Partea din lemn unde se afla inima

M-am apropiat. Bunicul stătea la masă, dinaintea unui pahar de răchie și a unui dog din lemn pe care tăiase bucăți mici, subțiri, de slană. Le lua cu degetele, le trecea printr-o moviliță de piper, le ducea la gură, le lăsa să-i alunece pe gât, urmate, uneori, de o bucată de pâine uscată.
Bunica ne trimisese, pe mine și pe bunicul, după sare, la bolda din capul satului. A doua zi urma să se taie porcul, ca-n fiecare an, aici, în curte, pe iarba albită de vreme.
Bunicul mi-a tras cu ochiul. Am zâmbit. Mustața lui părea de chiciură. Aveam să-l însoțesc, iar după ce treceam pe la boldă, urma să părăsim casele, să urcăm pe deal, să tot mergem, să ne strângem bine fularele, să ne tragem fermoarele până la gât, să ne frecăm palmele și să intrăm în pădure.
Bunicul a terminat de mâncat, a mers în cameră, s-a îmbrăcat în haine groase, când a fost gata de plecare, m-a anunțat, am luat straița din cuiul de lângă ușă și am pornit în urma sa.
Am ieșit în stradă, am salutat vreo câțiva vecini, bunicul a stat puțin de vorbă cu ei, apoi i-am părăsit, am ajuns la boldă, am intrat, nu era absolut nimeni, vânzătorul a ieșit de undeva din spate, de după o perdea, ne-a întrebat ce vrem, i-am spus, nu avea saci de câte două kile, ci unul de cinci, singurul, așa că l-am luat pe acela, l-am îndesat în straiță, bunicul a plătit, am salutat și am ieșit din boldă.
Afară s-a înserat, aerul mirosea a fum, se auzeau zgomote îndepărtate, am tot înaintat, până ce am părăsit strada, am urcat puțin, călcând pe pământul înghețat bocnă. La intrarea pe hotar ajunseserăm într-o altă lume, lipsită de orice zgomot, miros sau culoare.
La picioarele noastre, localitatea se vedea ca o palmă întinsă, întunecată, brăzdată, din loc în loc, de cicatrici luminoase, roșiatice.
Ne-am oprit, ne-am tras sufletul, am lăsat plasa jos. Apoi, am continuat să mergem, am intrat în pădure, unde ne-am oprit în mijlocul unor brazi tineri, acoperiți în întregime de o mantie aspră, înghețată, de întuneric. Umbrele lor, amestecate, frânte, ni se prinseseră de glezne ca niște liane.
Bunicul s-a apropiat, s-a lipit cu tot corpul de trunchiul subțire al unui brad înalt. Îmi propusese să venim aici, pe întuneric, să ne mișcăm scufundați până la gât în masa cețoasă de umbre, să căutăm, să ascultăm fiecare trunchi în parte, care ne ieșea în întâmpinare. Dacă auzeam pulsul lemnului, acela era bradul potrivit, ăl bun, puteam să-l însemnăm cu o cretă pe care o aveam în buzunar și să revenim a doua zi, să vorbim cu Pătru lu’ Cocoș, pădurarul, să ne lase să-l tăiem, să-l legăm de sanie, să-l tragem până la noi, să-l ducem în curte, să-l împodobim cu ce mai aveam din anii trecuți, globuri de sticlă, de hârtie, beteală și alte forme, tot mai puține în cutiile de carton pe care bunicul le ținea în grajd, îngropate într-o claie de fân uscat care mi se părea că era acolo de o veșnicie și începuse, de aceea, să pulseze în interiorul ei, o inimă de fân.
Ne-am tot învârtit, până ne-am oprit în dreptul unui brăduț puțin mai înalt decât noi, acoperit de o beznă atât de deasă, încât ne-am spus din privirile pe care nu ni le vedeam, că acest copac fusese scos dintr-un cuptor de întuneric.
I-am dat târcoale, am încercat să nu facem prea mult zgomot, mi-am ținut respirația, mi se făcuse tare frig, mi-am băgat mâinile în buzunarul căptușit în interior cu puf din pene de gâscă, ne-am apropiat de trunchi, am simțit, ca pe un tăiș ce-mi intrase prin ambele nări, un miros înghețat, amestecat cu un ușor iz de brad. Bunicul s-a apropiat și mai mult, părea că se contopește cu lemnul sau că voia să treacă prin el, l-a pipăit cu ambele mâini, parcă mângâia sâni sculptați în fildeș, apoi s-a apropiat cu urechea, a rămas încremenit, a ascultat. Un puls, un zvâcnet de șoaptă, de poveste. Mi-am dat seama imediat că acela e bradul, că îi descoperise inima, acolo, în miezul beznei, căci el era unul dintre aleșii pădurii. Acești aleși ai pădurii ascundeau în lemnul trunchiului o inimă de om. Trebuia să fim cu băgare de seamă, să nu trezim ielele de ceață, acele ființe care stăteau prin păduri, făpturi decupate din miez de cremene înghețată, din care țâșneau întotdeauna vapori de beznă care, la contactul cu aerul, se spărgeau ca niște beșici și înnegreau atmosfera.
Nu se mai arătaseră de atâta vreme, însă, când o făceau, brazii se transformau în torțe de zvâcniri aprinse care cutremurau pământul și făceau aerul să vibreze în jur. Tahicardii ale vegetației care reverberau în tot ținutul, pe când pădurea devenea suprafața unei aurore boreale, aflate într-o continuă tresăltare și risipire.
Îmi mai spuse bunicul, după ce-și depărtă fața de trunchiul ales, că toți acești brazi inimoși fuseseră, cândva, oameni. Într-o iarnă, când din cer cădeau nu ninsori, ci troiene imense, izbindu-se și cutremurând pământul, încercară să fugă din sat, să treacă pădurea și să ajungă în munți, unde aveau să trăiască în continuare, uniți unii cu alții. Fugeau din calea trimișilor de la partid care aveau adresă clară să-i prindă și să-i ducă-n beciurile securității. Erau tineri, majoritatea, încăpățânați, vorbeau dur, cuvintele scoteau scântei, pe buze și în ochi, scuipau pe chipul tiranului și erau în stare să scuipe și pe chipurile celor care se lăsau păcăliți și adulau partidul, realizările sale. Numai că, atunci când ajunseseră în pădure, fuseseră opriți de împușcături care veneau în rafale, se auzeau când mai departe, când mai aproape, tot mai aproape, focuri scurte care sfâșiau pânza întunecată, din care cădeau stropi grei, plumburii. Nimeni, din cei zece, nu mai mișcă. Rămaseră stane de piatră. Nu le era teamă, însă nu voiau să se lase prinși. Ar fi însemnat sfârșitul începutului lor ambițios. Au rămas încremeniți, mult după ce focurile încetară definitiv și, împreună cu ele, orice mișcare sau suflare. Se lăsase o liniște din altă lume. Când și-au revenit, nu au mai auzit nimic de nicăieri, au încercat să miște, însă nu au mai putut, trupurile îmbrăcară parcă câte o platoșe de fier. Până dimineață, unii s-au preschimbat, fie într-o suflare de vânt, fie în bolovani care au dispărut deja, alții într-o adunătură de pietre care s-au risipit peste tot, ajungând dincolo de pădure, de lumea noastră, alții, însă, s-au transformat în trunchiuri de brad și așa au rămas, începând să le crească și crengile. Doar inimile nu le-au dispărut, singurele urme umane, de atunci până acum. Sătenii nu au mai știut nimic de ei. Au crezut că au scăpat, că au ajuns în munți și că li s-a pierdut de tot urma.
Cel pe care-l descoperiserăm, era unul dintre acei brazi. Am scos, de îndată, creta, am făcut un semn pe trunchiul moale, ne-am întors, am ieșit din pădure, am coborât acea parte din hotar, am ajuns pe stradă, ne-am apropiat de casă. Simțeam în palme o zvâcnire, rămasă, probabil, după ce am atins partea din lemn unde se afla inima.

Savu Popa

În prezent, profesor de Limba şi literatura română.
Publicaţii: A debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. A publicat poezii şi proze scurte în revistele Euphorion, Tribuna, O mie de semne, Literomania, Familia, Ateneu, Zona nouă, Revista Cenaclului de la Păltiniş, Lumină lină, Qpoem, Algoritm literar, Sintagme literare, Banchetul, Prăvălia culturală, Discobolul.
Apariție cu o proză în Antologia Pasageri, apărută în 2018 la Editura Paralela 45, în urma participării la Tabăra de proză Gheroghe Crăciun, la Ipostești, prima ediție.