George C. Dumitru (n. 1978) a publicat anul trecut, în colecția 821.135.1 a editurii Humanitas, romanul … și toate zilele de azi. Chiar dacă este al cincilea volum din palmaresul său (trei volume de proză scurtă și un roman), este prima dată când îl citesc. Romanul este atât de bine scris încât m-a făcut să-l consider pe George C. Dumitru unul dintre acei autori contemporani mai puțin mediatizați, dar care merită (mult) mai multă atenție din partea publicului.
Să începem cu o întrebare generală. Ce te-a motivat să scrii … și toate zilele de azi? Cum s-a format ideea?
Ideea unui personaj care să își dea măștile jos și să trântească oamenilor verde în față adevărul (lui) am avut-o de mult, însă nu găsisem modul potrivit de a scrie un text în jurul său. Care a venit până la urmă. Modul potrivit, adică. După ce am participat la atâtea întâlniri de afaceri (prin natura jobulul ) în care am fost surprins de falsitatea oamenilor de acolo: aproape toți voiau să fie în altă parte, dar nu aveau ce face. Și ei, ca și mine, trebuiau să joace un rol, al bunei dispoziții, al prieteniei, al apropierii umane. Dar și ei, ca și mine, numărau orele și apoi minutele până când să plece în camera de hotel sau înapoi acasă, să își vadă de treabă. Și m-am gândit: cum ar fi să le pot spune tuturor ăstora de aici că nu am chef de mutrele lor? Și așa s-a născut Emilian, sau mai degrabă a prins consistență. Apoi mi-a fost destul de ușor. Poate la cadrul social am avut puțin de furcă, să i-l definesc, să fie adecvat în economia cărții. Aici m-am folosit de anumite experiențe ale oamenilor din jurul meu, am luat unele situații drept exemple și am construit pe lângă.
Cum te-ai înțelege cu Emilian, cel din prima jumătate a cărții, dacă ți-ar fi coleg la serviciu?
Nu m-aș înțelege deloc cu el. Adică l-aș evita direct, aș fugi de el. Nu ai de ce să stai în preajma unui astfel de om. Riști să auzi lucruri despre tine pe care nu ai chef să ți le recunoști. Și asta poate deveni enervant și deprimant. Nu l-aș brusca sau ceva, aș ține pur și simplu distanța. Aș tăia comunicarea. Mi-aș pune căștile pe urechi când l-aș vedea că se mișcă pe scaun, pregătit să emită sau să se ridice de acolo.
Am avut cu niște ani în urmă o discuție despre schimbare, în timpul primei mele lansări de carte la care am participat în calitate de autor. Mi se spunea că oamenii nu se pot schimba, rămân în mare parte aceiași, pe când eu susțineam contrariul. De exemplu, un eveniment major poate schimba perspectiva cuiva, îl poate îndrepta într-o direcție pe care n-ar fi luat-o dacă acel eveniment n-ar fi avut loc. Ceva asemănător se întâmplă în romanul tău, îmi confirmă afirmația. Crezi că e valabilă ipoteza și în realitate, nu doar în ficțiune?
Știu oameni care nu s-au schimbat prea mult în viață, sunt destui așa. Dar știu și oameni care s-au schimbat radical, în urma unui eveniment major (o revelație? o dramă?). Și sunt oameni care au dorit să se schimbe și au depus eforturi în direcția asta, a dezvoltării personale. Văd din ce în ce mai multe cazuri în jurul meu, persoane care vor să crească spiritual, vor să devină mai bune, vor să lase în urmă vechiul eu și să îmbrățișeze unul nou, pe care și-l construiesc întâi în minte. Unii reușesc, unii nu. Așa că aș spune că nu există o regulă ci că depinde de fiecare om în parte. Eu am ales ca Emilian să treacă prin schimbări esențiale în timp, care să-l mute de pe traiectoria oarecum previzibilă în care era prins în prima parte a cărții.
Sunt unele pasaje în care mi s-a părut că te-ai folosit de Emilian pentru a exprima o parte din nemulțumirile la adresa societății, a vieții de corporatist (printre altele). Totodată, în … și toate zilele de azi ți-ai asumat anumite riscuri. Sunt scene acolo care pot deranja, pot crea disconfort. Ai avut tendința să te cenzurezi?
L-am construit pe Emilian ca pe un personaj reflector al lumii și societății contemporane. O parte din nemulțumirile lui ar putea fi și ale noastre, diferența este că el le poate exprima frust, fără să se ascundă după deget. Nu cred că ar putea exista un Emilian în realitate, nu este locul lui aici, printre noi. Însă în literatură avem (sper eu) o mai mare libertate, în fond suntem în cadrul imaginar și granițele aici sunt mai largi. Nu am avut tendința să mă cenzurez pentru că de la început am știut – și sper că toată lumea pricepe asta -, că un personaj nu este o persoană și în niciun caz nu este autorul. Că ceea ce el gândește/spune/face, scenele care pot crea disconfort în realitate se întâmplă în ficțional. Literatura trebuie să fie permisivă, pentru a trage anumite semnale de alarmă. Poți iubi un personaj și detesta altul, nu trebuie să ne placă toate personajele unei cărți. Cum ar fi să nu putem scrie despre – de exemplu – criminali în serie, de frică să nu deranjăm anumiți cititori?
Totuși, când crezi că ai putea jigni/răni pe cineva (apropiat) prin vreun detaliu inclus în ceea ce scrii, ce faci? Mergi mai departe cu ideea?
Eu consider că în literatură nu ar trebui să faci compromisuri. Și că un om apropiat ar trebui să facă diferența și să nu se simtă rănit în niciun fel. Dar nu mereu se întâmplă asta așa că, să fii sigur, ai putea să tatonezi puțin, să arunci ideea într-o conversație, să îi iei omului pulsul. Și îți dai seama din reacția lui. Apoi decizi cât de important este detaliul acela în cadrul textului balansat cu relația ta cu el. Sunt situații și situații, unele ți le poți asuma, cu altele riști, la altele renunți. Nu am un răspuns simplu aici, cred că ține de instinct. Dar aș zice că este de preferat să îți alegi modelele din cercul mai îndepărtat, nu din cel intim/familial. Experiența m-a învățat că este mai bine așa.
Care a fost cea mai dificilă parte din roman de scris?
Începutul. Întotdeauna când scriu, mai ales texte mai lungi, cel mai greu îmi este să găsesc un început bun și un sfârșit pe măsură. Aici sfârșitul a venit cumva de la sine, deși nu din prima, am avut o variantă inițială care se termina altfel. Însă după ce mi-am dat seama că mai trebuie dezvoltat, textul a curs și s-a finalizat singur. Dar începutul a suferit mai multe modificări, până la varianta din carte.
Ce înseamnă mai multe modificări? Editezi mult după finalizarea primei variante a manuscrisului? Pe ce te concentrezi când faci asta?
De regulă îmi recitesc textele după o perioadă în care le las să zacă în folder. Minim o lună de zile. Așa mă pot detașa cât de cât de ele, le pot aborda cu un ochi obiectiv. Și se întâmplă să îmi sară în ochi diverse exprimări sau lucruri care trebuie schimbate. Apoi mă bazez pe ochiul critic al persoanelor din jurul meu, care vin de regulă cu feeedback constructiv. Și mai fac o tură de modificări. Bine, sunt situații în care mă mănâncă degetele să mai schimb pe ici pe colo, dar este prea târziu, cartea e deja scoasă.
Ce te motivează să continui să scrii?
Bucuria scrisului. Când scriu, mă simt fericit și liber.
Aud că unii autori nu pot citi ficțiune în perioada în care, la rândul lor, scriu ficțiune, de teamă să nu fie influențați. Cum e în cazul tău?
Nu am problema asta, nu când scriu la ceva de anvergură deja început, cu vocea găsită și stabilită, cu stilul format. Pot intra ușor în atmosfera textului meu, recitind o parte din el, chiar dacă tocmai ce am terminat un roman mare. Însă pot spune că au fost cărți și autori care m-au influențat, în sensul că, odată ce am terminat de citit o carte de impact, am avut imboldul clar de a mă pune la birou și a începe ceva. Nu tot timpul a fost în regulă, am căzut în mimetism.
Ce părere ai despre prieteniile literare? Nu mă refer la acele relații în care sunt căutate doar anumite avantaje reciproce, pentru că acolo nu e vorba de prietenie.
Cred în prietenie, literară sau nu. O prietenie literară ar fi o prietenie între oameni cu pasiuni comune, adică literatura. Și este foarte plăcut să poți împărtăși cu alții ceea ce te pasionează, simți că ești înțeles și cumva treaba asta îți pune benzină în rezervor și te mișcă mai departe, în aventura ta de scriitor. Nu te simți singur și neînțeles.
Spuneai la început că ai fost influențat mai ales de cele pe care le vezi în jur, pe care le experimentezi ori le observi la alții. Când intervine imaginația?
Eu consider că totul este imaginație. Chiar dacă anumite personaje se bazează pe modele reale, anumite situații pe adevărurile din jur, odată ce trec prin filtrul literar, devin imaginație. Pe de altă parte, literatura își trage seva din realitate, pe care o transfigurează, așa că este important să fii un bun observator al vieții, înainte să devii scriitor. Să scoți din ea, din viața din jurul tău, lucrurile esențiale pe care vrei să le aduci în carte. Simpla relatare a unor fapte nu este de ajuns. Miza este importantă.
Există vreun regret legat de activitatea ta literară, ceva ce ai face altfel acum, după doisprezece ani de când ai debutat în volum?
Am debutat cu o colecție de povestiri la ed. Vremea. Cu mintea mea de acum, dacă m-aș întoarce în timp, poate că mi-aș amâna debutul. Dar atunci eram prins în febra publicării, a dorinței tinerești de a-mi vedea numele pe copertă. Mi-am dat în timp seama că nu este o așa de mare chestie, să îți vezi numele pe copertă.
Care este cartea pe care ai citit-o de cele mai multe ori?
Cireșarii, Castelul fetei în alb a lui Constantin Chiriță la concurență cu Changi (King Rat în engleză) de James Clavell. Din lecturile mai târzii cred că pe Faulkner l-am recitit cel mai des, Zgomotul și furia.
Apropo de Zgomotul și furia (unul dintre romanele mele preferate, de altfel), ce părere ai despre experimentele literare, de căutarea acelui ceva diferit? Mulți cititori nu le agreează. Și nici scriitori, din câte am observat.
Este nevoie de experimente literare însă aș zice că activitatea unui scriitor nu trebuie să rămână doar în zona asta, experimentală. Da, pot fi experimente mai reușite sau mai puțin reușite, pot captiva sau îndepărta cititorul însă categoric este nevoie de ele. Așa evoluăm, într-o lume în care este din ce în ce mai greu să fii original. Un roman ca Zgomotul și furia nu este pentru orice cititor, asta o pot spune. Sau Prânzul dezgolit. Ori Ulise, și lista poate continua. Dar fiecare dintre ele a influențat și continuă să influențeze.
Ai văzut Midnight in Paris? Un scenarist se întoarce în timp, în anii ’20, în fiecare zi la miezul nopții și are ocazia să petreacă timpul în compania unora dintre autorii lui preferați. Dacă ai putea purta o discuție cu unul dintre autorii tăi preferați, pe care l-ai alege? De ce?
Am văzut filmul și mi-a plăcut ideea mai mult decât execuția (nu mă omor după Owen Wilson, mă plictisește teribil stilul lui de a juca, dar îmi place Woody Allen). Cred că l-aș alege pe Javier Marias, sau pe J. M. Coetzee. Sunt autorii cărora le-am citit toate cărțile traduse în română urmărind cu atenție ce mai apare. Sunt amândoi încă în viață, nu are rost să mă întorc în timp, să risc vreo dezintegrare. Nici n-aș vorbi cu ei, adică nu aș deschide discuția despre literatură. Ce le-aș putea eu spune? Le-aș da însă de băut și aș sta așa, în preajma lor, vorbind trivialități. I-aș întreba, de exemplu, dacă le place broccoli. Sau avocado.
Mi-a plăcut acest interviu şi pentru răspunsuri dar şi pentru faptul că au fost foarte bine alese întrebările. Într-adevăr „este important să fii un bun observator al vieții, înainte să devii scriitor.” Personajul Emilian este cum se spune iconic pentru zilele noastre. M-a trimis cu gândul la clădirile de birouri de la Charlles de Gaulle unde şobolanii de birou pot fi urmăriţi în „vitrinele” imenselor geamuri ca într-un human zoo distopic. Mi-a plăcut mult ultima ta întrebare şi m-a făcut să mă gândesc „ooh cu mulţi mulţi autori preferaţi mi-ar fi plăcut să conversez”, deşi de multe ori omul poate fi foarte diferit de opera lui, cu tabieturi, ticuri, idiosincrazii, fobii sau chiar prejudecăţi. Mie mi-ar fi trebuit nopţi întregi la Paris pentru asta -cel puţin un an. Aş fi început cu Eminescu, Shakespeare, Hugo şi Balzac, Márquez, pe urmă ar fi urmat Montesquieu, Hemingway, Aldous Huxley şi mulţi, foarte mulţi alţii. M-am răzgândit, cred că ar trebui să stau mai mult de un an la Paris şi să nu ratez niciun miez de noapte în tot acest timp.
Chiar e o figură aparte Emilian ăsta din carte :)
Aș fi putut paria că-n preajma unor clasici (în adevăratul sens al cuvântului) ți-ar plăcea să petreci o vreme.
Emilian e o figura, da. Autorul lui nu e o asa mare figura, dar nu se stie ce ne rezerva viitorul
Ma bucur ca ti-a placut interviul, au fost intrebari interesante de la Mihai
Mi-a plăcut întotdeauna să citesc biografii, gânduri, date mai puțin cunoscute, despre persoanele a căror viață sau activitate prezentau o anumită semnificație pentru mine, scriitori, actori, muzicieni, sportivi, oameni de știință etc. Dacă aceste informații le-am putut culege direct de la sursă, sau chiar live, ele au prezentat un plus de interes.
Iată, deci, de ce apreciez în mod deosebit acest gen de „luat la întrebări” pe care l-am întâlnit pe acest site și pe care sper să-l mai găsesc și în viitor. Keep it up!
(Luând-o ca pe o provocare prin ricoșeu, îmi permit să răspund și eu la întrebarea referitoare la întâlnirea de la miezul nopții: fără niciun fel de ezitare: Haruki Murakami!)
Și mie îmi plac biografiile (și autobiografiile), mai ales dacă sunt sincere și nu se feresc să arate și părțile mai puțin lăudabile ale celui vizat. Țin minte de exemplu cu cât interes am urmărit tot ce am găsit despre Henry Miller (inclusiv clipuri pe youtube) în perioada când era autorul pe care-mi plăcea cel mai mult să-l citesc. Apoi Hemingway – recomand cu ocazia asta excelentul documentar de AICI.
(Cu Murakami eu încă n-am căzut la o înțelegere, dar o discuție sigur ar fi interesantă.)
Si mie! Simpatic, sincer, cum trebuie sa arate un interviu ca lumea..
de acord cu ce zici, Cornel :) adaug ca sunt la jumatatea Liftului si imi place, abia astept sa vad ce mai face Yoghinul ala
Ma bucur ca-ti place.. sper sa ramina la fel si dupa ultima pagina :)