Moneda din Ajun

Mirce visa cadou.
Era un Lidl ca oricare altul. Înghesuit, ordonat, cu sortimente puține – strictul necesar în ediție de lux. Venise să cumpere ceva pentru copilul din el, de sufletul mamei, care îl părăsise în urmă cu o lună, de complicații COVID. La intrare cineva îi cedase un coș mic, iar în schimb el îi dăduse moneda cuvenită, de 50 de bani. O monedă ca oricare alta, din cel mai ordinar cupru, fără nimic special, în afară că era zimțată cu numele țărișoarei, pe care îl simțea mai ceva ca un orb descifrând pe pipăite semnele Braille. Parcă deunăzi citise despre motivul pentru care americanii veniseră cu ideea zimților: ca să-i descurajeze pe hoții de aur, ce răzuiau marginile monedelor, făcându-le tot mai mici, tot mai mâncate de vreme.
Luat cu banii de peste ocean, intră în magazin fără să-i mulțumească bărbatului – cam de vârsta lui, din ce răzbătuse de o parte și de alta a măștii. În anticameră, dezinfectându-se ca niciodată, simți cum întinerește. O zbughi ață la Favorine, voia turtă dulce, preferata mamei, nu apucase să îi mai ducă-n spital, nici nu ar fi avut rost, nu l-ar fi lăsat înăuntru. De fapt, i le-ar fi dus degeaba oricum, de când își pusese proteza completă care nu stătea nicicum locului, cu toate asigurările și dregerile din încheietură ale dentistei, nu mai putea mânca mare lucru. Erau în formă de inimă, umplute cu gem de caise, învelite în ciocolată neagră și magia sărbătorilor. Nu trebuie să mai guste, că simte mirosul amintirii, ajunge să le vadă, să le ghicească în punga de celofan.
Cu coada ochiului, zări pe coperta unei cărți de colorat un Pinocchio și copacul cu monedele de aur. Își aminti de Buratino – căruia, spre deosebire de original, nu îi creștea nasul atunci când trăgea o minciună de înghețau apele de sub toate podețele adevărului. În Sibiu însă, ca și aiurea, tăbărâseră moșii de iarnă. Moș Andrei, moș Nicolae, Ajun, ba și câte-un Moș Ion Roată. Nu mare îi fu așadar mirarea când, ieșind, se uită mai bine la moneda de 50 de bani scoasă din cărucior, ca să vadă că ea nu mai era una ca oricare alta, ci îl reprezenta acum tocmai pe Mircea cel Bătrân. Ceva de colecție probabil. Așa că, după ce se întrebă cum de nu se repezise amețitul ăla înapoi s-o recupereze, i-ar fi redat-o cumva, numaidecât, și răspunse că stai pe loc, Mirce, un pic, doar nu era monedă transmisă din moși-strămoși, că și ăla o primise de la un altul, mai breaz ca el, și din câte își aducea aminte nici mama lui nu creștea pomi de făceau în loc de fructe monede ca în Cheița de aur, după toate cântărelile astea, simțindu-se vizat, îmbătrâni la loc. După ce mai întâi o va dezinfecta, știe c-o va păstra, va avea grijă de ea ca de un ochi mai albastru din cap, mereu altul, ce mai, nu se va despărți de ea nici în sicriu, își va pune copila s-o pună bine, ea se va lăuda la colegi că are-o monedă veche de la taică-său, dată să n-o piardă, pe care el va lăsa vorbă prin testament să i-o lipească pe-un ochi în chip de obol. Atunci își aminti că nu luase nimic pentru fata lui. Și se întoarse. În magazin, după carte. Moneda, știa bine, putea s-o planteze în mormântul reavăn, atât de proaspăt, al mamei. N-ar fi crescut nimic. Ar fi rămas toate verzi și uscate. O va cumpăra, cartea, pentru fetiță. Și ăsta avea să fie cel dintâi pas. Un cadou pentru o viață de om. Se simțea vinovat că nu insistase pe lângă moartă mai mult să se vaccineze, influențat de nevastă-sa, care o ținea una și bună cu teoriile ei. De-aia și venise singur în Lidl. A doua zi, era hotărât să bage divorț. Luaseră de la copilă, infectată la școală pe șase decembrie, când s-au găsit să le facă teste netoții ăia, ce nici să-și facă meseria lor nu erau în stare, darămite pe-a altora. În rest, despre meseria de părinte, numai de bine. Iar despre morți, numai de bani. Monedele, măcar de s-ar fi înmulțit la fel ca virusurile, să i le bage pe gât vrăjitoarei ăleia care-l îmbrobodise în urmă cu nici zece ani ca pe ultimul prost, ah, cum ar fi îndopat-o în gușa-i de gâsculiță ca într-o pușculiță. Să o sature Dumnezeu de Facebook și alde alea. Ahtia-s-ar pământul în ea. Hotărât lucru, avea o Circe. Iar el, Mirce, cum până târziu îl alintase mama lui, mica, până în ultima clipă, rămăsese acum doar cu ea. Și cu fata, Cami. O să se bucure de carte. La ieșire, un bărbat cam deodată cu el îi ceru căruciorul.
De Crăciun, fii mai bun – zornăia capul.


2 comments

  • Mi-a plăcut atenția lingvistică din textul ăsta, Ovidiu! La fel comparațiile și expresiile originale. Umorul negru l-am gustat mai puțin, cred că situația ar fi fost (mai) potrivită pentru un text dramatic – dar asta depinde de intenția scriitorului. Se vede și că ai câteva volume de poezii în spate. Good job!

  • Salutare, Pavel, și mulțumesc de trecere! Înțeleg perfect ce spui, „defectul meu“ poetic e pus la lucru poate mai mult decât aș fi vrut în textul ăsta. De multe ori, cuvintele o iau înaintea oricărei intenții – auctoriale sau lectoriale. Spor la scris & citit!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *