Alexander the Great

Se spune că dacă vrei să știi câți prieteni ai cu adevărat, trebuie doar să anunți că ai nevoie de cineva care să te ajute cu mutatul mobilei. Din fericire, Alexandru Marin nu a trebuit să treacă prin deziluzia unui asemenea demers, pentru că nu avea prieteni. Deținea o firmă cu câțiva angajați, dar niciunul nu a vrut să vină sâmbăta fără un bonus consistent, mai ales că nu era treaba lor. Până la urmă, pentru două dulapuri, de ce să mai cheltuiesc bani, cu ei sau cu alții? și-a spus patronul, după ce a găsit o soluție mai bună.

— Frate-miu. Ăsta are nevoie de ceva, numai când are nevoie mă sună. Alo?
Sora lui Alexandru a avut dreptate. Acesta a rugat-o să i-l „împrumute” pe Mihai, băiatul ei, pentru căratul celor două obiecte de mobilier. A doua zi, iată-i: un bărbat grizonat, bine făcut, și un adolescent deșirat, slab, coborând cu greutate un dulap înalt pe scările unui bloc. În urma lor, un bătrân cu un bec spart în mână îi ajunge din urmă.
— Dumneavoastră ați spart becul din hol? gâfâie acesta și arată obiectul cu pricina.
— Da, răspunde cel care se află pe treapta de mai jos, fără să se oprească sau să îl privească.
— Și peretele zgâriat?
— Ai grijă cum calci, Mihaie, să nu cădem cu el, că ne facem praf. Așa, așa. Lasă-l un pic jos. Da, domne’, tot noi. Vorbesc cu administratorul și plătesc totul.
Vecinul cu simț civic afișează o figură descumpănită. Tocmai a privit un talk-show politic și refuzul invitatului, reprezentant al puterii, de a lua în calcul mărirea pensiilor l-a umplut de nervi. Becul spart i-a dat speranța unei descărcări, dar uite că n-are cu cine.
— Da’ ce răspundeți așa flegmatic? Eu v-am întrebat frumos, continuă totuși bătrânul,.
— Hai domne’, lasă-ne în pace! Ți-am zis că plătesc, ce mai vrei?!
Bătrânul dă să mai spună ceva, dar cei doi ridică iar dulapul și nu îi mai acordă atenție, așa că se îndepărtează, mormăind. Mihai își simte mușchii încordați la maximum. Etajul unu, nu mai e mult până jos, își spune el. Fața transpirată, cu venele inflamate, a unchiului său îi dă speranța unei noi pauze, dar Alexandru nu se oprește, hai, hai, nu mai e mult. În sfârșit, ajung în fața ușii. Dulapul atinge cimentul cu o bufnitură scurtă.
— Bă, dar greu e! E din lemn masiv, cum se făcea înainte mobila, spune Alexandru, deschizând ușa blocului. A început să ningă. Hai să fumez o țigară, ne tragem sufletul, îl luăm și pe cel mic și apoi le punem pe amândouă în camionetă.
Mihai nu înțelege de ce unchiul nu fumează în pragul ușii, unde e cât de cât mai cald, dar îl urmează afară, fără să spună nimic.
— Fumezi?
Mihai dă din cap, în semn că nu.
— Foarte bine. Ești cam tăcut. Ai prietenă? întreabă Alexandru, expirând o coloană de fum spre aplecătoarea de deasupra.
Mihai e conștient că unchiul său nu îl cunoaște aproape deloc, fiindcă îl vizitează rar și, oricum, de obicei nu îi dă atenție.
— Nu, n-am.
— Las că-ți faci tu. Doar să nu stai singur, că te obișnuiești așa și nu e bine. Acum e vârsta de distracție, fără obligații. După aia te pune să îi cari mobila din apartament.
Alexandru izbucnește în râs, un râs care lui Mihai îi sună gălăgios și forțat.
— Bine că avem doar atât de mutat. De săptămâna viitoare începem renovarea și luna viitoare îl vindem. Ce să mai facem cu el, am casa mea frumoasă, la vară căsătoria… nu ne strică banii ăștia. Ai grijă cu cine te însori, nu te grăbi. Eu așa am făcut cu prima și… Băi, dar ce ninge! Barem să rezolvăm cu dulapurile astea.
— Unde le ducem?
— La maică-sa. Stă în partea cealaltă a orașului, lângă bazinul de înot. La câteva străzi de firmă.
— Merge firma? încearcă Mihai să pară mai vorbăreț.
— Acum merge prost, dar o să am lucrări de la primăvară. Cine își pune termopane iarna, înainte de sărbători? Apropo, nu vrei să te angajezi în vacanța de vară? Te înveți cu munca, faci și niște bănuți…
— Da… Vedem.
Alexandru a terminat țigara. Aruncă chiștocul pe jos și face un semn cu capul, în timp ce expiră fumul. Înapoi la treabă. Apartamentul este la penultimul etaj, al treilea. Dărăpănat și aproape gol, lui Mihai îi pare un decor de film. Doar dulapul cel mic stă într-un colț al dormitorului, ca o ființă care se ascunde. O ființă inofensivă, care în mâinile celor doi cărăuși nu se zbate și nu ripostează cu gheare ascunse. Ăsta e un film prost, gândește Mihai. Un film plictisitor, ca alea românești.
De data asta, becurile și pereții blocului scapă nevătămați, iar venele de pe fața unchiului nu mai strică netezimea frunții. Când sunt pe scara spre parter, Mihai, care coboară cu fața, observă ceva ciudat. Nu spune însă nimic, i se pare de neînțeles.
— Ce dracu’? exclamă Alexandru când ajung jos. Unde naiba a dispărut?
Dulapul cel mare nu mai este. Alexandru se repede să deschidă ușa blocului, iese în ninsoare și se uită în jur. Blocul este la intersecția a două străzi, într-o zonă destul de aglomerată, cu chioșcuri și multe mașini parcate. Bărbatul se agită dintr-o parte în alta, cine l-a luat sigur nu a avut timp să plece. Doar dacă l-a urcat în vreo mașină parcată aproape de intrare. Alexandru verifică fiecare mașină, aleargă în drum, nicio urmă de dulap.
— Ați văzut pe cineva cu un dulap mare, de lemn? se oprește el în fața unui chioșc de ziare.
Vânzătoarea n-a văzut nimic. Bărbatul își reia alergarea necontrolată. Mihai îl privește din ușa blocului. Ciudat personaj, își spune. Un amestec de om puternic și oaie dezorientată. Hai că nu e chiar așa plictisitor filmul ăsta. Alexandru se îndreaptă acum spre un non-stop aflat pe colț, în fața căruia doi tineri burtoși fumează și beau cafele.
— N-am văzut niciun dulap, aude Mihai vocea groasă a unuia dintre ei. N-am văzut, boss, pe nimeni, dacă îți zic! De unde să îți scot eu dulap?! Nu ți l-a luat nimeni, ce nu înțelegi?! Hai bă, dispari d-acia, că mă enervezi!
Alexandru se întoarce la ușa blocului, cu părul ud și umerii plini de zăpadă.
— Tu de ce nu îl cauți?!
— Unde să-l caut?
— La dracu’, unde?! Cum să dispară ditamai dulapul?! Țiganii ăia cu care am vorbit l-or fi luat? Du-te tu și întreabă vânzătoarea de la magazinul de haine, uite, aia care fumează în ușă, eu îi urmăresc în timpul ăsta.
Mihai se întoarce repede: nici vânzătoarea de la magazinul de haine n-a văzut nimic. Alexandru nu-și ia ochii de la tinerii din ușa non-stopului.
— Uite că pleacă!
Unchiul sare de pe scara blocului și se furișează după un copac.
— Hai că e chiar amuzant, râde Mihai.
Cei doi se urcă într-un BMW, portbagajul închis, în niciun caz nu l-au luat ei.
Alexandru se întoarce. Nu spune nimic, se vede că își frământă mintea. Își scoate o țigară, dar nu o aprinde.
— Nu cumva moșul ăla a chemat el pe cineva?
— Nu cred…
Dar unchiul e deja înăuntru și bate la ușa primului apartament de la parter. Îi deschide un tip în maieu și șort, care îi spune că nu știe nimic despre vreun dulap, despre vreun moș care locuiește în clădire și, în general, despre nimic. Și mai nervos, Alexandru urcă la etajul doi, de unde crede că a venit bătrânul, și bate la toate ușile. Îi deschid locatari fie suspicioși, fie iritați, care fie nu știu nimic sau nu vor să își bată capul. Nu-i nimic, următorul etaj. Mihai îl urmează, bine dispus. Dar iată că pe scări apare chiar bătrânul, cu o sacoșă goală în mână.
— Nu vă supărați, ați văzut cumva de la fereastră pe cineva care a plecat cu dulapul pe care l-am cărat noi? întreabă Alexandru.
Bătrânul realizează imediat ce s-a întâmplat și rânjește.
— Nu-mi spuneți că ați pierdut ditamai lemnăraia!
— Te-am întrebat dacă ai văzut ceva! Ai văzut sau nu?!
— Dar ce crezi, cetățene, că eu stau să urmăresc vecinii? Și ce te rățoiești așa la mine?! Rușine!
Alexandru se apropie de interlocutor, amenințător.
— Știi tu ceva, de rânjești! Recunoaște, ai sunat pe cineva să îl ia, comunist bătrân!
— Ia ascultă, mă puțoiule! Pe mine mă interesează doar ce aparține spațiului comun din bloc! Mă doare în cur de mizeria și cotețele tale! Nesimțitule! Nu ți-e rușine să vorbești așa cu cineva care ți-ar putea fi tată?! Am muncit ani și ani, am construit o țară și uite cu ce ne-am ales! Cu niște puțoi care pierd un dulap! Un dulap, un ditamai dulap! Cum să pierzi un dulap?! Nu-i de mirare că se duce de râpă țara asta și că avem niște pensii de nimic!
Venele de pe fruntea lui Alexandru au devenit din nou vizibile. Mihai se teme că filmul și-ar putea schimba genul, de la comedie la ceva cu rating mai puțin permisiv. Bine că sună un telefon.
— Alo! Cum? Păi și de ce nu ziceți, mă?! Băi, las-o dracu’! Bine, vin acum!
Alexandru coboară pe scări, fără să mai spună ceva. Vecinul îl privește cu aceeași față descumpănită pe care o avea și dimineață. Mihai îl urmează, dar nu îndrăznește să întrebe ce s-a întâmplat. Ajung la parter, nici dulapul cel mic nu mai este, dar de data asta unchiul nu se mai enervează. La ușa blocului stau doi bărbați îmbrăcați cu geci groase și șepci, care zâmbesc.
— Ce-ați făcut, mă, ați venit până la urmă? Dacă n-am alergat în toate părțile… Am crezut că l-a furat cineva! Puteați să sunați și voi! N-ați venit cu dubița?
— Scuze, șefu’, am venit cu duba, da, dar mai aveam niște materiale în ea și nu încăpea decât dulapul mare. Abia a încăput și așa…
— Bă, îmi vine să vă dau cap în cap, m-am certat și cu lumea pe aici…
— Am crezut că îți dai seama că suntem noi… Am zis să te ajutăm totuși, am văzut și că e vremea așa…
— Mulțumesc mult, măi băieți, apreciez, dar era bine dacă dădeați și voi un telefon… L-ați dus la firmă? Bine, ducem și dulapul mic acolo, bem niște cafele să ne încălzim și apoi le ducem unde trebuie. Vezi ce înseamnă lipsa de comunicare, nepoate? Asta e o lecție bună pentru tine. Ia zi, vii și tu sau vrei să mergi acasă? Noi ne descurcăm și fără tine.
— Nu vin, ce rost mai are? răspunde Mihai.
În fond, filmul s-a terminat, gândește el.
— Să te lăsăm acasă?
— Nu, mersi, iau autobuzul.
— Cum crezi. Mulțumesc de ajutor!
Mihai îl privește pe Alexandru cum aleargă spre camionetă, prin zăpada proaspăt așternută. Cei doi angajați se duc și ei spre duba cu care au venit și pe care scrie mare: Alexander the Great. Tâmplărie PVC și aluminiu.

Marian Neguțu

Marian Neguțu (n. 11 ianuarie 1988) a absolvit Facultatea de Litere și programul de masterat
„Studii culturale” al Universității din Ploiești. În februarie 2016 o lucrare experimentală i-a fost selectată
pentru expoziția colectivă Intuición Estética din Cordoba, Mexic. Scurtmetrajul de animație Hammer a
câștigat premiul pentru debut în animație la festivalul BFF Albania în 2018 și a fost selectat la alte
festivaluri internaționale de gen. A publicat poezie în reviste din România, Italia, Australia și SUA. A
debutat cu volumul de poezie Straturi, Editura Fractalia, 2018, pe care l-a semnat cu pseudonimul Ghe
Adacor. Straturi a fost nominalizat la premiul național pentru debut ⹂Mihai Eminescu”. Cartea pentru
copiii Sfredeluș, porcul zburător, pe care a și ilustrat-o, a apărut în 2018 la Editura Sonia. A doua carte
pentru copii, Nu mișca, nu respira, nu întreba! Aventura lui George în Siguropolis, a apărut în 2019 la
Editura Cutiuța cu Povești.