Ajunsese acasă pe la ora prânzului. O așteptam pe băncuța din spatele casei. Stăteam acolo în razele soarelui, cu privirea către vechea casă bătrânească. Spre bucătăria de vară de vizavi, peste grădina de flori, pe eterna-i buturugă de lemn, stătea și bunica. Și într-un mod ciudat, nu simțeam nevoia să ne ridicăm nici una, nici alta, ci doar ne priveam așa, peste trandafiri.
– A venit maică-ta?
– N-a venit, acuma vine.
– Lasă că auzim noi poarta…
Cunoșteam prea bine capriciile curții, precum pricepi un om cu care-ai trăit o viață. Că doar toate rămăseseră la fel, de când mă născusem. Și gardul de lemn, și poarta de fier, și împreunarea lor zilnică în sunet. Dacă te țintuiesc anii în același loc, ajungi să deosebești fiecare murmur, din fiecare cotlon. Iar eu cu bunica, deși necunoscătoare în ale muzicii și fără vreo aplecare către vreun portativ, aveam o reală înțelegere asupra rapsodiei bătăturii. Căci sunetele erau distincte – poarta din spate bătea fier pe fier și năștea o notă clară, dureroasă, urcată mai sus pe portativul simțurilor noastre. Cea de la drum bătea, cum am zis, fier pe lemn. În stil dulceag, mai scăzut, anunțând oaspeți.
În orice altă zi, n-aș fi rămas pe băncuță atâta vreme, căci în timpurile alea nu prea aveam stare. Dar atunci așteptam să se fiarbă magiunul. Era un sfârșit de Octombrie dulce. Prin trandafirii care se încăpățânau se înflorească încă, vedeam părul alb al bunicii și atâta timp cât stătea ea așezată, însemna că mai avem de așteptat. Din bucătăria de vară ieșeau aburi grei. Și mirosea a prune coapte și era încă bine.
– Tot la șezătoare? se aude vocea maică-mii de după colțul casei, ca un clinchet de clopoțel.
Am tresărit amândouă.
– Uite că n-am auzit poarta!
– Era deschisă și tot deschisă am lăsat-o și eu, așa ca o invitație.
– Du-te tu mamă și închide-o, că n-avem nevoie de oaspeți! ridică vocea bunica, deși o auzeam foarte bine.
O coboară apoi, mai pentru sine:
– ‘Că nu suntem mulți cu ei, dar nici fără ei nu suntem puțini!
În mod normal m-aș fi ridicat și m-aș fi dus, mai ales în zi de magiun. Nu aș fi îndrăznit s-o supăr chiar atunci. Dar tocmai în momentul acela s-a așezat și mama pe băncuță. Și atunci am văzut-o. Am văzut-o așa cum vezi un om pentru prima oară și tresari într-o bătaie de inimă. Căci e o diferență între doar a privi fără înțelegere și a vedea cu inima.
Purta un trenci verde smarald strâns în talie cu un cordon din același material, înnodat neglijent într-o parte, iar catarama grea, de lemn, i se odihnea pe genunchi. Era obosită pesemne, căci a tras adânc aer în piept, a închis ochii și, cu nasul în vânt, către soare, a rostit aceeași frază pe care am auzit-o des de-a lungul anilor:
– Cine m-o fi pus să mă mărit eu aici, în vârful ăsta de munte?
Că așa era la Comarnic, deal peste deal, peste punte, peste Prahova. Și aveam de urcat până sus la noi la casă, și nu erau mașini și nici taxiuri. Doar căruțe cu cai, uneori. Și era încă bine.
Îi dansau razele prin păr și formau licăriri jucăușe de culoarea toamnei în creștet, coborând mai apoi, subtil, către obraji, într-o cascadă de reflexii vișinii. Și avea mama atunci părul mai lung, într-un bob până la umeri, și era bogat și curat și atunci când se mișca ea se agita și el, în direcții numai de el știute, de îi încadra fata rotundă și i-o mângâia, precum două palme pline de iubire. Și părul ăsta nebun în culori și atât de bine asortat anotimpului dansa cromatic cu verdele smarald, de nu știai care pe care se complimentează mai bine.
– Trebuie tăiați trandafirii, să nu îi prindă bruma de noiembrie.
Și ridicându-se de lângă mine, a cuprins între degete un boboc alb ce se înălțase fără jenă deasupra tuturor celorlalți, ca și cum ar fi vrut să atingă, plin de obrăznicie, ramurile mărului ionatan, plin încă de rodul toamnei.
Prin perdeaua de lumină, i-am urmărit mișcarea mâinii mici, albe, delicate. Îngemănarea dintre degetele ei suave, ca de adolescentă, și finețea petalei de trandafir a creat, pentru mine, de atunci și până astăzi, imaginea feminității tainice, coborâtă din alte universuri și adusă în concret printr-un gest atât de simplu.
– Cați ani faci, Tania? a întrebat-o bunica, ridicându-se de pe buturugă, să verifice cum stau treburile la tuciul cu magiun. Că mai e puțin…
– Treizeci și cinci, a zâmbit larg mama, de parcă ar fi cuprins în acel zâmbet întreaga frumusețe a lumii și misterul tuturor femeilor pline de lumină, care știu ele ce știu, căci sunt și soții, și mame și fiice și duc cu ele greutatea dar și sfințenia acestui Pământ.
– Să fii sănătoasă.
Împlinea anul ăla treizeci și cinci. Dar în ziua aceea avea încă treizeci și patru. Iar eu aveam opt ani. Și m-am îndrăgostit atunci de mama, de întreaga ei ființă și nu mi-aș fi putut închipui om mai fermecător ca ea. Mai văzusem eu mame, pe la alții copii, și pe la scoală, și pe la bâlciuri, și pe la câte un Sfanț Ion. Dar ca ea parcă niciuna, atât de învăluită-n iubire, atât de mlădie, atât de suavă.
Cuprinsă de valul acela de iubire, mi-am dorit cu ardoare să treacă anii repede, să ajung și eu la treizeci și patru, căci aceea trebuie să fi fost vârsta când femeia era cea mai senină. Și mi-a rămas acea cifra în minte, cusută cu fir de nostalgie, căci atunci, în ziua aia, mama mi s-a părut a fi cea mai frumoasă din lume.
– Care ați lăsat poarta aia deschisa? s-a auzit răsunător vocea bunicului pe alee.
Venea de la târg, îmbrăcat cu hainele de oraș și ținea mândru pe umăr o sacoșă de pânză, plină. Bunica și-a plimbat privirea fugar pe deasupra capului și s-a făcut că nu observă pălăria nouă de fetru. Evita să deschidă subiectul, căci de acolo s-ar fi pornit o întreagă avalanșă de povești de care probabil nu avea răbdare. A concluzionat neutru:
– Tu lipseai.
Am râs, și eu, și mama. Era gata magiunul. Ultima rază de soare se pierduse după acoperișul vechi, de șindrilă, al casei bătrânești. Și brusc s-a făcut rece, o răcoare ce anunța subtil finalul toamnei. Și m-am uitat încă o dată către ea și n-am iubit-o, în toată copilăria mea, mai mult ca în ziua aceea. Și era Octombrie, și era încă bine.
Prahoveancă născută la poalele munților. Locuiesc de ceva ani pe țărmul Mediteranei, la Barcelona. Scriu impulsiv, cursiv și poate prea rar. Povestile mele sunt inspirate aproape întodeauna din realitate.
Lasă un răspuns