Ecranul din fața ei e negru. Nici nu și-a dat seama când s-a stins. Pare să n-o deranjeze că noaptea a împresurat-o din toate părțile. Singura lumină din încăpere vine dispre lampadarul aprins puțin în spatele ei, lângă canapea. Revarsă niște tonuri joase și, cum stă așezată la secrétaire-ul amenajat în dreptul ferestrelor mari, pentru a capta cât mai multă lumină naturală în vreme ce lucrează necontenit câte opt ore pe zi, de mai bine de nouă luni, zi de zi, exceptând duminica, când iese din casă să se plimbe pe străzile din Sablon, cartierul în care locuiește, creează în jurul femeii un halou care parcă încălzește atmosfera. Mai întâi a început să lucreze de acasă câte o zi pe săptămână, apoi două, trei, până când, pe nesimțite, toată munca ei s-a mutat întru totul de la birou. Neavând altceva mai bun de făcut, după escapada de peste vară prin Europa, s-a refugiat odată cu vremea rece în lucrul febril: proiecte, rapoarte, bugete, orice, numai să-și țină mintea ocupată, altfel simte că o ia razna. Scaunul și secrétaire-ul, atât cunoaște și lucrul ăsta o reconfortează, restul e de prisos, chiar dacă e în concediu până la sfârșitul anului, nimic nu o mai motivează.
Fără să-și modifice expresia de pe figură, întinde un deget, atinge trackpad-ul de la laptop și culorile blânde de seară, pe care le-a setat să nu-și obosească ochii, i se reflectă pe chip. Clipește de câteva ori și își trece degetul mare prin dreptul butonului pentru a-și scana amprenta. Ecranul revine la paginile accesate mai devreme în Safari. Într-un pop up, la rubrica unde se solicită prenumele, trecuse mai devreme prenumele Adina. Oftează. Închide fereastra mai mică și derulează încă o dată pagina cu informații. Cântărește un pic ce are în minte, se animă dintr-odată și, cu mișcări zvelte, se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre bucătărie, trece pe sub arcadă, aprinde lumina de veghe de sub corpurile suspendate și pornește fierbătorul. Pe geamul întunecat vede luminițele aprinse la vecin, a împodobit toată fațada, și acum clipocesc orbitor, dizolvându-i în reflexia lui conturul ei neclar. Se întoarce, se reazămă de blat și, în timp ce așteaptă să fiarbă apa, ia o revistă de lângă mașina de cafea, e ultimul număr din Touring care, printre altele, îmbie la călătorii și o răsfoiește absentă. După ce fierbe apa, deschide ușa la bufetul de alături și scotocește printre numeroasele cutii de ceai. Umplu trei rafturi, pe unde călătorește caută ceaiuri locale, India, Japonia, Rusia, China, Kenya, oolong, matcha, jasmine, darjeeling, lapsang souchong, sencha, sweet russian caravan, african purple… Contemplând dulapul plin, își dă seama cât i-a lipsit accesul la universul ăsta plin de arome și tării prin care se preumbla fără griji altădată. După ce se instala în regiune și se obișnuia cu mersul lucrurilor, îi întreba pe localnici: unde găsesc cel mai bun ceai de pe aici? Și ei o dirijau către cele mai renumite localuri specializate în ceaiuri.
Se crispează, rămâne cu mâna în aer câteva secunde, închide ochii, nu e clar care e starea ei, dacă e iritată, visătoare, nehotărâtă sau tristă și până la urmă alege la întâmplare o cutie metalică pe care scrie cu fonturi verzi Jasmine. Pregătește ceainicul de lut, potrivește sita în el și opărăște frunzele. Cât sunt străbătute de apa fierbinte, aroma se desprinde de ele dansând într-un șuvoi de abur înspre nările ei încordate. Inspiră adânc, cu anticipație în gesturi. Mirosul ăsta aspru, oriental o binedispune. Aruncă prima apă, verifică temperatura apei cu un termometru de bucătărie, e numai bună, și o toarnă de sus peste frunzele înmuiate și parcă trezite la viață, până când întrezărește că se înalță până în buza ceainicului lichidul colorat într-un galben străveziu, plăcut ochiului. Pune iute capacul, iși alege o ceașcă asortată și cu ceainicul într-o mână și cana în cealaltă revine în salon. Se așază iarăsi la secrétaire și le depune lângă laptop. Așteaptă. Un minut, două, trei, timpul se scurge plat, disconcordant cu gândurile ei care fug de colo-colo. Stă și stă, în exterior pare să n-o preseze nimic, dar înlăuntrul ei e ca un butoi sub presiune. Pe urmă își toarnă ceaiul, tot de sus, cu îndemânare, în ceașca portocalie cu buline negre. E un serviciu chinezesc de ceai, cănile mici, rotunde, joase, nu au toartă. L-a primit de la David în urmă cu trei ani. N-am știut ce să-ți iau, îți place, a întrebat-o el după ce-a desfăcut ea ambalajul impecabil pe care s-a străduit să nu-l rupă aiurea. Bărbatul de abia venise din Shanghai, avusese o delegație de zece zile, arăta ostenit, fața îi era trasă și cearcănele mari de sub ochi deveniseră mai proeminente. Stătea în picioare, în fața ei, în costum bleumarin și cămașă albă, cravata o aruncase pe brațul canapelei, iar ea, în blugi, și un pulover gri, lălâu, cu genunchii apropiați și gleznele îndepărtate, așezată pe canapea, se uita în sus la el și surâdea: da, îmi place, mersi. O stingheresc atențiile deosebite, cadourile, urările, complimentele. Dar serviciul ăsta chiar îi plăcuse. Fâstâcită, s-a ridicat, s-a înălțat pe vârfuri și l-a sărutat pe obraz. Serios, nu trebuia, eu nu ți-am luat nimic, parcă vorbisem să nu ne facem cadouri Crăciunul ăsta, și s-a înroșit, dar el n-a observat amănuntul ăsta. Cu nasul ascuns în părul ei a șoptit: e OK, nu-mi pasă, mă bucur că-ți place. Ieșisem de la ședință, se făcuse târziu, mi-era un pic frig, am zis să intru undeva în drum spre hotel și, dintr-odată, m-am gândit la tine. Am căutat o ceainărie și i-am rugat să-mi vândă cel mai frumos serviciu de ceai. Pentru o fată cu ochii verzi, le-am spus, ceva să se potrivească. Mi-au propus serviciul ăsta portocaliu, întrebându-mă ceremonios dacă sunt sigur că o să-ți placă. N-aveam nicio idee, dar am zis, da, o să-i placă. Și l-au împachetat cu grijă, să se spargă în valiză și… O fată, făcuse Adina, întrerupându-l. Te concentrezi pe ce nu trebuie, nu crezi, a ripostat el, chineza mea e aproximativă. Da, în fine, a ridicat ea din umeri, e tare frumos, mersi încă o dată. David a ales să nu-i răspundă, s-a încruntat o secundă, apoi s-a destins și figura lui armonioasă a căpătat lumină: hai să bem un ceai, uite, ocazie bună să vedem dacă ești mulțumită de serviciu. Nu-i mașină, a râs ea, nu trebuie să-l testez. El a renunțat s-o contrazică, simțea că era pusă pe harță dintr-un motiv sau altul. A făcut doi pași, s-a oprit în spatele ei și-a strâns-o tare în brațe. Ea trebăluia pe lângă blat, cu o indiferență compusă, animată doar de ideea de a bea un ceai, alesese sweet russian caravan, voia ceva aromat și s-o țină trează, îi fusese dor de David, de ce dumnezeu se comporta atunci așa dezagreabil cu el? Seara era asemănătoare cu cea de acum, numai că în clipa de față e singură, televizorul e stins, atunci se auzeau știrile de pe Euronews pe fundal, nesemnificative, era un decembrie absolut obișnuit, la fel ca alte luni de decembrie, din alți ani și Adina își amintește cu precizie că-și dorea nespus să intervină ceva tumultos, să se schimbe un pic mersul lucrurilor, să fie mai trepidant anul 2020 care bătea la ușă și o apucă un râs amar, care sparge liniștea din casă.
Ceva s-a rupt între ei atunci când l-a prins pandemia în Hong Kong. Era mereu pe drumuri, dispus să revină la Bruxelles doar ca să-și petreacă timpul cu Adina. A fost insesizabilă ruptura la început. Rezistența ei, persistența lui, apoi reproșurile, împunsăturile pe FaceTime, viața mea, viața ta, tu și eu, nu mai contează, e prea mult, e prea puțin, nu faci nici un efort, am nevoie de o pauză, reînnodări penibile, stângăcii erotice lipsite de orice erotism, până când el a răbufnit: nu mai pot. Adina a gândit: auzi, el nu mai poate și i-a închis telefonul în nas. După ce i-a umplut ecranul cu mesaje: trebuie să vorbim, îmi pare rău, te rog…, i-a răspuns într-un târziu la telefon și el i-a spus pe un ton apăsător că a cunoscut pe altcineva, iar ea l-a chestionat, de când, și el a recunoscut că de vreo două luni. O vreme n-au mai vorbit și, pe neașteptate, după a început iar să o caute. Prima oară, după tăcerea depusă între ei, a contactat-o pe 1 ianuarie 2021: sper că ești fericită… îmi lipești.
Soarbe îngândurată din licoare și pasivă, deschide laptopul, să piardă vremea cu ce mai scrie lumea pe social media. Răsfoiește un pic și cade peste știrea răsuflată de vreo trei săptămâni: Christmas is cancelled. O cunoaște pe femeia care a propus recomandările rudimentare în sânul instituției, au lucrat împreună la un proiect de la Comisia Europeană, deși nu fac parte din același departament. E deșteaptă, dar spune uneori niște enormități… Îi vine să râdă, la fel cum a râs și când a citit prima oară directiva primită pe email. Aici, pe rețelele de socializare, oamenii își arată mai mult frustrarea decât funcționarii din instituție, lucrurile se înfierbântă. Aia nu, aia nu, până când, acum anulează și Crăciunul, iată, o ocazie bună pentru europeni să fie solidari, dar ei nu și nu. Unii văd ironia, alții găsesc totul a fi o prostie fără margini: trebuie să ne protejăm valorile și obiceiurile și să acceptăm că tocmai asta înseamnă diversitate, ce-i cu socialiștii ăștia, uite cum ajung ei mereu la putere.
Ce prostie, își spune. Aproape că o enervează subiectul. Își aduce aminte ce o interesa cel mai tare și se mută în cealaltă fereastră de Safari lăsată deschisă. Firește, prețurile au crescut considerabil, nu se miră, așa se întâmplă când pagina recunoaște IP-ul. Chestia asta cu cookies, o omoară. Își pornește VPN-ul, șterge istoria recentă și, lipsită de convingere, o ia de la capăt. Sper că nu te-ai vaccinat, îi răsună taică-său în urechi, să nu te prind că te vaccinezi, dacă te vaccinezi nu mai ești a mea. Hai, mamă, acasă, nu mai sta singură printre străini, ia bilet pe Wizz dacă n-ai bani și vino, parcă o aude pe maică-sa. Mă descurc, mamă, se făstâcește ea de fiecare dată, maică-sa dramatizează mereu. Și când vine în vizită la ea, femeia se teme că Adina cheltuiește prea mult cu ieșirile lor în oraș, la muzee, restaurante, prin cafenele. Fă, mamă niște economii, viața e grea, insistă mama. Își aduce aminte să-și verifice programarea pentru booster, e pe 17, dar a uitat la ce oră, ridică din umeri, revine în pagina Tarom, fie ce-o fi, schimbă data, alege 19 decembrie și completează datele personale. În vreme ce-și introduce informațiile, apar notificări în colțul din dreapta, dar nu-și ridică ochii și acestea dispar numaidecât. Finalizează rezervarea și închide fereastra. O să fie amuzant la ai mei, își zice, nu există consens în casa aia. Se duce pe Whatsapp și selectează Le trio, grupul cu părinții: Am luat bilet pentru două săptămâni, ajung pe 19, la 14:05, iau uber, nu vă deranjați. Ezită un pic, după care tastează: Tata, vin cu test, nu m-am vaccinat, n-ai grijă, bine? Se uită la ceas. 12:47. Preferă așa, în timp ce ei dorm, decât să se aventureze într-o conversație fără sfârșit cu ai ei. Totuși, are un sentiment bizar. Termină ceaiul din ceașcă, s-a cam răcit, și deschide mesageria.
D: ți-am trimis ceva pe email.
ce zici?
știu că-i târziu, dormi?
Mută cursorul peste pictograma de email, se răzgândește și revine la mesaje. Derulează conversațiile mai vechi. Trece peste mă gândeam la tine, facem un FaceTime?; Ești ridicol, nu mai sunt la dispoziția ta; trei emoji triste; un emoji cu gura până la urechi; Bine, hai, dar nu stau mult; pozele cu ei doi din golful Victoria și de pe feribot și una din piața nocturnă din Kowloon, în care Adina, într-o rochie albă, pe jumătate răsucită, râde către cel aflat în spatele obiectivului, printre tarabele cu suveniruri colorate strident din care se revarsă lumina artificială. Apoi discuțiile de la sfârșitul lui octombrie: Ajung în HK săptămâna viitoare; te aștept; emoji zâmbitor; nu e întrebare. Am vrut să zic că vin la aeroport; Cum vrei; tu nu vrei? De ce vii?; Ba da. Nu pentru tine, am treabă; data, ora zborul?; 7 nov, 15:05, QR195. Sare peste câteva mesaje și se oprește la: Daiyu mi-a dat ultimatum și un emoji cu valiză; două semne de întrebare; nu înțelege că suntem doar prieteni; Asta suntem?; ai altă definiție?; Nici eu nu înțeleg…; când ne vedem îți explic, Nu-i nimic de explicat, ești cu fundul în două luntre.
Apleacă capacul de la laptop, se ridică și duce ceainicul și cana în bucătărie. Stinge lumina și urcă în dormitor. În geamul negru pâlpâie beculețele de la vecin. Trage draperiile și se întinde îmbrăcată pe pat. Îi trece prin cap să-și pună ceva pe Netflix, dar o enervează să se uite de pe telefon. Se răsucește și după o vreme o fură somnul. Se trezește amorțită, o luase cu frig peste noapte și se întinde după telefon să verifice ceasul. 7:26. Sub ora afișată se desfășoară o înlănțuire de mesaje:
la tine sau la mine?
mie mi-e indiferent…
nu mai am răbdare. Ai văzut emailul?
în fine, ajung pe 23
de abia aștept
Monica Tonea este absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. În 2021 a publicat romanul Pasagerii, apărut la editura Casa de Pariuri Literare. Este redactor la Itaca (revistă culturală din Dublin), a publicat în Revista de povestiri și Literomania și scrie pe blogurile Adevărul și TIMPUL. A debutat în 2019 cu volumul de povestiri Piatră de hotar (editura Creator). Din 2001 trăiește la Bruxelles.
Lasă un răspuns