Mireasa se întoarce din mare

Se întorcea din mare într-un veșmânt de lumină, silueta argintindu-se dinspre orizont cu pași mărunți. Însoțită de-un pâlc de tăcute femei, toate cu același murmur pe buze, se îndrepta spre casa din vârful dealului ‒ fiica lui Benjamin, splendida lui migdală, avea să renască din nou.
Acolo o așteptam, însoțit de-un alt alai, fiecare posedat de același murmur ‒ „Aruncă-te-n mare”, îmi strigau, „aruncă-te-n mare și îmbrățișează-ți mireasa, aruncă-te…” Lângă mine, simțindu-i suflul și rugămintea, ochii posedați de-o bucurie aproape copilărească, îmi striga și Benjamin să m-arunc în mare.
Acolo, în vârful dealului, absorbind argintul viu din vale, din a cărui apă mi se renăștea mireasa, o așteptam cu nerăbdare. Înainte să-i fi văzut chipul, înainte să-i fi auzit măcar pentru o clipă glasul ‒ pe care-l simțeam împlântat în amintiri încă dintr-un timp uitat ori de-a dreptul renegat ‒ , mă trezeam scăldat de propria sudoare. Cu ochii împlântați într-un punct deasupra clădirii de vizavi, pentru a nu știu câta oară mă-ntreb cine să fi fost fiica lui Benjamin, născută din mare.
În decursul acestor nopți, chinuite între cearșafuri până la o oră nedefinită a următoarei zile, m-așez pe un scaun din mica mea terasă, un spațiu în care mi-am gonit neapartenența pe aceste străzi singuratice ‒ nici măcar fluieratul stingher, al vreunui bețiv în noapte, nu-mi mai deranjează starea. De mic n-am aparținut nici acestui timp tot mai îndreptat spre modernitate, refuzându-i influența, nici acestui loc, un creuzet de culturi pentru care singura definiție clară ar mai fi aceea a unui stat în stat. Încă de atunci primele semne erau acolo: refuzurile mele de-a participa la jocurile copilăriei, în care mai degrabă eram împins de mâinile prea-ngrijoratei mame („nu-l luați și pe Robbie?” încă îi mai aud glasul, transformat de-a lungul anilor doar în ecoul unui crâmpei de memorie); fuga în camera de la etaj când bunica își șontâcăia picioarele în apartamentul nostru mărunt, aducându-ne ardei umpluți, plăcinte și griji nesfârșite, precum și acel oftat scos din străfunduri; școala și refuzul oricărei prietenii. Odată cu maturitatea alăturasem acelor câteva cuvinte, ce-mi formau întregul vocabular social în vremea copilăriei, un întreg șuvoi.
Reușisem pe perioada facultății, cu greu în primii ani, să-mi făuresc și vreo două prietenii, acum reduse la rangul de vizite inopinate, ce se transformă mai degrabă în reproșuri ‒ „E ora cinei” nefiind răspunsul la care m-aș fi așteptat cu apariția mea în pragul ușii lor. Să le fie bine! Altă dată nici nu-i mai caut. Trecusem și prin câteva relații. Toate eșuate, de altfel. Acum doar le retrăiesc pe acest balcon, cu acel ochi prin care orice lucru din trecut ar fi posedat de-o perfecțiune ce nu s-ar mai găsi în suflul lucrurilor contemporane. Prima iubire mă alungase după nenumărate reproșuri. Niciodată n-aș fi reușit s-ajung la înălțimea acelor standarde, simțind că nu-i aparțineam la fel cum nu aparțin de acest loc și timp. La fel ca prietenii de adineauri, să fie sănătoasă! Dar rezultatul acelui eșec a fost că următoarele relații aveau să fie doar cu străine. Era ceva liniștitor în conversațiile acestea; graiul țării era înlocuit de-o limbă comună, un teritoriu ce ne era amândurora nefamiliar, pășind printre expresii, locuțiuni, idiomuri învățate din filme ori cărți aidoma unui pas stingher în noroiul unui loc străin.
Mă aflam în ultimele zile ale unei astfel de relații, când fiica lui Benjamin părea să se fi infiltrat în viața noastră. Născută din mare, fiica migdalată a lui Benjamin părea să se fi născut dintre paginile vreunei cărți; s-o fi văzut cu adevărat în paginile vreunui tom ori printre acele fotografii învechite din Bibliotecă? N-aș ști… Părul ei negru îi cade-n valuri peste umeri. În ochii mari i se oglindește argintul din vale. Numele îmi scapă; doar Benjamin, mândru de fiica lui născută din mare, mi-a rămas ultimul indiciu al unei arheologii ‒ cea a propriei identități.
De atunci, dintr-o noapte în care fata lui Benjamin s-a strecurat în viața mea, am început să nu mai dorm bine. Să umblu haimana pe străzile goale ale orașului, părăsite de turiști rătăciți, pe al căror caldarâm încerc să-i trasez pașii: în noaptea asta îmi apăruse pentru prima oară; casa din deal, albind cu fiecare seară, aducea cu casele de-un alb orbitor din Milos (aici să fi fost de fapt indiciul? văzută din întâmplare pe-o stradă în căutarea vreunui chilipir?); cântecul ‒ murmurul din vale ‒precum o rugă de mântuire. Bătusem la porțile Arhivelor, întrebând în stânga și-n dreapta dacă cineva știe de undeva acele cuvinte fără sens. Niciun răspuns nu veni. I-aș fi fost singurul detectiv capabil s-o găsească, de unde și menirea mea de-a bântui străzile acestui oraș, cu ochii certați cu noaptea.
Mă aflam într-o astfel de stare, buimac prin Frankendael mânjit de ultima ploaie, când ultima prietenă mă văzu. La început părea să mă evite, să se-ntoarcă îndărăt, de unde ar fi putut să-mi strige tot ce nu mi-a putut spune de-a lungul acelor luni de continuă înstrăinare. În schimb, se apropie. Mă salută. Ba chiar și-un „Ce mai faci, Robbie?” timorat îi scăpă de pe buze. Ce să fac, i-aș fi răspuns, hăituiesc pe alta în acest parc. Până s-ajung să mă fac de tot râsul, i-am bâiguit vreo minciună și m-a lăsat în pace. Fata lui Benjamin, de undeva dindărătul unui copac, îmi striga să m-arunc după ea. Îi ascultam dorința, continuând să-i hăituiesc urmele; îndărătul meu, încă întrebându-se dacă aparținusem vreodată cuiva, o fostă prietenă mă compătimea.
Îmi iau prânzul în fiecare zi în Piața Spaniei, protejată de-o plăcuță al cărei mesaj mai este înțeles doar de-o mână de moșneguți. Printre hulubi gurluind în neștire la fiecare bucățică de pâine, aruncată cu mare avânt de către un bătrânel singuratic, începusem să iau prânzul în piață încă de când mă angajasem în această branșă a Bibliotecii Municipale ‒ într-o locație splendidă de altfel, sub acoperișul, în trecut hăituit de bombe, al bisericii Sfintei Rita; sfântul duh nu mai sălășluiește aici de ani buni.
În fiecare zi mă însoțește, fără să-i accept cu adevărat prezența, același bătrânel. O parte din părul cărunt, restul în retragere după ce-ar fi fost alungat de armata iremediabilă a timpului, îi cade peste umeri, dându-i o alură de poet ori părinte. Vine aici să hrănească porumbeii, împrăștiind peste centrul micului scuar firimiturile unui colț de pâine. Apoi, cu mare avânt, se aruncă în fiecare zi asupra unei cărți învechite. Trece cu degetul peste fiecare rând, invocând cu buzele uscate murmurul unei rugăciuni într-o limbă uitată. Îmi era indiferent, interacțiunile dintre noi rezumându-se la priviri pe furiș ori la vreun „bună ziua” timorat. Mi-e bine-cunoscut acest fel de indiferență, născută pesemne în creuzetul culturilor acestui oraș ‒ nicicând nu vom aparține de acest loc, doar dacă ne-am naște dintre coapsele femeilor localnice, ce s-ar fi tras din vechi familii încă din vremea lui Spinoza. N-ar ști ele că nici pe vremea lui nu stăteam mai bine. Dar văzându-mă tot mai abătut de-un somn ce vine, ba nu vine, ba o aduce pe fiica spălându-se în mare, moșneagul se apropie și mă întreabă dacă poate să-mi țină companie.
Cum te cheamă, băiete? îmi zice, după ce epuizasem subiectele bine-cunoscute: vremea instabilă, mârșăviile unei guvernant, piața singuratică, protejată de sloganul lui Dolores Ibárruri.
Robbie, îi zic.
Pe bătrânel, simpatic după câteva minute, îl chema Levi. Curios nume, dar în acest creuzet, topind culturi până când doar ce mai rămânea din ele ar fi fost un simulacru al crezurilor și obiceiurilor de altă dată, ajungeai să te lecuiești de mirare. Apoi, cu cheile noastre schimbate, mă luă la întrebări: unde lucrez, câți ani am, până la acea inoportună întrebare, da’ prietenă ai? N-aș fi știut ce să-mi fi fost fiica lui Benjamin, ce încă-mi striga din vale să m-arunc după ea. Greșesc. Fiecare apariție de-a ei este de-o claritate nebănuită; nici măcar lecturile cărților, atât de greu antrenându-mi acel mușchi, nu aduc la viață scene clare precum baia fiicei lui Benjamin în mare. Greșeam, așadar, pentru că nu-i auzisem nicidecum glasul ‒ doar glasul lor, al tăcutelor femei ce-i spălau trupul în mare, murmurând împreună aidoma unei rugăciuni de iertare, s-ar fi auzit. Ce-mi era acea femeie ‒ chin în noapte, adus picătură cu picătură dintre lecturi ale vreunui tom prăfuit din Bibliotecă, or poza îngălbenită a unei scumpe fetișcane din Stadsarchief? ‒ , iluzia unei alte vieți? Nu i-am răspuns lui Levi, dar, cu el șontâcăind îndărăt spre casă, știam c-avea să-mi țină minte lipsa unui răspuns.
Nu știu dacă să fi fost atitudinea lui posomorâtă, a cuiva ce-a văzut poate mai mult de-o singură viață, ori o erudiție pe care o arbora ca pe un stindard; orice-ar fi fost, moșneagul îmi aducea aminte de bunicul. Venea și el șontâcăind la noi, de mână cu bunica, lipăind cu piciorul lui rănit la Teruel de-o schijă. Atât îi rămase din acel perfid război, șontâcăiala lui și prostul obicei de-a vorbi singur, aducând din memoria lui elefantină înjurăturile de pe front, precum și sloganul florii pasiunii. El și-ar fi amintit, întrebându-mă pe măsură ce mă înapoiam dacă și Levi l-ar fi știut. Bunicul venea întotdeauna cu bunica, mormăind vreo două-trei cuvinte până s-așeza pe un fotoliu, o groapă arborată în pernă, apărută după nenumărate duminici în care stătea acolo, singur într-un trecut de care nu reușise să se dezbare. Dacă n-ar fi fost de acea fugă peste graniță, ajungând într-o casă drăguță din Noord; dacă n-ar fi fost acea decizie de-a abandona Teruelul și principiile ce l-au adus acolo, poate că nici eu n-aș mai fi fost aici. Mereu o ținea de mână pe bunica; mă așezam la picioarele lui, de unde îi absorbeam fiecare cuvânt, scos cu cleștele ce-i drept. Mă ducea prin vorbele-i calde la vremea războiului, când dormea noaptea într-un cort încropit dintr-o prelată și un mănunchi de bețe. Nu venea dimineața fără să nu se fi auzit, răpăind de undeva din vârful dealul învecinat, răsunetul puștii unui naționalist. De la picioarele lui mă trimitea în recunoaștere într-un sătuc abandonat, unde vedeam aievea urmele urii, speriindu-mă când în ei trăgeau dindărătul unor case năruite. Avea un glas tare blând bunicul, aducând la viață povestirile cu o molatică tristețe, de parcă s-ar fi întors și acum, la bătrânețile lui chinuite, în Teruel.
Spune-mi despre locurile pe unde te-ai perindat, îl mai întrebam, dornic s-aud și altceva; spune-mi de fugă, de anii în care ai pus cărămidă cu cărămidă, aducând la viață un cartier întreg, după cum te lăuda mama. Spune-mi, îi spuneam, până când, tot bodogănindu-și sieși, ajunsese să-și piardă mințile. Pui de maran, îmi striga când nu era nimeni de față, pui de maran! Ai fugit… ce-o să zică lumea despre tine, pui de maran? Îl lăsam în pace când îl apuca astfel de crize, tras de mâneca mamei până-l vedeam șontâcăind pe ușă, dispărând îndărătul pragului spre un timp în brațele căruia încă se mai lăsa prins. Cu el dispărând pe ușă, cuvintele lui îmi rămâneau înfipte precum un păcat de moarte. Eu să fi fost maranul?
N-am mai avut când să-l întreb. Îl pierdusem în toamna următoare. I-am păstrat fotoliul, la picioarele căruia m-așezam seară de seară, până când semnificația gestului se rătăcise printre gesturile mărunte ale zilei. Nimeni nu mi-ar mai fi răspuns la ce se referea bunicul în nopțile lui de nebunie. Nici bunica, retrasă în gătit, n-ar fi știut, aruncându-mi aceleași priviri când îi vizitam apartamentul îngust și îndesat de mirosuri impregnate prin fiecare cotlon. Casa lor, ticsită de volume și hărți și de poze în alb-negrul anilor războiului, îmi era un teritoriu necunoscut, descoperindu-i înțelesuri cu fiecare amintire scoasă de la fundul vreunei cutii. O poză de-a bunicului în tinerețe, lângă o mână de tineri zâmbind. Un carnețel, încărcat de scurte descrieri și frânturi de fraze, vreo schiță a străzilor peste care se perindase… a unui avanpost din vremea fugii lui. În casa mustind a bătrânețe, îi găsisem și-o carte într-o limbă necunoscută, aducându-mi la viață întruchipări, siluete mișunând pe o stradă îngustă, primul ciocănit într-o ușă îndărătul căreia și-ar fi trăit în secret viața adevărată. Aceeași obsesie din care și eu mă-mpărtășisem, a unei conștiințe în exil, era moștenită, pe linie bărbătească, de fiecare din neamul nostru. Bunicul nu s-a mai întors niciodată în țara din care a fugit, șontâcăind peste graniță la adăpostul umbrelor. Niciodată nu mai călcase peste aceleași străzi pietruite, unele încă ciuntite de-un proiectil, de unde ar fi putut s-atingă cu vârful degetelor pereții unei străzi înguste, uși ferecate ‒ până la auzul unui cuvânt ‒ , vreo două inimi lăsate în urmă. Își lăsase și el, la rându-i, vechea viață printre ruine.
Levi se ocupa de îngrijitul unui colț de paradis în grădina botanică din cadrul Universității Vrije. Îmi povestise de-a lungul zilelor noastre de prietenie ‒ acea jumătate de oră în comun în care ambii găseam câte ceva de povestit ‒ despre iubirile lui: Mânuța Domniței, Orhideea Călugăriței, O Magnolia din stele, pe care o îngrijise de-a lungul mai multor ani, până când înflorise într-o splendoare pe care aș fi înțeles-o de-a dreptul din ochii lui strălucitori. Mă invitase într-o zi să-i vizitez colțul de paradis. M-am dus bucuros, că-mi devenise drag moșneguțul. Nu mai fusesem până atunci, nici măcar nu știam că Vrije punea grădina la dispoziția oricui fără să ceară niciun ban.
Mă plimbase prin acel colț de paradis minute bune, când ‒ să-mi fi închipuit? să mă fi lăsat condus atât de mult de-o fantomă în noapte încât și zilele îmi erau sub influența ei perfidă? ‒ o văd: floare din paradis, albă și fără niciun nume definit, din ale cărei petale o coroană fiicei lui Benjamin îi arbora pe frunte… Acolo, cu Levi lângă mine, strălucind de-o copilărească bucurie, am pronunțat pentru prima oară acele cuvinte, cheia unui nume ori a unui trecut renegat: Ya salió de la mar la galana… Aievea o văd, întruchipată în colțul de paradis, renăscută din mare, pe fiica lui Benjamin, numele-i uitat în negură.
Sephardim? îmi spuse Levi, cu ochii stele întruchipate de bucurie, văzându-mi sufletul dezgolit. Sephardim? i-am răspuns, uimit de acea întruchipare și de-o întrebare aidoma unei chei. Mai auzisem odată astfel de cuvinte; mă mai mirasem odată de ele, într-o limbă vorbită acum un an, un secol or o veșnicie ‒ le mai auzisem de pe buzele uscate ale bunicului, cu mințile lui pierdute la Teruel ‒ retrăindu-și anii de război pe fotoliul păzit de silueta măruntă a unui copil ‒ Sephardim or maran or ambele deodată. Din carnetele bunicului, ultimele lui mărturii a ceea ce abandonase, scosesem cuvinte similare. Mi le notasem în propriile carnete; pas la pas prin Stadsarchief, dosar cu dosar, fiecare poză îngălbenită în care, în fața unei sinagogi or pe-un pod deasupra unui canal, bărbați precum bunicul se holbau la obiectiv cu o privire împovărată de ceea ce-au lăsat în urmă. Cât de bătrân m-am simțit atunci, treizeci, patruzeci? ‒ mai degrabă singurătatea mea, a cuiva menit să-și retrăiască iubirile decadă cu decadă, m-ar fi dus spre onorabila vârstă de cinci sute treizeci; îndeajuns de mult încât să mă fi născut într-un an în care, printr-un singur decret așternut pe-un sul, aș fi fost alungat c-o singură întrebare, lăsându-mi în vale mireasa spălându-se în mare. Născut sau mort, nici nu mai contează. Acolo, înconjurat de florile paradisului și de floarea din ale cărei petale o cunună miresei mele i-au încropit, mă scufundam în identitatea mea secretă de maran.
Levi mă luă de mână. Mă ridică de jos, sărutându-mi ambii obraji. Prin primele mele vorbe într-o ladino stâlcită, regăsise în mine un membru pierdut. N-aveam de unde să știu, pe drumul spre Sinagoga Portugheză, că și lui fata lui Benjamin îi era dragă; că și lui, ca și acelor sefarzi ascultându-mi povestea între pereții răcoroși ai sinagogii, fiica spălându-se în mare le-ar fi apărut o dată, de două ori, unii încă așteptându-i viziunea.
Cu priviri curioase și zâmbete timorate, mi-au cântat versuri de nuntă, ducându-mă spre aceleași străzi pășite parcă adineauri, când decretul încă nu fusese semnat. Printre crăpăturile ușilor de pe strada îngustă, labirint peste care-mi plimbasem pașii odinioară, mirosuri familiare se ițeau, învăluindu-mă acolo pe podeaua sinagogii la fel cum au făcut-o înainte de Decret. Simțeam chimenul în savoarea acelor delicatese, gătite de tușe planturoase îndărătul ușilor întredeschise, pe vârful limbii, vrând să-i spun lui Levi „Mai dă-mi!”, aș mai vrea un polonic… Dar Levi, cu mine-n brațe, doar striga să-mi aducă apă mai degrabă. De acolo m-au luat pe brațe, până-n casa din deal, casa lui Benjamin.
Fata lui Benjamin, al cărei nume îmi scăpa, or să fi fost cu adevărat Sefarad, cobora în vale însoțită de-o mână de tăcute femei. Într-un ritual deopotrivă de iertare și de mântuire, îi scăldau părul în mare. Însoțit de Levi, mă-ndreptam spre casa din deal, unde aveam s-o aștept preț de sute de ani. Până să-mi fie mireasă, până să-i sărut pentru prima oară buzele înmiresmate, Decretul era semnat pe un sul proaspăt cu sigiliul Isabellei, alungându-mă apoi c-o singură întrebare. Cu ea în vale, întors într-un timp uitat ori renegat, auzeam murmurul tăcutelor femei: Échate a la mar y alcanza, échate a la mar. N-aș fi avut cum să iubesc pe alta, știind că acolo, în urmă cu sute de ani, îmi abandonasem mireasa.

Claudiu Popa

Îmi place să istorisesc și să născocesc prin cuvinte vieți care poate s-au întâmplat cândva. Citesc mult, dar nu îndeajuns. Lucrez ca inginer software.

pcmanticore.gmail.com