Ionuț Cheran (n.1986) e câștigătorul concursului de debut al editurii Herg Benet din 2014, cu volumul de povestiri Memoriile Domnului Roșu. În 2016 i-a fost publicat, la aceeași editură, al doilea volum de povestiri, Pădurea lui Joaquin Phoenix, nominalizat la premiile Vladimir Colin. E prezent cu proză scurtă în antologia Ficțiuni reale (ed. Humanitas, 2013) și mai toate revistele din țară (Oglinda Literară, Literomania, Opt Motive, LiterNautica, Viața Românească etc.). În 2022 i-a apărut la CDPL „Exerciții de haos”, un volum îndrăzneț, deosebit (a se citi original), despre care am vrut să port o discuție cu autorul. A fost de acord.
După ce am terminat de citit Exerciții de haos (într-o oră, aproximativ), nu am știut cum să-l cataloghez. Găsisem între pagini proză fantastică, poezie, proză psihologică și meta-literatură, iar desenele lui Claudiu Doncuțiu aprofundaseră atmosfera de macabru (excelentă contribuție, trebuie să subliniez). Abia apoi am intrat pe pagina editurii și am văzut că e încadrat ca roman. Spune-mi cum l-ai avut tu în minte înainte de-a începe proiectul. De la ce a pornit?
La început m-am gândit să scriu o carte pentru copii, care să aibă și ilustrații. Însă, în foarte scurt timp, mi-am dat seama că nu poate fi vorba de așa ceva, ficțiunea luând-o de nebună într-o direcție mult mai obscură decât m-aș fi așteptat. S-ar putea spune că este cumva un microroman postmodern, de avangardă, dar nu sunt eu cel mai în măsură să mă pronunț în legătură cu asta. Pentru mine, în primul rând, este o carte aparte, o altfel de explorare literară, o bătaie de cap distractivă. Nu mă prea interesează cât de greu sau de ușor ar fi de definit. M-am gândit chiar și la un subtitlu pentru ea – Un poem lung -, căci este totodată și așa ceva, dar nu l-am mai adăugat. Nu mai știu cu exactitate de la ce a pornit cartea. Pur și simplu a apărut ariciul ăsta în mintea mea și voia să se exprime și el cum știa mai bine.
Ți-ai asumat un risc imediat ce te-ai hotărât să investești timp în proiectul ăsta. În sensul că, indiferent de orice catalogare, e în primul rând un experiment literar. Iar acestea, știm prea bine, sunt ocolite de majoritatea editurilor. Te-ai simțit descurajat în vreun moment?
Da, așa e, ai intuit bine. Am fost conștient că experimentez, că ies din zona mea de confort, dar și că urmează să-mi lărgesc cât de cât limitele creativității. Trebuie să recunosc că am trimis manuscrisul mai multor edituri importante din țară, dar nu am primit vreun răspuns pozitiv de la ele, sau chiar niciun răspuns de la unele dintre ele. Nu am pică pe ele, căci înțeleg de ce nu ai publica așa ceva. Am fost deznădăjduit, au fost momente în care am vrut să renunț cu totul, să las manuscrisul la sertar și să mă apuc să scriu altceva. La data respectivă, nu cunoșteam însă mare lucru despre Casa de pariuri literare, dar am văzut că încep să publice scriitori buni, chiar foarte buni, unii deja cunoscuți, trecuți și pe la case mai mari. Mi-a plăcut să văd că încearcă să dezvolte un proiect dinamic, că încearcă să-și extindă tot mai mult orizonturile, și astfel m-am încumetat să le trimit și lor. Mă bucur că au acceptat să mă publice. Nu vreau să se înțeleagă că ei ar fi o ultimă opțiune pentru un scriitor, ci, dimpotrivă, cred că e una dintre puținele edituri de la noi care își asumă riscuri importante publicând altfel de cărți. Deci li se potrivește perfect numele.
Să mai rămânem puțin în zona de experiment literar, pe care eu îl văd ca pe o „încercare” de-a aduce ceva nou, original. Cum ar fi, de exemplu, La pescuit de păstrăvi în America, de Richard Brautigan, Asasina cultivată, de Enrique Vila-Matas, Vis febril, de Samanta Schweblin. Cum îl vezi tu?
E cu siguranță ce spui tu. Pe de altă parte, e și o încercare de-a te forța să creezi altceva, altcumva, să înveți cum să faci ceva diferit de ceea ce ai făcut deja. Însă e foarte important ca experimentul să nu rămână doar un experiment. Acesta ar fi un lucru mult prea simplu, și, în cele din urmă, ar fi un eșec. Astfel eu mi-am propus ca povestea să rămână întotdeauna pe primul loc, iar toate celelalte jocuri creative să fie secundare, dar să se lege unele cu altele, să se completeze unele pe altele, și neapărat să aibă flux. Cea mai mare temere a mea a fost că lectura ar putea deveni cu timpul obositoare. Din cauza asta am și decis să fie atât de scurtă cartea. Cred că am luat totuși decizia bună.
Pot să confirm. Reușești totodată, prin Exerciții de haos, să demonstrezi cât se poate de clar că încă mai poate exista originalitate în literatură. Problema e că, uneori, când pornește în căutarea originalității, autorul riscă să facă praf povestea. Nu e cazul volumului tău, care reușește să rămână coerent până la final. Ți-ai impus limitări în sensul ăsta? Când se oprește experimentul, pentru a nu contamina povestea/subiectul „prea mult”?
Mă bucur să aud că e coerent. Am vrut să fie un haos controlat, deci să aibă o ordine interioară, să nu fie alandala, astfel încât cititorul să poată să înțeleagă tot timpul ce se întâmplă în carte, să nu trebuiască să descifreze tot felul de fantasmagorii aberante. Și, după cum am spus deja mai sus, povestea e cea care primează de-a lungul experimentului, de-a lungul acestui exercițiu de creativitate. Trebuie să ai tot timpul în vedere povestea, nu trucurile literare, fără să fie nevoie să lași la o parte subtilitățile. Acest experiment poate fi văzut ca un labirint prin care te poți plimba fără nicio frică că nu o să mai ajungi la capăt. Te poți pierde un pic prin el, dar într-un mod curios și recreativ, iar apoi, dacă vrei, poți relua plimbarea, descoperind poate noi conotații. Cel puțin, așa sper.
Fantasticul. Cu el debutează volumul tău și îl predomină. În cărțile tale anterioare abordezi același gen. Eu am preferat întotdeauna realismul, încă de la primele lecturi – dacă nimeream din întâmplare vreo carte SF ori fantastică, îmi pierdeam repede interesul. Cu toate astea, m-am jucat într-o perioadă cu ideea de fantastic și am scris câteva povestiri în acest registru. La fel ca în cazul lecturilor, mi-am pierdut repede interesul. Sunt atâtea lucruri de observat și de descoperit în realitatea imediată și înconjurătoare, încât prefer să-mi folosesc imaginația și experiențele pentru asta. Povestește-mi despre alegerea ta în privința fantasticului.
Nu cred că e o alegere conștientă. Pur și simplu așa au evoluat lucrurile în cazul meu. Însă atunci când scriu nu mă gândesc că ar fi ceva fantastic, scriu ca și cum ar fi cât se poate de real. Se întâmplă ca poveștile să aparțină acestui gen literar, dar atâta tot. Nu mă chinui să fac ceva diferit, să fiu cu tot dinadinsul original, deși apreciez mai mult originalitatea unei opere de artă decât modul de execuție. De preferat e ca cele două să se întrepătrundă. La mine lucrurile funcționează cam așa: am o idee pe care o sondez câteva luni, să văd dacă ajung să cred în ea, apoi, dacă sunt convins de asta, încep să scriu. Poveștile pornesc mai degrabă așa, de la o idee, o imagine, o metaforă, o observație, o obsesie, nu de la ceva neapărat concret, și apoi lucrurile astea sunt trecute prin tot ceea ce ține de personalitatea mea. Încerc ca poveștile pe care le scriu să aibă o logică internă, să fie credibile, chiar dacă sunt ceva mai neobișnuite. Cu privire la lectură, îmi propun să citesc cât mai variat: poezie, proză scurtă, roman, literatură română și literatură străină, contemporană și mai veche, indiferent de genul literar.
Poate că într-o zi voi fi (aproape) în egală măsură atras de fantastic pe cât sunt de realism. Să citesc, adică, pentru că în privința scrisului probabil că s-ar întâmpla doar dacă aș putea epuiza subiectele și ceea ce pot face cu ele. Recomandă-mi trei volume de proză fantastică – cele care te-au marcat cel mai mult, să zicem. Și nu mă refer la cele în care fantasticul e abia palpabil ori e folosit doar ca pretext pentru a trimite niște mesaje, cum ar fi Metamorfoza sau Ferma animalelor. Trei cărți, deci, în care fantasticul să predomine.
Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri, de Julio Cortazar, Monstrul Colombre și alte cinzeci de povestiri, de Dino Buzzati, Păsările și alte povestiri, de Daphne du Maurier.
Primele tale două volume sunt semnate Celestin Cheran. Acum ai revenit la prenumele real. E un gest care subliniază o distanțare de proiectele anterioare, o schimbare de registru/stil sau așa ceva? De ce ai optat în primul rând pentru pseudonim?
Nu, doar că mi se pare mai matur așa, să-mi asum numele adevărat, deși nu-mi plac deloc diminutivele. Pseudonimul a fost mai mult o glumă din liceu, care mi s-a părut după aceea că ar suna interesant pe o carte. Nu toată lumea e însă de aceeași părere. Acum mi se pare destul de ridicol, chiar stupid. Poate ar fi mai bine să semnez de acum încolo doar cu numele de familie.
Cum e scrisul pentru tine? Cât e muncă/trudă și cât e joacă/plăcere?
E clar o pasiune, dar, în special, o nevoie. Nu scriu după un program fix, dar poate că o să se schimbe asta la un moment dat. În mare parte, îmi place să scriu, chiar dacă poate fi uneori foarte frustrant. Cred totuși că, dacă nu aș simți nevoia asta, nu aș mai scrie deloc.
Ți-ai dori un succes literar care să se-ntâmple brusc? Ce impact crezi că ar avea în privința scrisului tău?
Desigur că mi-ar plăcea, pentru că după aceea aș putea să mă concentrez serios pe scris. Cred că ar avea un impact pozitiv și nu văd de ce nu i-aș face față. Oricum sunt deja trecut de 30 de ani de câțiva ani, deci nu ar mai fi dezastruos. Numai să se întâmple odată. Asta să fie singura mea problemă.😄 Cu toate astea, e mai important cum te-ar transforma succesul ca om. Trebuie să încerci constant să fii un om mai bun, indiferent cât de greu îți e, indiferent de câte succese sau eșecuri ai avea, chiar și dacă nu prea îți iese asta. Restul lucrurilor nu contează.
Mulţumim Mihai că ne faci cunoştinţă aici cu un autor interesant al cărui scris şi stil se dezvăluie prin răspunsurile la întrebările tale. Cu siguranţă m-ai convins să citesc ceea ce scrie. După părerea mea fantasticul este înglobat în real, aşa cum spunea Eliade miracolele ne însoţesc mereu şi sunt pretutindeni, important este să le recunoaştem privind mai intens prin vălul realităţii.
Îmi face și mie plăcere să descopăr autori care, așa ca Ionuț Cheran, ies în evidență prin scrierile lor, nu prin nu știu ce program de promovare bine pus la punct (deși sunt șanse ca uneori să găsești și în felul ăsta autori buni). Fantasticul înglobat în real (realism magic) e (mult) mai digerabil pentru mine decât fantasticul pur, deși rămân cititor fidel al realismului. N-am ce face, de când eram copil preferam asta, am fost/sunt mai fascinat de lumea înconjurătoare (de oameni, în primul rând), decât de una imaginată, împinsă spre fantastic. Desigur, asta nu înseamnă că nu pot aprecia (și chiar citi uneori cu plăcere) și această latură a literaturii. Dovadă cu volumul de la care a pornit dialogul de față.
Foarte, foarte interesant. Întrebările corecte, răspunsuri pe măsură! Mi-a plăcut și mie să fac cunoștință cu Cheran! Și sunt curios cu privire la carte acum.