„Cred în puterea salvatoare a literaturii” – interviu cu scriitoarea Irina Georgescu Groza

IRINA GEORGESCU GROZA s-a născut la Onești, în 1973. A debutat în anul 2016 cu volumul de povestiri „Dincolo de ferestre“ (Casa de Pariuri Literare), iar în anul 2018 i-a apărut romanul „Noaptea dintre lumi“ (Nemira, colecția n’autor), nominalizat în anul 2019 la Premiile „Sofia Nădejde“. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri (2015–2016), apoi în revistele Apostrof (2016), Argos (2016), iocan (2016, 2018), Dilema Veche (2017), Spiegelungen (2020), Galaxia 42 (2021), Opt motive (2021), precum și în antologiile Povestiri cu dragoni (coord. de Michael Haulică, Tritonic, 2017), Argos Science Fiction & Fantasy (coord. de Michael Haulică, Tritonic, 2017), Antologia Prozei Scurte Românești, Masterclass 2018 (ed. de Lidia Vianu, Muzeul Literaturii Române), Izolare (coord. de Alexandra Rusu, Nemira, 2020). În anul 2021 i-a apărut romanul „Exodul mieilor“ (Nemira, colecția n’autor).
În prezent, trăiește în Vancouver, Canada, cu soțul și cei doi copii.

– În 2018 ți se publica Noaptea dintre lumi, un roman în care fantasticul este predominat. Trei ani mai târziu, a apărut Exodul mieilor, roman cu tentă istorică, de un realism cât se poate de pregnant, dar în care ai strecurat și o ușoară tentă de fantastic (îl mai putem numi și realism magic), în capitolele cu/despre Cocoșat. De care dintre cele două te simți mai apropiată? Ce înseamnă fantasticul pentru tine, ce îți oferă și/sau ce ți-ai propus să oferi prin folosirea lui?

– Eram în 1992 în prima călătorie în Statele Unite, când am descoperit, la un centru spațial NASA, un desen care nu-mi spunea nimic la prima vedere – o aglomerare de linii colorate, o geometrie fără sens. Cineva mi-a explicat că pusă în spatele unei sticle, imaginea devenea un spațiu bidimensional. Tot ce trebuia să fac era să rămân nemișcată și să las ochiul să prindă reflexia potrivită. Am intrat dintr-o dată într-un teritoriu infinit, în care nava spațială și planeta Saturn erau la un pas. O clipire însă și iluzia dispărea. Am dat vreo 30 de dolari pe desen și l-am adus la Constanța la finalul anului de bursă. Într-o zi, am adus o bucată de geam, am pus obiectul în cameră și m-am așezat pe covor, cu privirea la tata. A reacționat ca un copil și ne-am bucurat de parcă descoperisem o lume știută de-acum numai de noi. Așa și cu fantasticul din proză. Între două clipiri, ochiul imaginației traversează stratul superficial al realității și poate pătrunde dincolo de oglindă, acolo unde umbrele devin personaje, cimitirul se revarsă peste un cartier, o fetiță cu părul alb își ia zborul deasupra Constanței, animată de dor și ajutată de un gândac care o protejează.
Noaptea dintre lumi, fiind primul roman, fiind despre Constanța, orașul unde am crescut, îmi rămâne cel mai apropiat. Înainte de scrierea lui am revizitat locurile despre care aveam să scriu și m-am încărcat cu nostalgie, cu gândul la adolescența petrecută aproape de mare. Pentru Exodul mieilor am călătorit doar pe Google Maps și pe YouTube, în pădurile, peșterile, cheiurile zonei, am citit despre legendele locului și, deși îmi propusesem să rămân doar la perspectiva realistă, am simțit nevoia să alunec în fantastic (cum să n-o fac când se spune că Pădurea Hoia-Baciu ar fi bântuită de fantome și tocmai îl aruncasem în hățișurile ei pe Miculuș cel sperios?), și am croit un labirint de tuneluri subterane pentru fuga românilor din calea horthiștilor. Am încercat totuși, fiind vorba de o ficțiune istorică ce a plecat de la un eveniment tragic, să păstrez cadrul realist.
Uneltele realismului magic mă ajută să prind reflexia potrivită și să sporesc puterea imaginației, să pendulez între lumea închipuită și realitatea care m-a inspirat, și să încerc să-l răpesc pe cititor într-o călătorie imaginară.

– Noaptea dintre lumi a fost foarte bine primit de public, dar a și fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde. A existat o presiune după această nominalizare? Te-a făcut să vrei să oferi ceva și mai bun cu următorul roman?

– Pe cât m-a bucurat nominalizarea primului roman la acest premiu, pe atât mă derutează că al doilea trece neobservat la patru luni de la apariție. Firește, nu l-am scris gândindu-mă la premii și la recenzii favorabile, dar m-am străduit să vin cu o carte bună, poate mai bună ca primele două, Dincolo de ferestre și Noaptea dintre lumi. La fel de adevărat e că lipsa reacțiilor nu mă încurcă să scriu în continuare. Poate că romanul istoric nu e la fel de tentant precum ficțiunea contemporană. Sau subiectul relației complicate dintre români și maghiari este unul tabu și incorect politic. Intuiția îmi spune că parcursul acestei cărți e mai lent, se află de ea din gură în gură și e posibil să fie citită mai mult de pasionații de istorie.
Am norocul să primesc din când în când reacții de la prieteni (cei care-mi salvează cărțile și cărora vreau să le mulțumesc și aici) și de la cititori necunoscuți și asta mă bucură, pentru că înseamnă că romanul rămâne pe orbită și își face treaba. Și iată, chiar azi am primit și prima cronică, e minunată, semnată de Steluța Jalia, care scrie pentru citeștemă.ro. Mi-a dat curaj să merg înainte și să nu mă mai simt izolată.

– Sincer, și eu am fost surprins că nu am văzut titlul romanului printre recentele nominalizări. Are toate calitățile unei cărți care ar trebui să se bucure de atenția publicului, a criticilor, a celor care fac liste cu nominalizări. Sunt sigur totuși că vor urma. Iar acum, o întrebare (aparent) simplă: de ce ai scris Exodul mieilor?

– Mulțumesc mult, Mihail. Ideea mi-a venit după ce am descoperit că imediat după semnarea Dictatului de la Viena, populația satelor din inima Ardealului, cedată Ungariei, a fost abandonată de armata noastră și supusă unor violențe incredibile din partea trupelor horthiste. Și atunci m-am întrebat – unde au plecat supraviețuitorii, ce s-a întâmplat cu ei? De ce nu se menționează în manualele de istorie acest episod? Cartea mea a încercat să cuprindă într-un cadru ficțional dramele petrecute în rândurile populației fără apărare, rămasă în calea cuceritorilor și aflată în pragul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Mintea mea a produs imediat niște personaje, ulterior mi-a venit ideea tunelurilor ca niște capilare încălzite de o inimă speriată.
Și pentru că mi-era dor de casă am scris Exodul mieilor. Aveam nevoie de un șantier nou într-o lume familiară ca să mai uit frustrările vieții de imigrant.

– Povestea romanului este dezvoltată pe un schelet istoric bine documentat, dar fără ca lucrul ăsta să fie vizibil, astfel încât să dăuneze întregului, așa cum se poate întâmpla uneori. Dimpotrivă, totul decurge cu naturalețe. Un efect în spatele căruia, așa cum am aflat dintr-un interviu recent, a existat multă muncă. Ți-a fost ușor să îmbini în ficțiune toată acea documentare?

– Am scris povestea în trei luni – din octombrie și până la Crăciun, alimentată cu atmosfera epocii și cu informațiile despre grofii cărora le-am păstrat numele în poveste. Dimineața scriam, după-amiaza citeam cărți de istorie, ficțiunea înainta în cadrul pe care îl știam din ce în ce mai bine. Mi-a mai luat un an să cizelez, să șterg, să adaug personaje, să încurc ițe, iar în tot acest timp am rămas cu gândul la teribilul an 1940, urmărind documentare despre războiul care deja începuse în Europa, citind alte ficțiuni istorice, căutând date statistice despre Ardeal. Dacă m-ar fi invitat cineva să dau un examen despre geografia, istoria, etnologia zonei, eu zic că l-aș fi trecut. Per total, a fost o experiență care m-a îmbogățit și care mi-a adus bucuria acestei cărți. Lumea ei e doar o fotografie a primelor zile din luna septembrie 1940. Am dat voce unor personaje care să povestească cum era lumea acum 80 de ani. Am încercat să reglez un echilibru viu între fapte istorice și ficțiune, dar și un final pe măsură, astfel ca abia la ultimul punct cititorul să înțeleagă ce înseamnă suma tuturor aventurilor scrise acolo.

– Stai puțin. În doar trei luni ai reușit să scrii primul draft al romanului? E totuși o carte voluminoasă. Ți-ai impus un anumit număr de cuvinte pe zi? Eu, de exemplu, nu reușesc să scriu mai mult de 500 de cuvinte pe zi și maxim 1000 în zilele pe care le pot considera cu adevărat reușite. Care-i secretul?

În trei luni am scris povestea mică, cap-coadă. În anul care a urmat, am avut timp să cresc romanul, să adaug scene și personaje noi (ideea cu Baciul care îi conduce pe oameni mi-a venit la începutul anului 2021, după ce semnasem contractul de publicare, dar nu sosise etapa redactării). În privința scrisului sunt impulsivă. Când încep o proză scurtă, o duc la capăt în aceeași zi, oricât de mult mi-ar lua. Apoi o recitesc, adaug, scot, adaug iar, o las să se odihnească și tot așa. Scrierea unui roman e pentru mine un exercițiu de răbdare, dar și un joc în care descopăr lucruri la care nu mă gândisem în prima variantă. Noaptea dintre lumi a pornit de la o proză de douăzeci de pagini, scrisă într-o seară – e capitolul cu fetițele vizitate de niște pisici fantastice în timp ce sunt internate într-un spital. Dar asta mi se întâmplă doar când mă cucerește o idee și nu-mi dă pace până nu o pun pe hârtie.

– Dincolo de ororile acelei perioade istorice, în romanul tău există și o poveste de iubire (nerostită, în cea mai mare parte), pe care eu am văzut-o ca pe-o lumină în beznă, o speranță care, în ciuda ororilor din jur, refuză să se stingă. Ai paria pe sentimentele oamenilor într-o situație de criză?

– Bine zis, dragostea ne pune pe drumuri în timp de pace, dar mai ales în vreme de război. Domnica și Suzana îl iubesc pe Romi și îl urmează pe o cale complicată. Victoria își caută copiii, ofițerul german o urmărește cu obsesie pe contesa Olivia, iar Romi o găsește în cele din urmă pe Domnica. O situație limită poate fi o radiografie a sentimentelor care ne leagă sau ne despart.

– Cele mai interesante părți din roman mi s-au părut cele în care apare Cocoșatul. În sensul că acolo e ficțiune pură. Mai au și avantajul că oferă cărții acel ceva în plus, care nu rezumă romanul la a fi simpla ficționalizare a unei tragedii istorice. Este ceea ce s-ar putea numi o poveste în poveste. Cum ți-a venit ideea și care a fost motivul pentru care te-ai decis să o folosești?

– Una dintre plăcerile povestitului este să creez personaje greu de întâlnit în viața de zi cu zi (Ana și Lumen din Noaptea dintre lumi, spânzuratul din Dincolo de ferestre, Cocoșatul din ultimul roman). Îmi închipui că cei care ajung la ele le percep diferit față de proiecția mea, dar că imaginația fiecăruia dintre ei se întinde un pic pentru a ajunge la imaginile pe care am vrut să le transmit. Acesta e jocul nevăzut dintre mine și cititor, iar uneori el se rotunjește atunci când primesc câte un mesaj sau chiar întrebări despre personaje. Cocoșatul n-a fost planificat de la început, ideea lui mi-a venit după primul capitol, când mă întrebam unde să-i adăpostesc pe cei patru fugari. Aveam nevoie și de suspans, voiam și umor, dar într-un context politic al momentului în care puteam face din acest personaj unul cheie. De ce nu chiar spion sovietic, un comunist în ilegalitate? De aici, am făcut legătura cu niște imagini găsite pe internet cu circari care au uimit după Primul Război Mondial pentru că aveau anomalii fizice. Cocoșatul avea să fie oglinda răului germinat în partea noastră de lume, proiecția dezastrului ce avea să ne înghită pentru 50 de ani.

– Sunt bune influențele? Vorbește-mi despre un scriitor care-a contribuit cel mai mult la formarea ta.

– Am avut norocul să debutez pe vremea când se mai putea merge la târguri de carte, lansări și evenimente culturale. Așa am cunoscut câțiva scriitori români care m-au influențat și aici vorbesc de o contribuție umană, foarte motivantă, care a venit peste bagajul de influențe literare acumulat în timp: Florin Iaru, cu care și acum dacă stau de vorbă preț de cinci minute îmi vine să deschid laptopul și să pornesc o proză nouă, Marin Mălaicu-Hondrari, cu căldura și felul lui de-a fi, super motivator, de la el am învățat ce mult contează poezia în proză, Dan Coman, care stătea ore întregi de vorbă cu noi, debutanții, Veronica D. Niculescu, răbdătoare și delicată cu textul și autorul său, precum un ceasornicar cu mecanismele fragile, Michael Hăulică, cu care la un moment dat am ajuns să vorbesc despre dragoni, Cezar Paul-Bădescu, un povestitor cald și deschis, Maria Manolescu, Marius Chivu, a cărui cronică la debut m-a făcut să plutesc de fericire, și regretatul Radu Niciporuc, cu care îmi plăcea atât de mult să mă întâlnesc la cafea și să îmi povestească despre scris și călătoriile pe mare. Ei au însuflețit începuturile mele literare cu încurajările de care un debutant are nevoie după ce a citit cât a putut de mult și și-a zis că e pregătit să iasă în lume. Influențele însă au venit și din cercul debutanților pe care i-am cunoscut la Revista de Povestiri & Club Revdepov. Cu câțiva am rămas în legătură, ne citim manuscrisele și discutăm despre ce mai citim.

– Ai spus mai devreme că a existat multă editare (după primul draft) în spatele Exodului mieilor, așa cum îl putem citi acum. Poți dezvolta?

– Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor a Editurii Nemira, cu care am colaborat excelent și la primul roman, a făcut observații foarte bune pe marginea manuscrisului, dar nu mi-a propus să scot vreun paragraf. Am avut înainte de această etapă cam un an în care am mai și șters, dar mai ales am adăugat capitole, am jucat puzzle cu personajele, le-am întors pe toate părțile să văd dacă mi-a scăpat ceva – sunt mult mai multe ca în Noaptea dintre lumi și a trebuit să fac niște diagrame cu numele lor, să nu-mi scape vreo legătură sau să rămână ceva în plus, care să fie irelevant pentru întreg. Și în cazul Exodului, am rescris începutul după ce am decis cum să închei. Mi se pare important ca cei doi poli să fie puternici și să se vadă în oglindă.

– Acea fugă a personajelor din romanul tău m-a făcut să mă gândesc la dorința românului de-a emigra. Te-ai confundat cu această situație? Cum a fost pentru tine plecarea din țară?

– Poveste lungă despre un drum cu obstacole – nu sunt sigură că le-am depășit pe toate pentru că abia ne-am așezat în Leiden, un oraș universitar din Olanda. Stătusem cinci ani în Belgia când copiii erau mici. Apoi am decis să ne întoarcem acasă, unde am rămas o vreme, până iar nu am mai suportat și-am hotărât să încercăm marea Canada cu degetul. Ghinion, s-a nimerit să ne prindă începutul pandemiei acolo. M-am simțit ca în ’92, când am stat un an în US, departe de prieteni, fără bani să sun acasă, în timp ce acasă devenise o planetă îndepărtată și tot mai greu de regăsit. În orice caz, cu tot plimbatul prin lume, rămân mereu cu gândul la biblioteca mea. Jumătate din ea a venit cu noi în Belgia, apoi am dus-o la loc în București, am aglomerat-o cu alte volume, iar de doi ani stă acoperită cu pânză. Se întâmplă să-mi amintesc de o carte și să simt un gol în stomac că nu pot face câțiva pași să o deschid.

– Un prieten scriitor care trăiește în Canada îmi spunea că acolo, pentru că totul e foarte ordonat, iar oamenii mai distanți, găsește foarte greu inspirația. Însă după fiecare vizită în România se întoarce cu o mulțime de idei. Sunt curios cum vezi tu lucrurile din punctul ăsta de vedere.

– Prietenul tău are dreptate. Sursa mea de inspirație în Canada a fost legată de trecutul României, folosindu-mă și de experiența recentă și de nostalgiile legate de ce lăsasem în urmă.

– De unde îți culegi de obicei ideile?

– Din cărți, din filme, din amintiri, din conversații, chiar și din vise.

– Ai în vreun sertar ținut sub cheie manuscrise pe care nu ai dori să le publici vreodată?

– Am câteva proze nereușite pe care nici măcar nu le mai pot reciti, dar mai am și un sertar cu povestirile scrise în ultimii trei ani, pe tema anilor ’90 în România.

– Crezi că literatura face mai mult decât să ofere divertisment? Ce rol are în societatea de azi?

– Cred în puterea salvatoare a literaturii. Cred că ne alegem prietenii după cum și ce citesc, cred că ne putem înțelege doar din priviri datorită acelei lumini care urcă din cărți în oameni și coboară din oameni în oameni. Cred și că poveștile bune pot salva o zi proastă, pot curăța reziduurile de oboseală și stres și că datorită lor ne detașăm de agitația inutilă din jur. Când intru în dormitor, seara, prima dată văd teancul de cărți de pe pervaz, așezate lângă veioză și partea mea de pat. Ziua mea se încheie într-un teritoriu care introduce povestea în vis, iar visul e un bilețel tras dintr-o pălărie.

– Stilul sau subiectul? Ce te atrage mai mult la o lectură?

– Subiectele sunt aceleași de când lumea – iubirea, trădarea, moartea, suferința. Felul în care scrii despre ele e toată șmecheria. Am citit de curând o carte scrisă într-un stil experimental, am făcut eforturi să o duc până la capăt. O poveste bună e una scrisă cu o voce clară și sigură, care îl poate transporta pe cititor în lumea pe care o căuta când a intrat în librărie.

– Așa e, dar, de exemplu, una dintre cărțile cel mai reușite din literatură, din punctul meu vedere (și nu doar al meu), e Zgomotul și furia. Sau Pe patul de moarte. În ambele, Faulkner experimentează mult și am putea spune că aceste cărți nu-s pentru toată lumea. Este o provocare, de ambele părți. Și pentru autor, și pentru cititor. O încercare de-a împinge cât mai departe anumite bariere. Așa cum a făcut-o, de altfel, și James Joyce. Da, știu, toate cursurile de scriere creativă bat în aceeași direcție, să încerce să-și învețe cursanții să scrie povești scrise clar și sigur. Literatura nu înseamnă totuși mai mult? Crezi în reguli de scriere?

– Ce voiam să spun e că dacă îți scapă povestea din mână de dragul experimentului, narațiunea se pierde într-un hățiș. Ce îl motivează pe cititor să mai ajungă la final?
Cursul la care am fost m-a învățat mai mult ce să nu fac decât cum să scriu, să-mi găsesc vocea și să nu încarc prea mult fraza. După curs, am cam uitat de ultima “regulă” tocmai pentru că mi-am ascultat imaginația. Cred în reguli atâta vreme cât nu le conștientizezi în timp ce scrii (cum ziceam mai devreme, scriu impulsiv), dar ți le amintești la editare, acolo unde se mai poate croi pe text. De exemplu, să nu spui tot ce știi pentru ca cititorul să rămână curios până ajunge la deznodământ. La prima recitire trec prin acest filtru: ce mi-a scăpat pe parcurs? Sau adaug niște indicii, după caz. Uite alta: umorul și absurdul să nu fie cu jumătăți de măsură, ci duse până la capăt, fără inhibiții. Reluând textul, mai pun un filtru – ce poate fi amplificat așa încât efectul să fie mai strașnic? La fel și pentru final, care merită un efort special. E cel mai bun? Reiau, mă gândesc și luni bune în căutarea altei soluții. Regula în care cred cel mai mult e aceasta – să mă interoghez cum pot interveni în text ca să-l fac mai valoros. Iar atunci când povestirea se rotunjește și capătă sens, se vede claritatea.
Revenind la prima întrebare, aș zice că citind mult ne lăsăm influențați de vocile marilor scriitori. Preferații mei sunt Cortázar, Saramago, Vladimir Nabokov, Cehov, Hemingway, Henry Miller, Salinger, Roberto Bolaño, Kundera, frații Strugatsky, Karel Čapek, pe care-i citești fără efort și la final ești recompensat cu niște povești de neuitat. La Ulysses există acel monolog al conștiinței, scris genial, irepetabil. În fiecare capitol apar dimensiuni și tehnici noi, iar lectura devine un efort care te trage totuși înainte. Dar cine ar mai putea scrie o carte precum aceasta?

– Sunt autori care spun că scriu doar pentru ei, că nu se gândesc la public în momentul în care scriu. Sunt și autori care, în timp ce scriu, au în minte măcar un cititor (acel cititor ideal). Cum este în cazul tău?

– Adevărul e că cea mai plăcută vârstă a unei cărți e cea în care e concepută. Dacă m-aș gândi la cititor în etapa asta, ar fi ca și cum m-aș gândi la salariu în fiecare zi când intru pe poarta fabricii.

– Ai vreun talent ascuns? Ce te-ai vedea făcând, dacă scrisul nu ar fi o opțiune?

– Îmi place să redactez, să corectez și să explic de ce o anumită construcție a frazei ar suna mai bine decât alta. De aceea îmi editez manuscrisele cu grijă înainte de a le trimite spre citire. Aș fi vrut să fac cronică de carte. Mi-ar fi plăcut și să predau literatură, ăsta rămâne visul meu.

Mihail Victus

www.mihailvictus.eu

mihailvictus.eu/