Bătrâna doamnă Preda se simțea singură ca o văduvă, deși locuia cu soțul ei. Disperarea ce o cuprinsese la început lăsase treptat loc resemnării: bărbatul pe care îl iubea de peste 40 de ani nu mai avea mult de trăit. Nu-i vorbă, era încă sănătos tun, dar de la o vreme mintea i-o luase razna. Vârsta înaintată îl făcea neputincios, iar grija pentru ziua de mâine îi toca încet nervii. N-avea copii care să-l ajute, iar pensia lui modestă, de fost factor poștal, îi amăra zilele. De câțiva ani, Vasile Preda nu se mai întâlnea cu vecinii ca să joace șah, abia dacă-i mai saluta pe stradă. Odată l-a întrebat administratorul blocului unde se tot ducea în fiecare dimineață, agitat și grăbit, cu noaptea-n cap, temându-se parcă să nu întârzie.
— La Poștă mă duc, să las o scrisoare.
— Dar tu nu mai ai rude, Vasile!
— Am un prieten! Pentru el e scrisoarea.
— Ce prieten? Îl cunoaștem și noi? Cum îl cheamă?
— Ce contează cum îl cheamă? Nu știu și nici nu mă interesează. Eu trimit scrisoarea pe strada Mihai Vodă, la numărul 4.
Zi de zi, cum răsărea soarele, domnul Preda mergea la Poștă să pună o scrisoare pe adresa aceea. Nevasta îl lăsa să dea bani aiurea pentru a-și face hatârul, nu-i mai zicea nimic, pentru că ea tot găsea ce să-i gătească și n-avea nevoie de haine noi, știa foarte bine să le cârpească pe cele vechi, așa că se descurcau. Însă cel mai tare se necăjea bătrâna că soțul ei nu-i mai vorbea. Recunoștea că probabil l-o fi supărat ea cândva cu ceva, dar prea era tăcut!…
— Ce tot trimiți scrisorile astea?
— Trebuie! răspundea el țâfnos. Nu pricepi că trebuie să-mi chem prietenul în vizită?
Răspuns nu primea niciodată, dar aștepta mereu, convins că odată și-odată tot o să vină. Biata femeie suspina în sufletul ei, dar, dacă acele scrisori nu se întorceau, probabil că adresa exista și cineva chiar primea corespondența. Lui Vasile Preda așa-i venise în cap: să scrie pe adresa Mihai Vodă la numărul 4 și asta făcea de ani de zile, zi de zi. Însă nu se dusese niciodată acolo, să vadă dacă locuia cineva și nici nu-l interesa prea mult asta, din moment ce un bun prieten îi citea scrisorile și-i înțelegea toate necazurile.
— Săracul domn Preda! oftau întristate vecinele. De la meseria lui i se trage… Toată ziua bună ziua alerga de colo-colo să lase scrisori! I-a rămas și lui în minte ideea asta și acum, că e la pensie, nu mai are cui să le lase…
Bătrânul nu le dădea atenție, își vedea de treaba lui și nu pricepea în ruptul capului de ce toată lumea îi plângea de milă. Nu era nimic rău sau nebunesc să trimiți epistole unui prieten.
⬺⬺⬺⬺
Anii au trecut, îmbătrânise de tot domnul Preda, soția îi murise, dar el încă trimitea scrisori pe strada Mihai Vodă, la numărul 4. Vecinii se cruceau văzându-l cum se chinuia să ajungă la Poștă, gârbovit, târșindu-și picioarele îmbrăcate în aceeași pereche de pantaloni ponosită, roasă și pătată, cu mâna scheletică tremurându-i pe bastonul cu vârf tocit. Pantofii lui găuriți, rămași aproape fără toc și talpă, lăsau în urmă o potecă șerpuită, călcând fără milă frunzele căzute pe trotuar sau omătul abia așternut, la prima oră a fiecărei dimineți. Ochii mari și albaștri, ușor acoperiți de albeața cataractei, priveau însă cu aceeași încăpățânare înainte, spre locul în care trebuia să ajungă și nimic nu-l putea opri din drumul său, așa cum nu-l opriseră nici războiul, nici revoluția și sărăcia care i-a urmat, nici moartea femeii iubite.
De milă, copiii se mai ofereau să-i ducă ei corespondența. Dar lui Vasile nici prin gând nu-i trecea să accepte așa ceva, îi privea încruntat și se răstea la ei, mârâind furios printre dinții galbeni, aproape măcinați de carii:
— Fiecare cu scrisorile lui! Lăsați-mă-n pace!
Și-l lăsau oamenii, că n-aveau ce-i face. Și anii treceau.
— L-a uitat Dumnezeu! se lamentau două bătrâne care-l știau din copilărie pe sprintenul factor poștal, amintindu-și cum, din puținul lui, le mai oferise din când în când câte o bomboană sticloasă.
Într-o dimineață, vecinii nu l-au mai zărit ieșind în baston, ca de obicei, să-și ducă scrisoarea la Poștă. Îngrijorați, au sunat la apartamentul lui și, cum n-au primit răspuns, un vlăjgan a spart ușa, iar un morman de gunoaie s-a revărsat spre ei de pe coridorul îngust de la intrare. L-au ocolit cu grijă, ținându-se de nas, cu stomacul strâns de silă. Geamurile erau toate închise, cu tocăria de lemn scorojită, iar masa din sufragerie, canapeaua și fotoliile aproape se prăbușeau sub greutatea unor sticle, cutii și borcane — obiecte inutile, care căutau parcă să compenseze lipsa prietenilor ce se relaxaseră cândva în ele, jucând partide de șah interminabile.
Pășind peste resturile puturoase care acopereau ca un covor scârbos parchetul ce scârțâia la fiecare pas, trei vecini mai curajoși deschiseră ușa dormitorului. Vasile Preda zăcea în patul lui, cu ochii larg deschiși spre tavanul plin de igrasie și cu un zâmbet senin pe buze. Mâna stângă îi rămăsese încleștată pe o scrisoare mototolită.
Primise răspuns din strada Mihai Vodă numărul 4.
Sunt absolventă de Jurnalism, am lucrat 15 ani în presă (radio, TV, online), apoi în agenții de PR și de marketing online. Am început să scriu la vârsta de 12 ani, mai întâi piese de teatru, apoi și proză, iar de curând am terminat un curs de scenaristică. Îmi place să citesc literatură realistă, dar și proză fantastică sau SF, sunt pasionată de istorie, astronomie, medicină și psihologie, elemente care se regăsesc de altfel și în scrierile mele.
Am debutat în anul 2013 cu romanul „Armata Domnului”, inspirat dintr-un eveniment real: răpirea unor jurnaliști români în Irak. În 2021 am publicat romanul SF „Un nou Pământ”, primul volum dintr-o serie care prezintă aventura ultimilor supraviețuitori pământeni porniți în căutarea unei alte planete, după distrugerea Terrei.
Cărți publicate: Armata Domnului, editura Tracus Arte, 2013 ; Un nou Pământ, editura UP, 2021.
Lasă un răspuns