Unde nu este durere

– Coaie, nu-i ok să vorbesc lucruri d-astea, știu, mă jur că știu, da’ efectiv simt că înnebunesc de draci cu căcatul de terapie la care mă pun ăștia să merg. Sunt ok, îți dau cuvântul meu că sunt ok! Pe bune acum, alții fac mai rele de o mie de ori, să mor, și nu se uită nimeni urât, și io, doar că m-am luat cu un handicapat într-o seară la beție? Dă-o-n pizda mă-sii, chiar așa? Că ce, că m-am înfipt în gâtul lui? Le-am dat cu panică la fraieri că nu mai respira, că murea, că alea… Sanchi! Repede să cheme poliția, că am premeditat, în pula mea! Unde căcat era premeditarea, mă? Ce, știam eu că mă văd cu bulangiul ăla tocmai la Brașov, într-o speluncă, după șase ani? Auzi, și dacă îl leșinam un pic, care era problema? Păi știu ei, mă, ce era între noi, care era treaba între mine și el? Știe cineva cine era, ce-mpărțeală aveam cu el? Nu, coaie, nu știe nimeni, în morții lui, nu știe nimeni… 
Adi puse telefonul pe masă. Tremurând, își strânse capul cu ambele mâini și începu să plângă abținut. Gura căscată larg se clătina fără un sunet, însă durerea urla prin toate celulele bărbatului. De când începuse terapia, nu se mai recunoștea, devenise o muierușcă jelitoare și nu mai suporta, îl stârnea tot, tot, de îi era și rușine să se mai vadă cu tovarășii lui; odată le pusese Fane un clip pe TikTok cu niște băieți care îi făceau farse altui adolescent, iar el se prefăcuse că are nevoie la baie și plânsese încuiat acolo câteva minute bune, până când auzise de dincolo râsete:
– Ce faci, tati, atâta timp în baie, te fuți cu Manuela?
Și-a dres atunci repede vocea și a răspuns cu o voioșie forțată:
– Nu-mi sugeți voi mai bine pula?
Acum, însă, nu mai putea nici să se prefacă, ajunsese la capătul puterilor, până și noaptea-n somn îl apăsa nodul blocat în gât ca o bucată de gutuie mestecată pe grabă și uneori se trezea de-a binelea, apuca un fald cât mai gros al pernei cu dinții, încleștând mandibula atât de puternic încât durerea începea să urce spre tâmple și răcnea acolo, înăbușit, până simțea cum clocotul sângelui ce-i pompa în venele de pe gât și frunte îi încingea creierul și cum migrena zvâcnitoare devine mai deranjantă decât chinul perpetuu din mintea lui. Abia atunci se prăbușea din nou pe perna udă de salivă și sudoare și reușea să adoarmă adânc.
Din telefon se auzea înfundat vocea lui Robert, „Man, ești ok? M-auzi? Zi ceva, în pula mea, că mă sperii!”.

Adevărul e că Adi se schimbase și nu pricepea nimeni de ce, că totul părea să meargă bine în viața lui: avea un job bun, lucrase toată vara la mașina lui și scosese din ea ditamai bolidul, o ardea prin cluburile din capitală mai des ca oricare altul din gașca lor și futea la greu; trăgeau femeile la el ca moliile la bec și asta nu de ieri, de azi, ci încă din liceu. Probabil că fusese primul dintre ei care și-o pusese, nu știa niciunul sigur, dar avea iubite încă din clasa a IX-a și își aminteau cu toții cum Georgiana de la uman și-a luat-o la început de a XII-a pe coajă în baia fetelor de la Iulia, cu care era Adi atunci, fiindcă îi tot dădea mesaje ăstuia. Și degeaba, că până în bal Adi deja era cu Ramona, apoi cu Alexandra, și tot așa, le fermeca pe toate de parcă erau căpiate, lăsându-se apoi tras de limbă de către băieții lui cu o mutră serioasă, de gentleman care nu se pretează la astfel de discuții, ca să izbucnească în final în hohote de râs: „De la bio am plecat direct la Ana, frate! Ne-am futut fix în pat la tac-su.”
Robert auzea acum pentru prima oară povestea din gura lui Adi și încerca să pună cap la cap lucrurile: ce căcat s-a întâmplat de a ajuns nebunul ăsta de Adi să vrea să-l omoare p-ăla? Că degeaba o arde el cu scuze că voia doar să-l sperie: băieții au fost acolo și i-au povestit ce privire de dement avea când s-a dus după el, la baie, și cum s-au chinuit trei inși să-i descleșteze mâinile de pe gâtul bărbatului care se învinețise și se umflase ca un bob copt de strugure. Și cum urla ca un apucat: „Te omor, futu-ți Cristoșii mă-tii de bulangiu și de nenorocit, te omor și-o fut pe mă-ta peste hoitul tău până îi dă sângele pe urechi!”. Intră pe WhatsApp și-i scrise lui Fane: „man mai ții minte cât a trecut de când a murit iulia? 5 sau 6 ani?”, „6 bro, de ce, ce-ți veni cu iulia?”, „nimic, mă gândeam așa aiurea”. 
După despărțirea de Adi, Iulia suferise enorm și nu reușise să se mai ridice din groapa doldora de frustrări în care căzuse. Din adolescenta dezinvoltă rămăsese doar o umbră tristă și izolată, agățată mereu de scuza că trebuie să învețe pentru bac. Fustițele midi și tricourile colorate fuseseră înlocuite cu blugi și bluze negre cu mânecă lungă care ascundeau cicatrici subțiri ca oasele de pește încrustate ordonat pe brațe. „A dat-o pe emo Iulia”, glumeau colegii, bănuind ce se ascunde sub mânecile alea tensionate pe braț de strânsoarea marginilor prinse în pumnii Iuliei, dar neluând prea în serios suferința fetei. Ea se refugiase atunci și mai mult în lumea paralelă pe care depresia i-o țesea parșiv, picând victimă propriei minți fără să realizeze.
Robert își amintea că ultima oară au vorbit după bac, când au ieșit din îmbulzeala de la rezultate. El era fericit că nu picase la mate, ea luase peste 9 la tot și părea la fel de sictirită ca în oricare altă zi. I-a spus că dă la litere, că o să meargă după admitere la munte. Robert a întrebat-o dacă nu vrea să vină mai bine în Vamă cu gașca, ea i-a răspuns că nu-i place la mare și și-a încleștat mâinile în jurul corpului ca-ntr-o cămașă de forță. Și-au urat baftă la admitere și aia a fost. A mai văzut-o prin anul doi, într-o noapte, în centru, când a rămas un pic în urmă față de gașcă și a intrat într-un gang să se pișe. Acolo, în întuneric, a văzut un bărbat stând cu spatele. N-a reținut decât tricoul lui pe care scria mare Rammstein și că gemea înfundat, atât, pentru că în următoarea clipă a întors capul brusc și a făcut un mic salt lateral precum un câine speriat, lăsând expusă o fată pe jumătate dezbrăcată, așezată în genunchi. Iulia. Cei doi s-au uitat uimiți unul la celălalt pentru o fracțiune de secundă, Robert a mimat încurcat un soi de salut din cap și a ieșit iute din gang, fără să știe că acea clipă ciudată, de o intimitate aproape înfricoșătoare, va fi ultima lui amintire cu Iulia în viață.
De anunțat, l-a anunțat Adi, trezindu-l cu un telefon într-o duminică: 
– Ai aflat? A murit Iulia.
– Ce? ‘ai să-mi bag… Nu cred așa ceva! 
– Să mor dacă te mint. Nici mie nu-mi vine să cred, m-a luat și durerea de cap. Am văzut pe Facebook. Îi comentează lumea la rând la poza de profil. 
– Băi, poate își bate asta joc de toți că știi că suferă de atenție. 
– Nu, coaie, i-au dat comment și rude, și tot. Am capul praf. Nu-s două săptămâni de când ne-am futut și mi-a tot trimis apoi mesaje să ne mai vedem, să mai ieșim, să alea. Pula mea. Aveam chef într-o seară și am luat fostele la rând. A fost singura care mi-a răspuns. Și-a mințit prietenul că rămâne la ai ei și a venit la mine; râdea ca proasta și-mi tot arăta poze cu ea și Făt-Frumos. Deci chiar nu mă interesa, nu știu cum să-ți spun. M-a pus să îi jur că ne mai vedem. Eu ce era să-i zic? Da, Iulica, normal că ne mai vedem, păsărică, hai dezbracă-te acum. Și aia a fost. Mi-a tot scris, pe urmă, eu i-am răspuns ba în sictir, ba i-am dat cu seen. Apropo, ce ziceați în liceu cu tăieturile, confirmă fratele tău. E nebună la cap. Mă rog, era. Deci, incredibil…
Poate că asta era, se gândi Robert, poate că Adi a fost cuprins de remușcări că s-a folosit ca un jegos de Iulia și că din cauza lui s-o fi pastilat aia. D-aia a luat-o razna acum de-i cășună pe te miri cine și a picat Lache din Brașov următorul pe listă. Mai bine că l-au obligat ăștia să facă terapie după ce l-au eliberat din arest, că lumea îl crede sănătos la cap pe Adi și uite-acuși omoară pe vreunul la nervi. Cu gândurile așezate în ordine, Robert își desfăcu o bere, aprinse o țigară și începu să scrolleze plictisit pe telefon.

La ultima ședință de terapie Adi a discutat despre biletul de adio pe care l-a lăsat Iulia, fără să menționeze un cuvânt despre cum a intrat în posesia lui. Până la urmă, despre asta și încerca să evite să vorbească. S-a concentrat pe conținut: că a scris că trăise ultimii ani din inerție și pusese un sad face după propoziția asta, că voia să fie incinerată împreună cu toate fotografiile ei, ca să nu își mai amintească nimeni de ea niciodată. Veșnicele drame ale Iuliei, completase el, fiindcă oricum majoritatea pozelor sunt digitale. Că îl iubea pe Adi, și că noaptea petrecută la el fusese cea mai frumoasă din viața ei. Și mai era ceva ce Adi n-a mai zis, dar reținuse perfect și-i chinuia mintea ca o tăietură, ceva scris îngroșat, în josul paginii: „Iartă-mă că n-am putut să te iubesc înapoi”. Psihologul l-a întrebat cum se simte când se gândește la rândurile despre el din scrisoare. 
– Să fiu sincer, pot să trăiesc cu asta. 
Și putea, putea bine-mersi. Celelalte erau lucrurile despre care realiza tot mai mult că îl sufocau; îi veneau pe gât ca refluxul de după un dezmăț, dar le înghițea și le lăsa să fermenteze în el. În momentele când se lăsa îngrădit de gânduri, tot corpul lui intra într-un fel de transă și simțea, pe rând, cum mușchii i se slăbesc, capul îi vâjâie, degetele îi amorțesc, inima i-o ia razna, plămânii cedează și stomacul i se contractă violent, iar greața îi cuprinde toată ființa ca un gaz otrăvit.
Iar acum, după ce-l bușise plânsul cu Robert în telefon, mai, mai să-i bocească ăstuia în ureche, era de-a dreptul speriat de direcția spre care o luau lucrurile. Furia se agita în el ca un câine turbat într-un țarc, gata să iasă, iar psihologul îi dădea deseori senzația ciudată că ar ști foarte limpede ce s-a întâmplat și că îl duce cu întrebările doar într-acolo, stârnindu-l, momindu-l.
– Crezi că ai putea să-mi descrii ce ai simțit când l-ai văzut pe acel bărbat la masa alăturată? Ce te-a impulsionat să te duci după el? 
– Habar n-am, nu-mi dau seama. 
Că doar nu era să-i spună „păi, vezi tu, coaie, îți explică fratele tău ce-a simțit: că vreau să îl omor, să bag un cuțit în burta lui, să-l văd cum se uită în ochii mei în timp ce-l căsăpesc, dar înainte de asta să scot biletul lu’ gagică-sa – pe care mi l-a aruncat pe față când zăceam la picioarele lui și ale tovarășilor lui – de undeva din senin, că de avut, mă piș pe el, nu-l mai am, să-l mototolesc și să i-l împing direct în cur cu pumnul, adânc, frumos, să-l doară pe băiat, să-l simtă bine, cum le-am simțit și eu până în gât pulile când m-au prins după înmormântare și m-au dus într-un gang infect să-și bată joc de mine și să se pișe pe mine”.
Simți cum îl ia greața numaidecât.
– Ești bine, Adrian? Îți aduc un pahar cu apă?  – Nu, sunt ok. Sunt ok. 

Diana Dumitru

Am știut mereu că scrisul e unul dintre lucrurile pe care le fac de drag, fie că moșmondeam literele când aveam vreo 5 ani sau că mă ambiționam să scriu cele mai frumoase compuneri din clasă mai târziu. Din păcate, după ce am terminat școala nu am mai acordat atenție acestei pasiuni, așa că ani de zile, mult prea mulți ani de zile, doar am citit și m-am întrebat cum fac cei cărora le iese treaba asta cu scrisul.
Acum nu foarte multă vreme a venit și răspunsul, scurt și predictibil: scriu.
Așa că m-am pornit.