Despre monștrii din pod

Unei străbunici din partea mamei i s-a tras moartea de la o scară spre pod care a alunecat. A rămas agățată acolo cîteva ore, pe timp de iarnă. Iată cum se poate muri la țară. Necunoscînd-o pe această străbunică, cînd eram copil, imaginea asta cu ea suspendată, pe lîngă tragism, avea și ceva comic. Dacă știi cum arătau scările care se puneau spre pod și dacă știi cum arată o gaură spre pod și-ți imaginezi cum era să te duci la o vecină să ceri, de exemplu, împrumut o mașină de tocat carne ca să dai peste această imagine: jumătatea de jos a unui trup ieșind din tavan. Bunicul meu construia astfel de scări în mai puțin de două ore. Pe astfel de scări m-am suit și eu, să culeg vișine, sau în pod, să aduc fructe uscate.
Să te duci în pod era o aventură, mai ales în scurta perioadă în care bunicul se apucase că crească iepuri și pe cîte o grindă găseai atîrnate blănurile celor sacrificați. Pentru el, nici un animal nu era tăiat, ci sacrificat, și poate de-asta păstra și aceste piei care altfel nu ne foloseau la nimic: erau parte din ce însemna pentru el ritualul sacrificiului. Altfel, chiar nu am idee de ce le păstra. Nefiind tăbăcite nu aveau nici un folos. Erau ca niște scoarțe de copac, numai că miroseau urît, a grăsime rîncedă, a păr murdar mîncat de molii, a vase de sînge uscate și frecate cu sare grunjoasă. Dar să le vezi răstignite între patru cuie, luminate de lumînarea tremurîndă din mîna ta de copil, cu crivățul suflînd furios de-a lungul pantei acoperișului, cu umbrele sacilor de porumb și a grinzilor, dansînd frenetic prin jur, înșelîndu-ți privirea periferică cu forme care în mintea ta prind consistența unor suflete stăpînite de intenții rău-voitoare, și dintr-odată realizezi că nu e o exagerare: acest decor relativ sărăcăcios, este mai mult decît suficient încolțirii ideii că ești expus pericolului. În copilăria mea, aventura era mai degrabă statică, în stare latentă. Partea grozavă se petrecea în imaginație. Existau o mulțime de elemente capabile producerii de grozăvii (coase, cadavre de animale în șanțuri, cimitir, înmormîntări, accidente urîte) dar nu îndeajuns să poată interacționa direct cu mine, să mă afecteze cumva în lipsa imaginației.
Pentru că în nopțile de iarnă ne era frică, nu doar pentru că întunericul ținea mai mult, nici pentru că era ger și se făcea focul, nici pentru că afară se auzeau urlînd cîinii de frig (și bunicul ne păcălea că sînt lupi), ci pentru că se vorbea mai mult înainte de culcare și multe discuții se purtau în jurul rudelor care muriseră, în jurul viselor premonitorii și a obiceiurilor religioase. Se vorbea foarte mult de moarte. Moartea era ceva normal pentru ei, o chestiune pe care o aștepți pregătit, așa cum acolo, toți oamenii de vîrsta bunicilor mei contemplau liniștiți acest fapt implacabil, natural, de neevitat. Pentru noi, copiii, moartea era ca un personaj de poveste, o baba oarbă șefă, un alt fel de diavol din moment ce nu era păcat să o pomenești, să-i spui numele. Partea bună era că moartea putea fi totuși ocolită, întîrziată, așa cum o atestau, de exemplu, zecile de povestiri dintr-o carte a bunicului despre minunile înfăptuită de liturghie. Cazuri de oameni care amînaseră o plecare pentru a se duce să asculte sfînta liturghie, evitînd astfel o tragedie, un accident care fusese fatal tovarășilor lui de drum mai puțin religioși.
Bunicul povestea despre sfîrșitul groaznic al Ilenei Sărăroiu despre care se spunea pe atunci că fusese îngropată într-un caz de moarte aparentă sau cum i-ar fi ieșit lui o dată noaptea diavolul în față sub forma unui cal sălbatic, turbat, apărut din senin și dispărut după ce și-a făcut semnul crucii. Semnul crucii mi-l făceau și mie noaptea pe perna pe care urma să pun capul, ca să dorm bine. (Uite, ceva ce nu am încercat la insomniile mele :) )
Așa că noaptea nu ne era frică de exterior, ca în București, unde mama spunea că în parcul Tineretului sînt sectanți sau mașini care calcă oameni pe trecerea de pietoni, sau lifturi care te taie în două cînd repornește curentul și tu încerci să ieși printre etaje pentru că știi cum se deblochează ușa. Nu, la țară, afară nu erau decît troiene de zăpadă unduită în convexități fine prin care bunicul săpase o potecă riguros de dreaptă, exact cît să mergi pînă la poartă, dacă te duceai la fîntînă, sau pînă la grajd, dacă te duceai să dai mîncare la vacă. Afară nu era nimic decît săniuș sau bătăi cu bulgări, sau cazemate construite de copii. Afară, mașinile treceau foarte rar, iar oameni răi niciodată. În schimb, ne era frică de interior. De strigoi care puteau intra de frig în casă (asemeni șoarecilor), de schelete sau de lilieci-vampiri și într-un timp, de asemenea, de extratereștri care, pe calea emisiunilor de la televizor, pătrunseseră la țară sau cel puțin pînă în capul meu atît de harnic în a dezvolta lucruri fascinant de înspăimîntătoare. Cred că toți copii sînt cuprinși la un moment dat de acest extaz al amplificării propriilor frici, pînă ce groaza ajungea la paroxism și atunci ori îți trăgeai pătura peste cap, ori îl scuturai pe unul din bunici cu intenția clară de a-l trezi din somn, mințindu-l că ti-e sete și nu ai apă.
Într-o carte scrisă de un antropolog cunoscut, Jared Diamond, e descrisă o scenă nocturnă în care scriitorul urmărește cu mirare dialogul dintre doi papuași din Noua Guinee, pe care îi angajase pe post de călăuze. Jared Diamond învățase dialectul lor și nu-i vine să creadă că aceștia se trezesc în mijlocul nopții pentru a discuta despre proviziile de hrană și despre ce gustoși sînt cartofii dulci și dacă oare șeful expediției (adică el, Jared Diamond) o să îi pună să gătească și în zilele imediat următoare tot asta, cum tare și-ar fi dorit. Trebuie să spun că și bunica se trezea uneori spre dimineață și avea acest gen de dialog cu bunicul, despre nutreț pentru vacă, despre gătit, despre lemne. După care adormeau la loc, și își continuau somnul ca și cum să vorbești în toiul nopții era cel mai firesc lucru din lume. Dar și asta se întîmpla numai iarna, cînd nopțile erau atît de lungi și noi stingeam lumina incredibil de devreme, înainte de zece. Uneori bunicul adormea la loc după cîteva mormăieli de complezență că ar fi atent și bunica continua să vorbească singură. Eu nu stăteam să ascult, dar uneori se întîmpla să îi aud cînd mă trezeam să mă duc la toaletă.
Murim cîte puțin de fiecare dată cînd ne gîndim la moarte, dar norocul e că înviem înapoi tot cîte puțin cînd inventăm o glumă ok și rîdem. Sau nu știu, mie mi se pare că și moartea poate fi luată în glumă, așa cum pe bunicul meu repetat l-am auzit luînd-o peste picior. La o înmormîntare cu puțină lume nu avea cine să care sicriul, era un sicriu infernal de greu, prin urmare cumnatul decedatei, un tip masiv, se ferea să pună mîna sub pretextul superstiției că rudele apropiate n-ar fi bine să facă asta. La care soția lui, o femeie energică, îl repede: e vorba de rudele de sînge, marș acolo și ajută, îți garantez eu că nu mori! E un gen de umor discutabil, dar replica, spusă pe un anumit ton, imitînd și gesticulînd, în gura unuia cum era bunicul, poate suna amuzant.
Mi se părea sinistru sertarul în care erau păstrate cîteva poze de la niște înmormîntări. Din cînd în cînd nu mă puteam stăpîni să nu îl deschid să mă uit la ele, ba chiar să și citesc ce scria pe spatele lor. Pe lîngă poze, în același sertar zăcea parcă de un secol o aceeași trusă de pudrat, un portofel cu marginea de alamă coclită și o pungă din care se risipiseră peste tot cuișoare – e vorba de mirodenia cu acest nume. Așa cum se folosește în ziua de azi Listerine pentru igiena dentară, în același scop bunicul meu folosea aceste cuișoare pe care le ronțăia înainte să plece duminica la biserică. Curios ca orice copil am luat și eu odată să ronțăi unul, dar l-am scuipat repede. Pe lîngă că simțeai că-ți ia gura foc, avea un gust oribil care nu semăna nu nimic. Toată viața m-am întrebat în ce bucătării din lume se poate folosi mirodenia asta pînă cînd, de curînd, fără să vreau, am descoperit la serviciu un ceai cu aromă de cuișoare. L-am aruncat, bineînțeles.
Există un pasaj greu de uitat în Pentru cine bat clopotele în care Hemingway descrie cum miroase moartea. Destul de vag, dar încă îl țin minte deși cartea am citit-o în liceu și am uitat totul în afară de asta. Pentru mine moartea miroase a pudră ieftină ținută într-un sertar din lemn vechi, mucegăit, alături de cuișoare și de alamă coclită și piramidoane expirate. Mă intersectez cu descrierea lui Hemingway doar în privința alamei coclite.
Dar toate astea existau în locurile unde rar călcăm. În pod, unde mă trimiteau pentru că eram “sprinten” să aduc struguri reci, puțin stafidiți sau mere uscate tăiate feliuțe sau în camera unde țineau pozele și care iarna rămînea neîncălzită. În camera în care stăteam și dormeam mirosea a zahăr ars pe care bunica îl presăra pe plită, a mîncare gătită și a iarnă, de cîte ori deschidea cineva ușa. Era camera în care nimic rău nu se putea întîmpla. Totul era calm, în general plictisitor de calm, și nu-ți rămînea altceva de făcut decît să te joci cu monștrii din cap, cei care locuiau în celelalte părți ale casei, acolo unde nu exista o candelă mereu aprinsă sub icoană Maicii Domnului.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.