată în psihicul oricărui muritor de rând și nu că n-ar fi deținător de bube-n cap, dar sunt bube din alea dulci, tratabile și vindecabile cu cele mai uzuale leacuri băbești. Adică s-ar mai putea spune că-i un fel de „Dacie” pe care toată lumea își poate permite s-o cumpere și aproape toată lumea se pricepe s-o conducă și s-o repare.
Nu vei avea niciodată, sau aproape niciodată, surprize neplăcute din partea sa, va da mereu dovadă de transparență și predictibilitate din belșug. Chiar o să deranjeze, uneori, aceste trăsături de caracter.
Deși pare ciudat, foarte multă lume preferă să stea, cumva, mai deoparte de casta atât de onestă a celor ce operează cu truisme, depozitari ai unor sentimente curate și transparente, din diverse motive care țin de trufie, snobism, teamă de sinceritate, probabil în virtutea celebrului paradox conform căruia „îți faci prieteni mințind și dușmani spunând adevărul”.
Privit ca o banalitate a adevărului sau ca o cutumă a acestuia, truismul poate fi interpretat în cheia adaptabilității omului la condițiile mediului în care s-a format și, speculând puțin ideea, se poate afirma că acesta, omul adică, este un cumul de banalități constructive și formatoare. Truismului nu-i pasă de normele foarte docte de comunicare, el acționează conform propriilor norme, stabilite pe cale naturală, în condiții în care contextualitatea firescului este elementul definitoriu al comunicării verbale dintre doi sau mai mulți indivizi. Spre deosebire de ruda lui mai bogată, axioma, care are inclusă în ADN-ul ei o doză ceva mai consistentă de distincție și demnitate, ba chiar și-a tras și un sistem propriu, unul zis „axiomatic”, la care au lucrat oameni de seamă, de zici că-s din altă lume: Bacon, Kant, Kolmogorov și alții, truismul pare că nu prea e dus la școală, dar nici la biserică, tutorii lui preferând sau permițându-și, doar, să-l țină pe lângă poale, copil la plugul și coasa unei țarine semantice ocupată cu culturi rotative destinate unei subzistențe tradiționale.
Încercând, din niște rațiuni inexplicabile, să asociez termenul cu o personalitate a artelor plastice (sic!), cel mai nimerit pictor pe care mi l-am imaginat ca fiind pe măsura acestui demers inedit, ar fi Henri Rousseau-Vameșul, exponent emblematic al neo-primitivismului, filon artistic caracterizat tocmai printr-o simplitate dezarmantă, prin lipsă de sofisticări inutile, dar și printr-un impact emoțional facil de asimilat.
Ca personalități de seamă, din sfera înțelepciunii truiste, nu ar trebui uitați următorii anonimi faimoși: Păcală și Tândală, Gavroche, Raj Kapoor, The Little Tramp, Zorro și nu în ultimul rând, omniprezentul Bulă.
Câteva truisme sadea:
„Decât sărac, mai bine să n-ai nimic”,
„Iarna nu-i ca vara”,
„Ne vedem când ne-ntâlnim”,
„Dacă n-aș fi fost eu, precis eram altcineva”,
„A fost grozav, am aplaudat cu ambele mâini”.
Dacă ar fi să supunem și truismele unei conversii materiale, cred că ar trebui să ni le imaginăm ca pe niște… PAPUCI DE CASĂ.
De ce? Păi, pentru că toată lumea deține așa ceva, nu sunt prea pretențioși, sunt practici, accesibili și oferă un confort garantat, dar, cu toate că uneori pot fi deosebit de eleganți și scumpi, nimeni nu se afișează cu ei prin mall-uri.
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
De-a dreptul interesantă comparația, mai ales cum se transcede de la o epocă antică la una neo. Se trece cumva de la sinceritatea antecesorilor noștri la o epocă a nebuniei, cu doza de teamă inerentă împotriva unor gărgăuni invizibili. Mult substrat filosofic în lucrare, hermetism, exoterism și o invitație către dezvoltare a gândirii. M-a bucurat popasul…
În perioada când am început să-mi fundamentez un vocabular ceva mai îngrijit, mă surprindeam din când în când confundând unii termeni cu sonoritate asemănătoare.
Motiv pentru care, ca să mă asigur că nu mai am probleme de acest fel, am imaginat acest exercițiu de semantică :)
Mulțumiri pentru interes.
Superb, am reușit să-i explic unui copil de clasa a V-a diferența între sofism și truism, cu exemplele extraordinare propuse de autor. Felicitări!
Mă bucur că v-am putut fi de folos,
cu toate că… „nu sunt mai deștept
decât un copil de clasa a V-a” :)
Mult succes în continuare!
Un eseu excelent, multumim !
Și eu vă mulțumesc, pentru interes și apreciere.
Mi-a plăcut acest eseu și mi s-au părut foarte bine alese exemplificările pentru sofisme și truisme. Dealtfel de ceva timp mă gândesc ce mare gol este în învățământul actual : nu se studiază nici filozofia și nici istoria antică. Am avut o dezbatere tip „world cafe” cu tineri ( nivel preuniversitar și chiar universitar ) și nu au fost în stare să înțeleagă de ce Roma antică, Efes sau Alexandria erau mari centre urbane cosmopolite alte antichității, auziseră sau știau din zbor numele lor. Cred că termenul de „cosmopolit” îl înțelegeau vag din adâncurile unui analfabetism funcțional. Acum este o mare recurență a stoicismului reinterpretat în versiune modernă de gânditori și oameni de cultură contemporani. Din nefericire, tot mai multă lume alege să trăiască în întunericul butoiului lui Diogene.
Multe mulțumiri pentru acest comentariu.
Tinerii din ziua de azi (o parte din) se pare că au alte priorități, cu mult mai pragmatice decât studiul filosofiei, literaturii, semanticii etc.
Și poate că asta se datorează, pe undeva, condițiilor sociale actuale, cantității, diversității și vitezei de informație cu care sunt(em) bombardați zilnic.
Cât despre întunericul butoiului lui Diogene, eu îl percep doar ca pe un spațiu de evadare/regenerare în care, totuși, e bine să te retragi doar atunci când ai acumulat suficientă… lumină.
Interesant, relaxat, clar si chiar haios pe alocuri. N-as fi crezut posibil tinand cont de subiect.
Am ramas totusi cu o neclaritate:
” … nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…”
este un sofism sau un truism?
:-)
Dacă luăm afirmația respectivă ca pe o neclaritate, cum foarte just o percepe cititorul, ne-am putea afla în fața unui sofism, dar dacă o privim prin prisma acelei însușiri morale pe care unii o numesc sinceritate, probabil că ar fi vorba despre un truism. :)
Mulțumiri pentru vizită și evaluarea elogioasă a acestui text.