Spre sfârșitul vieții, George Orwell enumeră într-un eseu intitulat “De ce scriu” (Why I write) care sunt motivațiile scriitorilor. După el, există patru motive, pe care le voi cita în continuarea articolului, dar mai înainte de asta îmi propun să analizez un pic conjunctura în care se afla autorul cunoscutelor “Ferma Animalelor” și “1984”. Cel puțin, pe “1984” multe țări europene (ex, Franța) îl au inclus în programa școlară, așa că e una dintre cărțile despre care poți vorbi aproape cu oricine – deci e instructiv să știi câte ceva din biografia lui Orwell, și la fel stau lucrurile, de exemplu, și în ce privește “Împăratul muștelor” de William Golding. Bineînțeles, sunt zeci de exemple de astfel de cărți și poate fi o provocare să reții toate aceste nume sau mici detalii biografice (când tot ce citești de doi ani e numai despre vaccin). Despre Golding, fără să caut pe Google, știu că era vecin cu marele biochimist și inventator James Lovelock, pe care îl sfătuiește în privința alegerii numelui “Gaia theory”. Apropo de nume de autori celebri și de faptul că uneori e o provocare să-i reții, mi-aduc aminte că aveam un coleg chinez, și chinezii, odată ajunși în alte țări, își aleg un nume englezesc. Chinezul “meu” se rebotezase William și trebuia să-i trimit un email, așa că îl întreb, “numele tău se scrie cu doi de l, sau cu un l?” Nu știa! Și toată lumea îl striga William de ani de zile! Eu pe Orwell l-am reținut ușor pentru că are începutul prenumelui și numelui lui Orson Welles. Pe care trebuie să-l știi, pentru că la începutul secolului trecut a băgat în sperieți câțiva radioascultători americani dramatizând “Războiul lumilor” de H. G. Wells.
Să revenim la Orwell. Când citesc o carte, am obiceiul de a-i ajusta valoarea în funcție de condițiile în care a fost scrisă (Patapievici are “Zbor în bătaia săgeții” scrisă în tramvai), starea sănătății scriitorului, condiția materială și, bineînțeles, perioada istorică. “Doamna Bovary” este primul roman modern. Nu numai că e un roman excelent, dar până la Flaubert nimeni nu mai abordase literatura în felul acela, nu pătrunsese în mintea unui personaj cu atâta minuțiozitate și nici nu avusese curajul de a aborda o temă tabu (infidelitatea matrimonială) oferind toată paleta de acuzări și justificări. Orwell, care în eseul numit mai sus spune “scrierea unei cărți este o luptă oribilă, obositoare, ca o lungă confruntare cu o boală dureroasă”, dezvoltă “1984” chinuit la propriu, de tuberculoză. Tușește cu sânge, are febră și slăbește 28 de kilograme în timp ce dezvoltă romanul, de multe ori cu mașina de scris în brațe, țintuit la pat. Ca cititori trebuie să apreciem acest efort incredibil, o carte mi se pare și mai valoroasă când autorul renunță la ultimele ocazii de a petrece timp în lumea reală – în care zilele îi sunt la final. La fel suferă și Kafka, la fel și Melville sau, ca să folosesc un exemplu recent, Roberto Bolaño așteptând un transplant de ficat care nu va veni. Așa, în suferință, Bolaño reușește să termine poate cea mai bună carte scrisă secolul acesta (gusturile nu se discută) și încă una de o mie de pagini – ”2666”. Bineînțeles, putem argumenta că toți acești scriitori au scris romane cu atmosferă “dark” și că prin urmare (logic) starea sănătății, chinul psihic, i-a ajutat în perfecționarea operei, a atmosferei, a trăirilor. De exemplu, la spital, Orwell trece printr-o așa numită “terapie de colapsare”, un tratament menit să închidă cavitățile care se formează în plămânii bolnavilor de tuberculoză. Posibil ca experiența prin care trece să fi contribuit la descrierilor torturii la care este supus Winston în “Ministerul Iubirii”. La fel, pare să îl „ajute” starea sa decrepită atunci când va descrie corpul lui Winston, cum arată după chinuri și înfometare: Dar lucrul cu adevărat înspăimântător a fost slăbiciunea corpului. Coșul pieptului era la fel de îngust ca cel al unui schelet: picioarele se micșoraseră astfel încât genunchii erau mai groși decât coapsele… curbura coloanei vertebrale era stupefiantă. Mai mult ca sigur, Orwell doar descrie ceea ce vede în oglinda de la baie sau din dormitor: propriul corp.
Și totuși ce îi face pe acești oameni să scrie, și mai ales să scrie atât de bine? Iată ce scrie Orwell în acel eseu de care vorbeam.
1. Egoism, pur și simplu. Dorința de a părea deștept, de a se vorbi despre tine, de a fi nu fi uitat după moarte, de a te răzbuna pe adulții care te-au muștruluit în copilărie, etc. Este o prostie să pretinzi că egoismul nu-i un motiv destul de puternic. Scriitorii împărtășesc această caracteristică cu cercetătorii, artiștii, politicienii, avocații, militarii, oamenii de afaceri de succes, pe scurt, cu crema societății. Marea majoritate a oamenilor nu este acut egoistă. După vârsta de aproximativ treizeci de ani ei abandonează ambițiile personale – în multe cazuri, într-adevăr, aproape că renunță la conștiința individuală -, și trăiesc în principal pentru alții, sau sunt pur și simplu aplatizați de greutăți. Dar mai există și o minoritate, a celor talentați și dedicați, care sunt hotărâți să își trăiască propriile vieți până la capăt, iar scriitorii fac parte din această categorie. Scriitorii serioși sunt în general mai vanitoși și mai egocentrici decât jurnaliștii, deși mai puțin interesați de bani.
2. Entuziasmul estetic. Percepția frumuseții lumii exterioare sau, pe de altă parte, a frumuseții aranjării cuvintelor în frază. Plăcere la efectul cadenței sunetelor, la consistența unui sunet asupra altuia, la fermitatea unei proze bune sau a ritmului unei povestiri bune. Dorința de a împărtăși o experiență, experiență percepută ca fiind prea valoroasă pentru a fi ratată. (…)
3. Impulsul istoric. Dorința de a vedea lucrurile așa cum sunt, de a relata faptele reale și de a le stoca pentru posteritate.
4. Scopul politic. Dorința de a împinge lumea într-o anumită direcție, de a modifica ideile altora vis-a-vis de tipul de societate pentru care aceștia ar trebui să lupte.
Acestea patru sunt considerentele enumerate de Orwell în eseu, la care adaugă scopul material (să obții bani din vânzarea cărților).
Totuși, eu cred că situația lui Orwell cere un alt motiv. Trebuie să mai existe ceva, pentru că parcă altfel nu are sens, ceva lipsește. Și acest ultim motiv pentru care scriitorul continuă să scrie chiar și când egoismul, situația materială, estetica, istoria nu te mai pot atinge, cum tu însuți ești pe cale de a te dezintegra, trebuie să aibă de-a face cu plăcerea de a petrece timp într-o lume creată de tine, un loc unde îți simți personajele ca pe niște prieteni (sau dușmani), într-un decor fantastic, urât sau frumos, dar în mod sigur nu atât de groaznic ca cel pe care l-ai vedea în realitate, privindu-te în oglindă.
Altfel întrebarea ar fi ce îi face să petreacă atât de mult timp în fața paginii albe pe cei care au bifat deja punctele enumerate de Orwell și la fel, nu se lasă. Cum ar fi Stephen King, sau Murakami, sau Ishiguro – toți perfect sănătoși, adulați și cu o excelentă situație materială? Desigur, noua poveste pe care o încep și înălțimea de la care survolează toate detaliile intrigii, ca niște Dumnezei atotputernici.
Eseul Why I Write, disponibil în PDF
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Orice scriitor a fost mai întâi cititor!
Cred că de la acest truism pleacă toate tentativele de definire a motivației scrisului.
Adică, toate motivele de a scrie se rezumă, de fapt, la unul singur: obținerea conexiunii cu cititorul!
Cum se gestionează această conexiune, cât de mult, cât de intens, cât de eficient, cât de serios etc., ține de fiecare scriitor în parte și poate fi realizată, cum spune Orwell, implicând noțiuni ca orgoliu, estetică, istorie, politică, interes, sau cum constată, cu un spor de sensibilitate, autorul acestui articol, toate acestea la un loc, plus acel ceva care ține de regăsirea sinelui.
Eu sint f incantat de titlul pe care l-am ales ;)
„obținerea conexiunii cu cititorul” – nu e chiar asa… in prima faza scriitoul nu prea se gindeste la cititori. Poate la alti scriitori pe care vrea sa-i depasesca! :) Si daca e asa, revenim la punctul nr 1 a lui Orwell, ca scriitorii sint orgoliosi, egoisti! :)
Mda, nu prea am cunoscut scriitori care sa nu fie egoisti…si narcisisti (sunt si exceptii, fireste) :-D Stiu ca Vargas LLosa le tot spunea altor scriitori ca daca nu se ocupa suficient de politica, n-au cum sa ajunga mari…si totusi sunt destui :-) N-am citit inca volumul lui Roth: „De ce scriem”, sa vedem el ce credea :-)
Uff, din păcate stau atât de precar la memorarea numelor scriitorilor, fie ei și cu premii Nobel, dar mă străduiesc să mi-i îndes în cap. Bună remarca: „tot ce citești de doi ani e numai despre vaccin”! :) Cumva, necumva, și încăpățânarea de a scrie o carte, de a-ți termina cu orice chip romanul, face parte integrantă din prelungirea vieții pe pământ după moarte, sufletul nostru fiind deja închistat poate într-o altă densitate. Că avem norocul (ghinionul), să trecem printr-o tragedie trupească și să ne folosim de ea pentru a da o credibilitate mai aprofundată e și ăsta un atu. M-a bucurat popasul, reușit caleidoscopul!
M-a impresionat tortura terapiei prin care a trecut Orwell și mi-am amintit de un suflet mare din trupul plăpând și bolnav al altui scriitor, Marcel Proust. Într-adevăr cum bine spui ”trebuie să mai existe ceva…nu știm exact ce – pentru Proust a fost madlena – ”scriitorul continuă să scrie chiar și când egoismul, situația materială, estetica, istoria nu te mai pot atinge, cum tu însuți ești pe cale de a te dezintegra, trebuie să aibă de-a face cu plăcerea de a petrece timp într-o lume creată de tine, un loc unde îți simți personajele ca pe niște prieteni (sau dușmani), într-un decor fantastic, urât sau frumos, dar în mod sigur nu atât de groaznic ca cel pe care l-ai vedea în realitate, privindu-te în oglindă.” Și totuși eu cred că nici acesta nu este ultimul motiv. Ajungem la dilema ”artă pentru artă” sau „artă pentru popor”. După părerea mea mai există și un al șaselea motiv . Înclin să cred și eu că dacă conexiunea cu cititorul nu există, opera rămâne înghețată, fiindcă ceea ce scriem devine viu atunci când împărtășim cu ceilalți, chiar dacă este o elită sau un număr restrâns de cititori, în momentul în care este citită nu mai aparține scriitorului, fiindcă el cu acel dar pământesc, dar minunat al harului, dăruiește la rându-i o parte din inima lui, deci eu rămân la ideea că „dar din dar se face rai”. Poate că ar trebui să ne concentrăm pe crearea acelei lumi imaginare, fie că este mai bună sau mai rea decât cea de aici și să gândim mai puțin la ce ar spune criticii sau alți scriitori despre ceea ce scriem, în ideea că un scriitor bun poate genera un curent literar și nu invers. Scriind el se dăruiește de fapt pe sine.