Brownie perfetti

– Bun! Am aici 400 grame lapte condensat, 100 grame unt și 300 grame ciocolată amară. Amară a fost și viața mea în Italia! începe să povestească verișoara mea, Gina, în timp ce pune ingredientele într-o cratiță pe care o așază pe foc.
E o moldoveancă neobosită, cu multe de povestit, vorbește repede și cu atâta patimă încât te atrage imediat în lumea ei. Nu își arată vârsta sau viața trăită.
Nu prea ținem legătura, mai ales că, la cei peste 60 de ani ai ei, tehnologia mai mult o încurcă, dar când eram mică stăteam la ea câteva zile în vacanța de vară, iar acum ușa mea îi e deschisă când are treabă prin București.
De data asta are nevoie să stea la mine doar două zile. E atât de jenată că nu m-a anunțat din timp, încât a ținut morțiș să mă răsfețe cu negrese făcute după o rețetă învățată de la o bucătăreasă cu care s-a împrietenit în parcul unde se întâlneau imigrantele în duminicile libere.
– Știi că după revoluție s-au închis o groază de fabrici. Și s-a închis și fabrica de croitorie unde lucram eu. Bărbati-miu a avut noroc că fabrica de cherestea a mers mereu. Dar nu ne ajungeam cu banii: Dănuț era a unșpea și voia să meargă la Academia de Poliție, așa că îi trebuiau meditații la română și istorie, că mare iubitor de carte nu a fost el niciodată, iar acoperișul casei avea atâtea găuri de parcă era șosetă de bărbat holtei. Și tocmai bine că începuseră femeile din sat să plece prin Italia și începuseră să trimită bani frumușei acasă. Ne gândeam din ce în ce mai des să plec și eu, deși nu ieșisem din sat decât în tinerețe, când am făcut liceul în Târgu Neamț. Dar, când foamea și lipsurile s-au instalat comod la noi în casă, am plecat. Încercam să mă încurajez – „hai că s-au descurcat toate muierile acolo, și nu toate sunt așa istețe ca mine”, dar aveam inima cât un purice: nu vorbeam limba, nu știam pe nimeni pe acolo. Am plecat cu un microbuz și mi s-a părut tare lung și greu drumul. Am ajuns cu bine, iar preotul care avea grijă de noi, imigrantele românce, mi-a zis că nu mă mai cazează pentru că a și apărut un loc bun pentru mine. Și m-a dus, așa direct de pe drum, la o casă ca în filme: curte mare, grădină plină de flori, casă albă cu etaj, geamuri mari care străluceau de-ți luau ochii. Ne-a întâmpinat o doamnă elegantă, uscată și cam trecută. Eu eram varză de obosită și am zâmbit cu greu la ea, mai ales că nu înțelegeam o boabă din ce sporovăia cu preotul în italiană. Mă studia cu niște ochi de nevăstuică curioasă și mă cântărea cum cântărești o bucată de carne la măcelărie. După ce a bătut palma cu preotul, el și-a luat la revedere de la mine zicându-mi că am noroc, că o să câștig bani frumoși pe care nu îi fac în altă parte și că toți banii o să îi primească el și îi trimite la ai mei, că e mai bine să nu îi țin eu, că am de toate și cazare și masă și nu merită să risc să mă prade careva. Matroana mi-a zâmbit dar mi-a înghețat sângele în vene când i-am văzut expresia și mi-a venit în cap Cruela din 101 dalmațieni. Și-a aprins o țigară, mi-a zis „Benvenuto, mi auguro” și m-a dat pe mâna unei femei cam de 40 ani, cătrănită și acră rău. Gata, s-au topit și ciocolata și untul, oprește tu focul, mă roagă Gina.
– Mmmm, cum poate să miroasă!
– Ehe, să vezi cum e când e gata! Așa, acum trebuie să amestec 100 grame de zahăr brun cu 100 mililitri de smântână. Eu pe asta cu cântăritul nu prea o aveam, dar am învățat că la prăjituri e musai. Ce smântână grasă ai! Foarte bună! Știi câtă foame am făcut la Cruela? Nu ne dădea mai nimic de mâncare. Ne punea să dormim la subsol, pe saltele puse direct pe jos, pe care trebuia să le îngrămădim într-un dulap pe timpul zilei de nu se aeriseau niciodată. În prima seară, pe un tobogan care dădea în subsol direct din bucătărie, s-au rostogolit niște bucăți de pâine uscată pe care femeile cu care eram s-au repezit să le ia la ros. Mă gândeam de ce or fi așa disperate să mănânce pâine uscată, mai ales că la pâinea aia au venit și cei doi câini care dormeau cu noi la subsol. Două namile oribile pe care nu le-aș fi ținut în casă nici plătită. Dar am aflat repede de ce. Păi aia era cina noastră. Să vezi ce am ajuns și eu după câteva zile să mă lupt cu javrele doar ca să prind o coaja de pâine! Și să vezi cum își bătea joc de noi matroana că uneori punea găleata din care beau apă javrele chiar sub tobogan și ne arunca pâinea înainte să ajungem noi în subsol, așa că eram nevoite să mâncăm pâine udă. Dimineața ne amețea cu un ceai – apă chioară și o felie de pâine unsă cu ulei, iar la prânz era răsfăț: paste tăvălite pe jumate în sos roșu-spălăcit și cu niște brânză moale, nesărată și fără gust. Am aflat eu după aia, că e mozzarela și la noi e mare delicatesă acum, dar la ei cred că era cea mai ieftină brânză. Și ne muncea japița… În fiecare zi aveam sarcini clare: lunea spălam toate geamurile, marțea băteam covoarele din toată casa deși doar ea cu bărbat-su călcau pe ele, joia frecam podelele de pe holuri, bucătărie, baie, în fiecare zi una din noi – făceam cu rândul – spăla wc-urile chiar și pe cele pe care nu le folosea nimeni. Și avea camere să ne urmărească, că altceva oricum nu avea de făcut, dar m-am prins târziu. Într-o zi, nu mai puteam. Eram rândul meu la wc-uri și nu l-am spălat pe niciunul de la etaj, că străluceau oricum. Am stat întinsă pe gresia rece a uneia din băi, concentrându-mă cum mi se întinde coloana bucată cu bucată, și cum intră frigul prin piele până la oase, făcându-mă să temur și să mă bucur că pot simți și altceva decât foame și deznădejde. Și am socotit cam cât ar fi durat să termin, ca să plec de la etaj. N-am coborât toate scările că am auzit-o strigându-mă: „Ginaaa, non e pulito! Non e buono! Vieni qui!” Ce pulito vrea asta de la mine? mă gândeam eu în timp ce îmi târâiam picioarele pe scări în sus. Dar ce crezi? Japița scuturase scrum de țigară în fiecare closet și m-a pus să le iau la frecat în timp ce mă păzea și bolborosea în păsăreasca ei. Îți dai seama cât am înjurat în gând și cum mă abțineam să nu plâng în fața ei ca să nu îi fac o bucurie? Bașca că am pierdut și așa-zisa masă de prânz în ziua aia. Și nu aveam nicio alinare. Nici măcar cu fetele nu puteam vorbi. Una era bulgăroaică și cealaltă poloneză. Ele mai bungheau italiană, dar nici între ele nu vorbeau. Ne trăiam tristețea una lângă alta dar în singurătate. Și poate a fost mai bine. Nu știu dacă puteam să îndur mai mult decât propria-mi suferință. Adormeam în fiecare seară rugându-mă să fie bine ai mei, mă gândeam cum bărbati-miu repară acoperișul, cum Dănuț are de toate și învață pe rupte. Ajunsesem să iubesc marțea: dădeam în covoarele alea cu toată ura cu care i-aș fi dat pe spinare japiței, iar noaptea picam atât de ruptă încât nu mai aveam putere să îmi plâng de milă sau de foame – adormeam și gata. Așa, acum punem smântâna peste ciocolata topită, că s-a răcit și să pun și 3 ouă mari, dar pe rând. E important să amesteci după fiecare. Știi când am văzut prima oară ouă? După două luni de muncit la Cruela. Să vezi: munceam fiecare pe unde ne era rândul și vine japița în casă urlând: „Nascondere! Il controllo e arrivato! Nascondere! Subito, subito!”. Și ne-a mânat în cocina porcilor. Auzi, tu – în cocina porcilor! La început ne-am ținut de nas, ne feream de noroi și stăteam mai pe la margine. Dar tot stăteam și stăteam și nu venea nimeni după noi. Cu cât trecea timpul, cu atât se făcea mai cald, îmi tremurau picioarele de cât mă încordam ca să mă feresc de mocirlă și începuse să mi se facă rău de la miros. Dar ușor, ușor, nu a mai contat nimic. Ne-am scurs pe rând pe lângă gard și ne-am așezat fără să mai conteze că simțeam noroiul sub fund și nici de nas nu ne mai țineam – oricum nu ajuta. Acolo am văzut ouă. Și crude și fierte. Și paste și tot felul de resturi de mâncare. Tot ce nu mâncau boierii aruncau la porci. Și nouă ne dădeau pâine mucegăită! La cât eram de flămânde, după 4 ore de stat în cocină, așa socotisem eu pentru că soarele începuse să coboare, am început să alegem ce mâncare era neatinsă de murdărie. Nu m-am uitat la niciuna dintre fete. Mi-era rușine și frică – dacă le văd cum arată așa, murdare, mâncând de prin cocină, o să îmi dau seama cât de jos am ajuns și eu. Și nu voiam să mă las doborâtă atunci.
Ne-a lăsat japița toată ziua în cocină, deși am aflat cu altă ocazie că de obicei controlorii ăia stăteau doar 10-15 minute. Veneau să verifice să nu aibă angajați ilegali. Ca noi, știi? Că nu plătea japița nimic, că avea angajate și nici nu ne ținea în condițiile în care era obligată de lege. De aia ne punea să ne ascundem saltelele. Dacă era unul mai zelos și cotrobăia prin casă să nu o dea de gol. Atunci am făcut scandal. Nu mai puteam! O zi de stat în rahat de porci, să mănânc și să beau apă din cocina de porci era prea mult. M-am repezit la ea, așa murdară cum eram și am început să îi zic de nu mă mai oprea nimic. Se strâmba și se ținea de nas, dar îi era frică de mine. I-aș fi frecat fața cu mizeria care era pe mine. L-a sunat pe preot și am plecat chiar în seara aia. Am văzut că și fetele își făceau bagajele, dar ele păreau supărate. Habar n–am dacă pe mine, dacă din cauza mea le-a dat și pe ele afară, dacă lor le convenea cocina de porci o dată la ceva timp – la câte un control, dar eu nu mai puteam. Așa, acum 150 grame de făină și 1 praf de sare. Stai să le pun peste maclavais și să amestec puțin. Nu prea mult, așa m-a învățat fata asta. Bun. Să nu uit și de 50 ml cremă de whiskey. Ăsta îi dă un parfum de lux. Am mai fost la o babetă zgârcităăă! Arăta ca vrăjitoarea din Albă-ca-Zăpada: nas încovoiat, bărbie ascuțită, ochi mici și răi și se îmbrăca numai în negru că doar era văduvă. Era mândră foc de asta, de zici că era meritul ei. O fi fost! Asta ținea pâinea, uleiul de măsline și mierea într-un dulap încuiat, iar cheia o ținea pe un șiret la gât. Și când îi era ei foame, mâncam amândouă. O felie de pâine fiecare, doar o felie, unsă, de fapt stropită un pic cu ulei de măsline și cu niște sare sau piper pe ea. Îi aducea fii-su o pâine duminica când venea la masă și din aia mâncam toată săptămâna. Îți dai seama că joi sau vineri era deja beton. Dar rodea babeta la ea cu o mulțumire de zici că mânca slană cu ceapă. Odată a uitat dulapul deschis si am mâncat o felie groasă pe care am uns-o zdravăn cu miere. Am fugit imediat de acolo, dar ce crezi? Proasta de mine a lăsat firimituri sub dulap și s-a prins babeta. Ce m-a mai bălăcărit: „Cibo, cibo, questo e tutto cio che soi! Sei un landro!” Nici nu-mi păsa că mă făcea hoață. A fost cea mai bună felie de pâine pe care am mâncat-o de când plecasem de acasă. Bun, acum să presar niște alune tocate peste aluatul din tavă și lăsăm cuptorul să își facă treaba, cam 25 de minute. Hai să bem un pahar de vin că am adus de la noi. E bun, e din via lui tăticu’. Altă babetă la care am fost era mare rău și paralizată de la mijloc în jos. Ce m-a chinuit și aia. Urla tot timpul că pe ea o doare, deși mi-a spus fii-sa că nu simte nimic dar așa e ea – rea. Îți dai seama: fii-sa a zis că e rea! Eu o strigam Ursula, că semăna cu caracatița aia obeză din Mica sirenă. Mă ținea asta lângă patul ei și zi și noapte. Și era geloasă pe mine că nu mă doare nimic și mă mișc. De acum înțelegeam ceva italiană și mai bine nu știam, că mă enervam rău de răutățile pe care mi le zicea. Și să vezi cum mă urmărea Ursula: mă lăsa să ațipesc pe scaun lângă patul ei, că n-aveam voie să o las și să dorm ca omul în pat, și cum mă vedea că mă adâncesc în somn, începea să urle de-mi sărea inima până-n tavan. Și cum mă trezeam și mă repezeam la ea să văd ce are, se potolea și parcă mustăcea de bucurie. Odată, când dormea și sforăia de se zguduia casa, m-am dus să mă culc în patul meu. Cred că m-a simțit la un moment dat că nu sunt lângă ea, pentru că a început să mă strige. Eu n-am auzit-o. Adică parcă auzeam ceva, dar eram ca înfofolită într-o pâclă groasă și tot cădeam spre somnul adânc și nu mă puteam întoarce, iar țipetele ei le auzeam tot mai departe. Nu știu cât am dormit, dar când m-am trezit urla ca din gură de șarpe, că am crezut că o să vină toată strada la noi la ușă. Când am ajuns la ea, era trântită lângă pat. Ce m-am mai chinuit să o urc la loc! Mă mai punea ea să o ridic în capul oaselor, să stea proțăpită între perne, dar să o ridic de jos, cât era ea de grea… Și nici nu mă ajuta cu nimic – că de, era supărată babeta pe mine! Am urcat-o cu chiu cu vai, dar am rămas aplecată, sprijinindu-mă cu mâinile de marginea patului și plângând că nu mă mai puteam îndrepta de spate de durere. Să o vezi ce zâmbea cu gura până la urechi! M-a apucat o ciudă și niște nervi! Am luat-o la bălăcărit: ce te bucuri? ce ai câștigat? să vedem cine te mai ridică acum, cine îți aduce mâncare la bot! Se făcea că nu mă aude, o ținea pe a ei: „Gina, e troppo pigra. Dorme troppo!”. Cică eram leneșă și dormeam prea mult. Hai că s-a făcut! Ia uite ce frumusețe!
– Mamăăă, cum miroase! Când se poate mânca?
– Ei, nu acum, că ți se apleacă. E bună rece. Și e sățioasă. O să vezi că după o bucată o să fii sătulă.
Mai bine hai să-ți mai pun niște vin. Vedem lucrurile mai roz. Să vezi ce roz au fost pentru mine când am ajuns prima oară acasă. După 7 luni în sfârșit aveam cum să merg acasă. Câștigasem destul cât să fie plătit preotul că mi-a găsit servicii și drumul spre Italia și înapoi, iar pe baba la care eram atunci, altă babă – nu Ursula, o luaseră copiii ei în stațiune, la mare, pentru o lună. Am zis că ăsta o să fie cel mai frumos drum pe care îl fac. O să văd și eu peisajele, nu ca la venire când de griji nu am văzut nimic și o să mă odihnesc cât pot. Dar n-a fost chiar așa. Eram numai românce în mașină. Și toate erau muncite și obosite și dărâmate. Niciuna nu părea că are putere să se bucure că merge acasă, parcă abia atunci realizau câte au pătimit. Cel mai tare m-a impresionat o fătucă de vreo 20 ani. Era o Cosânzeană ruptă din soare, nu alta. Frumoasă foc! Dar săraca nu vorbea și privea fix înainte. Nu am fost atentă cine a adus-o la microbuz, dar femeile aveau grijă de ea ca de un copil mic: îi aranjau bluza, îi dădeau de mâncare în gură, o dădeau jos la benzinării și o duceau la baie, mereu câte două ca să o poată pună pe wc, să o dezbrace și să o îmbrace. Mă tot întreabam ce Dumnezeu i-au putut face sărmanei fete de a ajuns în halul ăsta. Când am ajuns la autogara unde trebuia ea să coboare, o așteptau părinții ei. Au urcat în mașină să o ia și o tot mângâiau și se tânguiau: „Fetița mea, fețița mea frumoasă!”. Mi s-a rupt sufletul. Cred că toate din mașină am plâns pe înfundate. Și cred că toate îi mulțumeam Domnului că suntem mai purii, grăsane sau urâțele și, oricâte am pătimit, măcar nu ni se poate întâmpla ce i s-a întâmplat Cosânzenei. De parcă prin ce trecusem noi era uman, dar gândul că se poate și mai rău te ajută să mergi mai departe. Auzi, ce zici de niște brânzâ? Hai că mie vinul îmi face foame. Ție nu?
– Păi m-am cam amețit, trebuie să recunosc.
– Bine, râde Gina complice. Mâncăm și noi ca boierii: brânză pe platoașul de lângă paharul de vin. Doar că la boieri brânza e din aia mucegăită și vinul e cu bule. Lasă că ale noastre sunt mai sănătoase. Până terminăm de mâncat, taman bine că se răcește și negresa, zice Gina în timp ce taie bucăți din brânza adusă tot de la ea, de la cele două oi pe care le are date la stână. Și să mă vezi pe mine ce fericită am ajuns eu acasă, continuă luând cu poftă o bucată de brânză. M-a așteptat bărbati-miu la microbuz. Mi se părea cam tăcut, dar așa e el, mai mutulică. Încercam eu să mă pun la curent cu toate: ce fac ai mei, ai lui, ce mai e prin sat… Când am intrat în curte, să pic din picioare. Zici că trecuseră turcii pe acolo. Plină de gunoaie, găinile brambura prin toată curtea, buruieni peste tot și acoperișul cum îl lăsasem. M-au apucat pandaliile. Nimic nu făcuseră!!! Doar de meditații s-a apucat Dănuț, în rest, au mâncat și au băut- că l-a învățat și pe ăsta la câte un pahar de vin seara, că doar de aia avea el nevoie la vârsta lui. Un camion întreg de ambalaje de salam și croissante am aruncat. Zici că îmi aruncam bucăți de suflet la gunoi. Câtă foame am făcut eu și câte am îndurat ca ei să își bată joc de banii munciți de mine! Încerca mama să mă împace când venea să mă ajute la treabă: „Lasă mamă, că de aia te-ai dus, să aibă ei ce mânca!”. „Și numai salam felii, de 3000 lei, puteau mânca?” că așa erau banii pe atunci. „Să mănânce, normal că vreau să mănânce, dar nu cu fițe. Și să facă acoperișul că de aia mi-am rupt spatele și mi-am dat ficatul și stomacul peste cap.” M-am necăjit rău, am muncit mult, parcă nici nu venisem să mă odihnesc și să îmi revin. Și m-am dus iar în Italia. De data asta știam cum stă treaba și deși nu a fost numai roz, a fost mai bine. Odată am nimerit la un bătrân care abia se mișca. Era slab și cocoșat, îmbrăcat în haine simple. Mi-am și spus în gând: „Ginuțo, aista-i Hagi Tudose. Să vezi viață grea!” Dar era un Gepetto. Fusese profesor la facultate și îi plăcea să stea cu nasul în cărți toată ziua. Mă lăsa să îmi fac treaba așa cum voiam eu, îmi dădea bani să fac cumpărăturile și nu mi-a făcut socoteala decât prima oară. Apoi, dacă a văzut că nu sunt hoață, nici că m-a mai verificat vreodată. Îi plăcea să citească cu glas tare și în timp ce îmi făceam treburile mele îl ascultam și am învățat multe cuvinte în italiană doar pentru că le auzeam des. Plus că mă lăsa să mă uit și la televizor seara și acolo, din filme, m-am prins eu cum e cu italiana asta. Și n-am mai făcut prostia de prima oară. Toți banii pe care i-am câștigat de atunci încolo, îi luam eu și le trimiteam cu porția alor mei. M-am întors acasă cu ce am strâns, am făcut acoperișul, am refăcut casa și la interior: gresie, faianță, parchet și bideu, ca la italieni. Și a intrat și Dănuț la Academie, că m-am supărat așa tare pe ei atunci, prima oară, că s-au schimbat amândoi și și-au văzut de treabă apoi. Ia vezi, cum ți se par?
– Mmmm, bestiale! Sunt amărui, dar atât de cremoase în contrast cu alunele crocante; și la final rămâi cu un gust ușor dulce și cu aroma cremei de whiskey. Totul îți face creierul să ceară încă una fără să întrebe stomacul dacă mai are loc.
– Da, nu degeaba zicea fata aia, bucătăreasa: sunt negresele perfecte, Brownie Perfetti. Acum, știi și tu că în afară de Dumnezeu nimic nu e perfect pe lumea asta. Dar eu zic că oricât de amară și neagră e viața ta, dacă reușești să scoți ceva bun din ea și să îi descoperi dulceața ascunsă, atunci te-ai apropiat un pic de perfecțiune.

Alice Bunea

Am urmat un liceu economic in București, am continuat studiile în economie și lucrez în același domeniu de peste 20 ani.

Mi-a luat mult timp să ascult de soț și de prietenii care mă tot îndemnau să mă apuc de scris, dar criza vârstei de 40 ani mi-a dat curajul de a participa la un curs on-line de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari.

Acum încerc să aplic ce am învățat și sper să o fac bine.