Nu s-a omorât niciodată după Crăciun, l-a enervat mereu latura comercială a sărbătorii ăsteia, marketingul sufocant din jurul ei, agasarea consumatorului cu tot felul de produse și promoții și pachete, colindele grețoase care încep să se audă peste tot încă din noiembrie încântând auditiv populația de peste cincizeci. Nu știa cum să se închidă în casă mai repede, sau să fugă din oraș, să evite aglomerația din magazine, traficul, goana după cadouri, iluminatul festiv care se chinuie să concureze cu cel al adevăratelor capitale europene și nu reușește decât prin prisma costurilor.
În anul acela peste toată nebunia se adăuga și situația lui cu Silvia și faptul că încă nu spusese nimic acasă. Nu mai putea evita subiectul. Mai veneau și Ioana cu Alex, își aduceau odrasla la bunici înainte să plece la ski în Austria. Voiau sa stea o săptămână, cică să nu își uite fata rădăcinile. În caz că începe s-o absoarbă cultura americană, să-și amintească de unde a plecat. Cum s-ar zice, glia strămoșească. Să vină și să-și pupe glia strămoșească. Să ia niște pământ în dinți înainte să plece la aeroport, să care România cu ea în rucsac. O piatră, ceva, s-o așeze frumos în pervazul ferestrei și când va deveni o americancă grăsună de la prea mult fast food, s-o privească mirată și să se întrebe ce dracu caută pietroiul ăla acolo. Iar mă-sa să-i povestească cu juma’ de gură de glie, în engleză.
În fiecare an de Crăciun el și Silvia mergeau acasă, la ai lui. În Baia Mare, la maică-sa Silviei, ajungeau după Anul Nou, pentru câteva zile. Așa își formaseră obiceiul, deși, dacă stătea să se gândească, mama Silviei ar fi avut mai multă nevoie de companie, era singură de atâta vreme, de când murise bărbată-su. Dar, cumva, se înstrăinase, se lăsase în voia singurătății și perioada asta festivă – îi spunea Silvia ca pe-un fel de justificare pe care el nu i-o ceruse niciodată– îi făcea rău, dintr-un anumit motiv. Poate că-i activa tot felul de amintiri, cine știe. O sunau, o întrebau dacă e bine – Silvia, nu el – , o anunțau că vin imediat după Revelion, apoi plecau spre ai lui.
Cu maică-sa Silviei nu avusese prea mult de-a face, o vedea fix o dată pe an iar la telefon nu vorbiseră niciodată. Câteodată se întreba dacă femeia mai era în toate mințile, de se izolase așa. Silvia îl asigura că da, că nu are de ce să își facă griji (nu își făcea, era doar curios), mama ei avea încă țiglele pe casă, nu se dilise și nu părea s-o facă. El avea reținerile lui. Nu așa te comporți, dacă ai totul în regulă acolo sus, la mansardă. Mai suni și tu, mai cerșești atenție de la copil, mai inviți, mai pui masa, chestii din astea familiale, sociale. Dar nu, doamna de la Baia Mare prefera să-i știe pe ei departe și foarte independenți ca ea să își vadă de singurătatea ei. Probabil că trăia mult în interior. Ardea, femeia, filozofând. Sau meditând, căutând esența vieții, una care, se știe, nu se găsește în realitatea vizibilă, ci în pura rațiune. Mama Silviei pesemne că abstractiza îndelung, pierdută în exerciții de logică. Gândesc, deci exist, își zicea, vorbind din cărțile pe care le administra ca bibliotecară. Și dă-i și gândește toată ziua. Când să mai faci și altceva? Activitatea cognitivă e cronofagă, e scris și asta pe undeva.
In fine.
La ai lui erau întotdeauna ei doi, Ioana și Alex, maică-sa și taică-su. Asta de când se măritase și Ioana, cât fusese în concubinaj nu-l adusese pe Alex acasă. Dar odată certificatul scos, băiatul ăla din București, extras de Ioana dintre blocurile gri, direct din mijlocul formațiilor de hip-hop în devenire (iată o carieră pierdută, Ioana nu agrea stilul muzical și Alex trebuise să ia distanță de fenomen și să se apuce peste noapte de ceva serios, cum ar fi testarea aplicațiilor software), expansiv și superficial își găsise și el locul în familie. Ce să faci? N-ai ce să faci. Așa că se așezau an de an toți șase în jurul unei mese cam paradite, cu picioarele fragile, înghesuiți în sufrageria mică. Măcar era o atmosferă veselă și familiară, mai ales după câteva pahare. Asta și că era singura perioadă din an în care maică-sa îl tolera pe Alex. Nu-l înghițise niciodată: nu avea facultate, era grobian și îngâmfat, cu gusturi muzicale îndoielnice, plin de complexe de inferioritate generatoare de laude de sine pentru orice rahat. Îi era nesuferit, dar trebuise să-l accepte, părea că pensatul ăla cu iz de metrosexual o făcea pe Ioana fericită. Sau așa i se prezenta mamei situația de către fiică, adevărul este neștiut, de cele mai multe ori. Nici cel care e convins că îl deține, nu îl are mereu. Ce, nu s-a mai văzut minciună de sine? S-a mai văzut. El e martor.
Altfel stătea treaba cu Silvia, familia lui o primise de la început cu brațele deschise. O ironie stupidă a sorții, dacă stai să te gândești acum, cu Ioana împlinită peste ocean și el divorțat. Silvia bifase ce trebuie încă de la început, de la modestie, la frumusețe, de la studii superioare la facultate de stat, până la poziție socială – lucra deja la o multinațională cunoscută, atunci când s-au căsătorit, și asta însemna o anume siguranță a salariului, concept deja învechit dacă e să-l întrebi pe el, pe care mulți tineri după Revoluție nu mai puneau de mult preț; mai degrabă adoptau o poziție mercenară față de locul de muncă: fuga după bani și poziție, în detrimentul stabilității. Silvia nu era preocupată de asta, voia să crească profesional în corporația care-i oferise prima șansă și cum ar putea mama lui bugetară să nu aprecieze așa ceva? Și cum ar putea ea să nu vadă diferențele între noră și ginere și să-și exprime de fiecare dată preferințele, fără pic de diplomație? Mai puțin de Crăciun, când făcea eforturi să fie bună și veselă și primitoare. Așa cum gândea c-o să fie și anul acela, fără să știe ce-o așteaptă.
-Unde e Silvia? l-a întrebat înainte să-l pupe, când l-a văzut singur în casă.
-Ne-am despărțit.
-Cum adică v-ați despărțit, ce vrei să zici? Hai, termină cu prostiile.
-Am divorțat acum două săptămâni, am semnat actele și tot.
Păi și nu zici nimic măi, mamă, ții ascuns un lucru ca ăsta, și dă-i înainte în rafale de mitralieră, apoi, când curiozitatea nu mai poate fi ținută în frâu: Dar ce i-ai făcut de te-a lăsat, hai zi, i-ai făcut tu ceva, ea a plecat sau cum, păi mă gândeam eu că ea, i-ai făcut tu ceva, i-ai zis tu ceva, mă, ai dat în ea? Spune. Păi eu știu ce să mai cred, așa știam și eu că te-am crescut om normal. Cum? Te-a înșelat? Păi dacă ești prost ce să-ți fac, ooof.
Și bagă lamentări și suspine și include-l și pe taică-su care, încruntat, pe tăcute, așteaptă explicații pe care el n-are niciun chef să le dea. Până la urmă maică-sa, ca un fel de redresare: Și dacă te-a înșelat ce, ăsta nu e un capăt de țară, iartă-o și gata. Ce zici? Ei lasă, dacă o ierți o să se întoarcă acasă, doar s-o ierți, a făcut și ea o prostie da’ ce, se mai întâmplă, regretă, știu că regretă, a luat-o puțin valul. Cum? Nu regretă? Ei și tu acum, discută cu ea și…
Au ținut-o așa toată după-amiaza, a trebuit să le spună întreaga tărășenie, de la cap la coadă. Taica-su tăcea și înghițea vin, maică-sa turuia întruna și el se simțea băgat la colț și pocnit cu crampoanele lui Cristiano Ronaldo. La un moment dat s-a ridicat și s-a închis în baie, a stat pe veceu îmbrăcat, cu capul în mâini, să se regrupeze. Îi auzea vorbind dincolo, maică-sa se ambalase cumplit, i se ridicase tensiunea, începuse să prevadă tot felul de întâmplări fataliste, de parcă venise sfârșitul lumii. Taică-su încerca să o mai calmeze, dar nu avea cu cine să se înțeleagă, știau cu toții, când intră în vrie e greu s-o scoți la capăt cu ea. O să i se facă rău, o să transpire, o să invoce amețeli, o să-i reproșeze lui că-i strică bătrânețile, că ea mai are câțiva ani până la pensie și el tocmai acum s-a gândit să-i fac ei una ca asta, da, îi va servi tot tacâmul. De parcă el avusese de ales. De parcă el putuse schimba ceva, cumva. De parcă el, și nu Silvia, plecase.
Noroc cu venirea Ioanei că a oprit-o înainte să se dezlănțuie. Doar că a luat-o și pe ea, încă de la ușă, nu o văzuse de peste un an, dar, de cum a intrat în casă, i-a zis aruncând din cap spre el, cu scântei în ochi :
-Ăsta a divorțat.
Și el a trebuit s-o ia de la capăt cu Ioana și cu explicațiile, de data asta completat de maică-sa care, fiind foarte în temă, intervenea și-i prelua vorbele. Și bang, bang, alte sute de crampoane-n cap.
Alex stătea stingher în ușă, ca un străin. Iar Ana, cu pălăriuța ei, cu ochelarii ei de soare, aduși din San Diego, se uita mirată și nu înțelegea de ce se ceartă bunică-sa singură.
Până la urmă să zicem că s-a trecut peste moment, atenția s-a întors spre americanii care aveau multe de spus și păreau puțin frustrați că nu-i ascultă nimeni.
Alex pleznea de figuri, mai ales când povestea cât de cool e în San Diego, cât de chill sunt americanii, cât de nice e vremea și cum face el surfing dimineața și seara iar în rest muncește lejer că doar știe aplicația aia pe dinafară. Nu l-a scârbit discuția despre Silvia cât l-a scârbit mutra ăluia îngâmfată de om ajuns peste noapte. Dar glia, glia strămoșească, îi venea să-i zică, ce s-a-ntâmplat cu ea, de ți-ai pierdut-o atât de repede? De când intrase pe ușă și primise dreptul la vorbă, nu se mai oprea din laude la adresa avantajelor lumii noi, în opoziție cu bășinile învechite și rudimentare românești.
Ioana încerca să-l mai tempereze, mai ales când își vedea familia cum se schimbă la față, cum încep, el și taică-su, să tremure ușurel de nervi și se abțin să nu-l azvârle pe nemernic pe ușă afară, să-l îndemne să ia avionul înapoi și să-i scutească de părerile lui despre țara în care crescuse și care îl formase. Asta e, domnule Alex, noi mâncăm parizer că e mai ieftin și nu ne permitem mai mult, i-ar fi zis taică-su dacă și-ar fi dat masca diplomației jos, noi bem bere la pet și ne îmbrăcăm de la ruși din piață, iar în concediu ne ducem la țară să săpăm roșiile, nu în Las Vegas ca baștanii, ce să facem acum, nu toți am ajuns atât de sus cum ești tu.
Se aflau deja în lumi diferite. Era ceva ce se întâmplase dintr-odată, absorbția asta a soră-sii și a întregii ei familii. I-a venit greu să creadă, s-a gândit că amândoi epatează, că își schimbă accentul în mod voit, să pară mai americani. Din când în când își căutau cuvintele, de parcă într-un an uitaseră limba română. Gândim totul în engleză, se justifica Ioana, e ciudat să schimbi brusc raportarea, e destul de greu. E pe dracu, e doar lipsă de bun simț. Dar înstrăinarea apare din momentul în care te urci în avion când, cu ochii pe hubloul minuscul, mături cu privirea pământul țării tale pe care îl vezi de sus, înainte să-l lași în urmă. Și îți zici că de acolo de la înălțime toate arată la fel, și România și Germania și America: tot aceleași culori maronii – verzui. Clădirile micșorate nu mai fac diferența, mașinile se transformă în niște gândaci minusculi. Sunt parcele colorate de pământ și apoi norii și atât. Bine, și un ocean aproape nesfârșit, dar pe ăsta nu-l mai vezi, căci te bagi la somn să treacă timpul mai repede, să nu te mai întrebi dacă ai luat cu adevărat decizia corectă.
Și ăla e momentul. Chiar înainte să ți se amestece lucrurile în cap și sa începi să sforăi: când realizezi că acasă nu înseamnă neapărat un loc anume în spațiu, înconjurat de ziduri, ci unul aparte în sufletul tău. Care să-ți cuprindă întreaga fericire. A ta și a familiei cu care te îmbrățișezi.
Ai lui înghițiseră cu noduri plecarea Ioanei, cuprinși de frică și tot spectrul emoțiilor negative de gen. Nu puteau gândi logic, nu puteau avea încredere în locul de muncă al lui Alex sau în Alex cu totul. Li se părea că mica familie, fragilă, se aruncă în mijlocul sălbăticiei cu niște arme de carton, sau de lemn, hai, dar nici alea mânuite cum trebuie. Și nu aveau cum să stea toți în Ioana, așa gândea maică-sa, că Ioana, oricât de serioasă ar fi, nu va face față singură. Mai ales că ea nu avea loc de muncă asigurat. Și cu Ana mică, care abia începea să înțeleagă lumea din jur, o nebunie, o aventură sortită eșecului.
Ca acum să apară ca doi învingători aici în casă, încântați de victoriile lor sociale. Dându-le tuturor cu tifla. Alex în special, care arătase ce poate și nu se abținea sa le spună: angajatorii americani îl apreciau nemărginit, se bazau pe el pentru o întreagă zonă a aplicației pe care o testa, el și echipa lui. Ajunsese repede un fel de șef mai mic, se pare. Bine, să ajungă. Bine, să conducă, să facă bani și să își țină familia fericită, liniștită, ocupată. Și pe el să-l lase în durerea lui.
În nări i se înfiripase un aer de impostură. A lui, de data asta. Statutul în familie nu-i fusese atacat până atunci, avea locul lui, la înălțime. Dar soarta îți dă, soarta îți ia. Ea te mângâie, ea te pălmuiește, plină de draci.
Problema cu poveștile lui Alex era că nu mai spuneau nimic nou, în maxim o oră au aflat tot ce se putea relata la masă, restul urma probabil în discuții separate, în zilele care aveau să vină, între maică-sa și Ioana. Lucrurile adevărate, intime. El îi anunțase că nu stă decât o zi, le-a zis că are treabă la muncă, să asigure continuitatea de sărbători. Atât îi trebuia, să le spună și că își dăduse demisia. Ar fi urmat un adevărat carnagiu. Așa că, mai mult să-l oprească pe inflamatul ăla, și în ideea proximității plecării sale, s-au întors la Silvia. Și au făcut-o cu nervi, s-au descărcat cu toții pe ea, au găsit-o vinovată de toate relele lumii. Da, recunoștea, asta îl făcea să se simtă bine, la fel ca în primele zile când se confesa Elvirei. Doar că acum parcă furia i se mai domolise, patosul i se subțiase, era mai detașat. O auzea pe maică-sa cum o desființează pe fosta lui soție, cum își aduce aminte de toate rahaturile pe care nu i le spusese să nu îl supere pe el și pe care acum nu mai avea de ce să le țină pentru ea. Dar nu-i venea neapărat să-i țină isonul. O auzea și pe Ioana cum își demască ipocrizia, cum îi mărturisește că nu o plăcuse cu adevărat niciodată, săraca Silvia, bine că plecase, oamenii ăștia o detestaseră cumplit. Sau era acum totul de fațadă, de fapt, să se simtă el mai bine? Oamenii se mulează perfect pe situație, s-ar zice.
Ele vorbeau aprinse și el deja se gândea la altceva, la Ela, și cum să facă să-i mai rărească vizitele, să ajungă într-un final să încheie totul, să distrugă cu adevărat portalul ăla spre trecut. Tipa devenise o plantă agățătoare, o iederă care acaparează în timp un zid întreg. Asediul începuse de când o invitase la el acasă, o greșeală de neiertat. Dacă nu o suna două zile îl înnebunea cu mesaje până ceda și ieșea cu ea. Ca să sfârșească automat în pat, îmbârligați și transpirați. Pe de o parte îi plăcea să se culce cu ea, să-i simtă trupul zvelt sub al lui și sânii generoși în palme. Erau naturali, observase cu surprindere în prima seară, când îi dezvelise aproape fără chef. Doar cu buzele avusese ea ce avusese, de și le distrusese crezând că le îmbunătățește. Făcea abstracție de ele, deși nu reușea tot timpul, Ela era focoasă și pupăcioasă, forțându-i mâna (sau gura, mai exact). Dar venise timpul să o lase în urmă, pe ea și legătura firavă pe care o forma cu ideea de Silvia. Să fi însemnat că în sfârșit începuse să meargă mai departe, ca în reclama cu Johnny Walker? Că drumul pe care o luase Silvia la picior, călcând apăsat, va rămâne până la urmă în afara tălpilor lui fierbinți? Așa să fi fost. Cert e că, ușurel, parcă începuse să ia distanță de fenomen. Iar discuțiile de Crăciun, aiuritoare și într-un fel apăsătoare, îl ajutau: Silvia era pe cale să devină o simplă cunoștință pe care să o bârfești detașat.
Lista lui: încep să mă vindec de tine.
S-a născut la 26 februarie 1978 în Constanța.
A terminat facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică în București.
A publicat povestiri în revistele literare Tomis, Oglinda Literară, Cronica Veche, Viața Românească, Tiuk, Revista de suspans, Opt Motive, Vatra și în antologiile „Respiro” (Dacia, 2003), “Cele mai frumoase proze ale anului” (Adenium, 2014) și Orașul (Gestalt Books, 2016)
În 2010 povestirea „Opulență” a fost tradusă și inclusă în antologia „Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar?” coordonată de editura Caravan Edizioni din Italia.
A publicat volumele de proză scurtă „Poveste cu o fată” (2010), “Sub mâinile mele” (2014), „Tenebre” (2017) și romanele „Mișcarea de rezistență” ( 2013) și „…și toate zilele de azi” (2021)
Lasă un răspuns