O lumină murdară ascundea gura galeriei, învăluind siluetele ce se strecurau molcom din măruntaiele pământului. Tăciunați din cap până în picioare, doar ochii strălucindu-le în lumina amurgului, arătau aidoma unor diavoli. Își aruncau târnăcoapele într-un căruț, răbufnind cu năduf prin toată clădirea, semnal preluat mai apoi de-un intendent ce cotrobăia de zor după mănunchiul de bani. Unul după altul, muncitorii minei María Luisa se-nșirau în fața intendentului, cu mâna întinsă după câteva bancnote mânjite de-un praf ce cu greu ar mai fi fost înlăturat; unul după altul se-nșirau, vreun bărbat aici ‒ zeci de ani în mină, altul dincoace, cătrănit și cu privirea slăbită; urmați de-o mână de tineri ce, în altă ipostază, ar fi adus mai degrabă a băietani. Odată cu plata zilnică, închinau o scurtă rugă apărătoarei lor, dispărând apoi precum umbre fugitive în semiîntunericul de afară.
Matéu lucrase în mină de mai bine de treizeci de ani. Uitase ziua când pășise pentru prima oară în complexul minier. Tot ce-și amintea de acele timpuri mai era doar lunga așteptare a tatălui, învăluit de aceeași lumină murdară. Să nu fi avut mai mult de zece ani când tatăl lui, la rându-i crescut în așteptarea c-avea să lucreze în mină, îi arătase până unde se întindea labirintul lor în măruntaie, de unde ‒ îl speriau seară de seară ‒ în nopțile cu lună s-ar fi auzit hăulitul dracilor.
Se îndreptă șontâcăind spre tavernă. Mirosul pregnant de bere proastă, mare parte din ea fabricată printr-un proces primitiv chiar în localitate, adăsta în pereții tavernei, în haine și-n nări, acoperind mirosul înecăcios al cărbunelui de peste zi. Prima halbă a lui Matéu era dată pe cap dintr-un singur gâlgâit. Cea de-a doua era consumată cu mare avânt, până când munca de peste zi ajungea să fie doar un zgomot neplăcut de fundal. Nu puțini dintre ei arătau emaciați, cu obrajii surpați aidoma pământului sub fierul târnăcopului. Cei mai în vlagă, croiți parcă din același material, țineau cel mai aprig la băutură. Puținii rămași în tavernă, abandonați tăcerii încă de când ieșiseră din hău, începeau să-și dezlege gura abia după câteva halbe.
O venit un om de la UGT, începea unul dintre ei. Ce-o mai vrea? îi răspundea un altul; sub lumina ștearsă a două lămpi cu gaz arătau cu toții la fel de cătrăniți.
Să ne decidem dacă participăm ori ba, până pe douăș’ unu. Cică doar puține uniuni au mai rămas indecise. O veni din Oviedo din nou.
N-are decât a veni. Nu mă bag.
Pe Matéu nu-l interesa subiectul. Doar își apleca urechea îndeajuns cât să-nțeleagă planul ortacilor lui, orbiți parcă de-o frustrare ce li se întindea prin fiecare fibră. Aceeași conversație se repeta seară de seară. Începea cu câteva halbe, până când, posedați de-un foc ce le hrănea inimile, minerii Maríei Luisa începeau să huiduie guvernul prin cele mai spurcate înjurături.
Când Lluis începu să cânte din spatele tejghelei niște versuri de jale, i se alătură, acoperind planul ticluit al unei greve viitoare cu o voce tânguitoare. Versul se amesteca undeva în înaltul tavanului cu vorbele ciuntite de revoltă, dobândind tărie pe măsură ce planul ortacilor se învârtoșa. Întunericul învăluise de-o oră bună întregul oraș, acoperind taverna și plăpândele ei lumini, semn acceptat de Matéu ca finalul unei zile de muncă. Se îndreptă șontâcăind spre casă, preluând versurile de adineauri și îngânându-le pe caldarâmul străduțelor cu aceeași jale de care nu s-ar mai fi dezbărat vreodată.
Intră în casă cu greutate, zdrăngănind și trântind, supărat că restul se culcaseră fără să-l aștepte. Sub lumina argintie a lunii nu s-ar fi văzut cât de dărăpănată era încăperea cu adevărat, cu pereții ei scorojindu-se an de an, lucruri claie peste grămadă aducând mai degrabă cu debandada unei cetăți înainte de război, și-un miros îmbâcsit ce n-ar fi fost acoperit nici măcar de-o mână zdravănă de var. Întinși pe podea pe câteva pături îi erau copiii: băiatul cel mic, istovit de muncă la María Luisa de-un an; fata, prea tânără să se mărite, și tăcută de-ar fi vrut și ea să fie o fiică a lui Cristos; doi de-o șchioapă, prea mici pentru a fi luați în puț. De cel mai mare nu mai vorbeau. Doar prezența lui adăstase îndeajuns de mult prin fiecare firidă, încât se îmbibase în suflul încăperii, luând formă dimineața, în fața unei lumânări aprinse Doamnei Noastre a Durerii, și destrămându-se pe parcursul zilei până la venirea nopții, unde se înfiripa iarăși sub forma unei rugăciuni de iertare.
Iar ai venit târziu? îl întâmpină o voce fără de trup, venind de undeva de pe podea. Duhnești, Matéu!
Culcă-te la loc, drace. Vine și mâine o zi.
Se întinse lângă ei, izbutind să vadă dincolo de tavan c-o privire pătrunzătoare. În puț se născuse fără să-și dea seama, neștiind când fusese doar de-o șchioapă că de puț n-ai cum să scapi; doar sub mâinile ortacilor cărat spre groapă ‒ însoțit de același cântec tânguitor, ce se înalță în largul pieței din gâtlejuri tremurânde ‒ ai mai fi liber în acest colț de lume. Nu văzuse niciodată ce se afla dincolo de granița localității. Nu pășise dincolo. Doar un drum de țară, de hârtoape încărcat de parcă ar fi fost urmele viitoarelor obuze, șerpuia de undeva dinspre neant spre ei, încât să le conecteze lumea cu restul țării și-al timpului. Pe același drum pe care, cu mare urgență și c-un secret știut de toată localitatea, venise și-un secretar al UGT-ului, aducând în servieta de piele un plan de revoltă.
Undeva la colț cu băcănia lui moș Alfonso se afla și sediul local al Uniunii Muncitorești. Îl înființaseră în urmă cu câțiva ani, sub botezul entuziasmant al unei sticle de vin din care se împărtășiseră cu toții. Aveau să facă lucruri mari, le-a fost spus de către secretarul venit din Oviedo. Solidaritate între cooperative, bani pentru uniune, o mină prosperă de care toată țara deja știa ‒ totul culminând până la victoria proletariatului. Până s-ajungem acolo, le spuse individul, având o alură de intelectual cu ochelarii căzându-i ușor pe nas, trebuie să ne organizăm. Să mai răbdăm și să continuăm să cotizăm la uniune, îndeajuns cât să ne fie la toți bine. Au donat atunci pentru binele uniunii, luând din mâinile intelectualului de la Oviedo carnetul de membru.
A doua zi o lua de la capăt. Se-ndrepta spre mină cu băiatul, alăturându-i-se câte-un ortac până când ajungeau să numere mai bine de-o duzină până la poartă. Puține cuvinte le ieșeau pe buze în acele momente, păstrându-și șuvoiul pentru seara petrecută în tavernă. Intrau cu capetele aplecate, îmbrăcați în haine tăciunate, înghițiți fiind de hău c-o poftă nesătulă, nu înainte de-a închina o rugă preafericitei Bárbara. Cu năduf se avântau pe culoarele lipsite de lumină. Își foloseau târnăcoapele în piatra dură, până când, sub ritmul întretăiat al loviturilor, reușeau să înainteze; tot mai aproape de drac, glumea unul mai bătrân.
Băiatul îi era ascultător. Îl trimitea s-aducă de mâncare, să facă asta ori cealaltă. Iar el făcea ce i se spunea fără să crâcnească, da, tată, niciodată nu, tată, cu umerii gârboviți de gheara încovoiată a bolii. Când terminau lucrul în mină, plecau la tavernă, unde îl educa în ceea ce-ar fi trebuit s-ajungă, tată de familie ce-a spetit în mină de generații întregi or silueta zdravănă a unui sărman prim fiu, dispărut fără să tragă niciun foc în războiul din Rif. Îl îndruma să tragă o dușcă să se înzdrăvenească, doar răspunzându-i-se c-un glas ascultător, hai acasă tăticu’. Fața-i era blajină, c-o privire domoală ațintită undeva în depărtări. Din când în când, băgat în conversație de-un ortac, mai deschidea gura, ieșindu-i câteva cuvinte fâstâcite.
Când taică-său adormea pe tejghea, băiatul îl lua de subsuoară și-l căra pe ușă, sub privirile compătimitoare ale lui Lluis și-ale ortacilor. Sub lumina sidefie se îndreptau șontâcăind spre casă, aici un pas cum trebuie, dincoace cât pe ce să cadă ambii sub greutatea unui mucenic, șontâcăind astfel aproape în fiecare seară încă de când băiatul cel mare se prăpădise.
Reveneau noaptea târziu în casă, de unde dracul de pe podea continua să-l ocărască pe Matéu. Iar ești beat? îl întreba cu jumătate de voce. Restul dormeau duși. Îmbrățișați ori spate-n spate, preluând căldura unuia într-un efort comun de încălzire.
Băiatul se-ntindea și el, aninându-și silueta pricăjită de-un colț de așternut. Părea să-și fi lepădat firea plăpândă, preluând din negreala minei trăsături ascuțite precum lama unui cuțit teșit. Când a fost de-o șchioapă, reușise să-și rupă mâna într-un accident de joacă. A stat cu ea legată mai mult timp decât ar fi trebuit, până când aflaseră din gura doctorului că oasele băiatului se frângeau cu ușurință. De atunci deveni un porțelan prețios, ținut între palmele mamei cu gingășie. Nu era lăsat să fugă pe străduțe înguste, hăituind un șomoiog împreună cu o droaie de copii de toate vârstele. Și-ar fi rupt oasele fragile, la fel cum ele s-ar fi frânt c-un trosnet ca de crengi uscate dacă ar fi căzut din copac, cu mâna întinzându-i-se după o piersică zemoasă. Astfel l-au ținut ascuns îndărătul pragului, de unde își scotea capul, privind cu jind la hărmălaia iscată de joacă. Până când, trecându-i deja vremea să se apuce de meseria pe care o cunoșteau din tată-n fiu, Matéu l-a adus în mină, punându-l să care târnăcoape și găleți și orice putea fi făcut de-un copil cu oase fragile. Apoi, odată cu aparenta lui înzdrăvenire, îl trimitea în puț să facă una sau alta, lucruri îndeajuns de mărunte încât să scoată spaima de puț din acel trup fragil. Seara când se întorceau, dracul de pe podea, cu glasul teșit al mamei, isca o ceartă ce se sfârșea în bătaie. E băiat mare, încheia tatăl, e vremea să pună osul la muncă.
Dacă doar oasele ar fi fost singura problemă a băiatului, Matéu nu s-ar fi plâns. Ba chiar ar fi fost de-a dreptul mulțumit. De copii a tot avut parte; ascultători, neobrăzați, vii, morți, fugiți de-acasă. Dar chiar diavolul își făcuse culcuș în acel corp fragil, infiltrându-se odată cu cocoloșeala mamei precum o vorbă rătăcită într-o frântură de conversație. La prima lui predică băiatul se prăvălise pe podea, cu ochii albiți. L-au adus la viață după minute bune, chinuindu-se deasupra trupului slăbit de evlavie cu apă rece, binecuvântată, or cu leacuri băbești. În data următoare anunțase dinainte să intre pe ușă că urma să-i fie rău. Nu te mai prosti, îl ocărâse atunci, trăgându-l după el cu violență, uitând de oasele ușor de frânt ale băiatului. Odată trecut pragul, cu ochii ațintiți spre amvon, acesta se prăvăli din nou, cu ochii dați peste cap și-un tremur născându-se din fiecare fibră, încât în acel moment i se înfiripă lui Matéu pentru prima oară ideea unei alte prezențe în rândul familiei lui. S-ar fi așteptat ca băiatul să-și deschidă gura, lăsând graiurile legiunii să-i vorbească, însă tot ce-i ieși a fost un orăcăit.
Cu el de mână se îndreptau în fiece zi de sărbătoare, închinând o rugă sfintei Acesteia sau Celeilalte; o lumânare aici, alta dincolo, în speranța că de undeva vreun grai diferit de-al unei legiuni i-ar fi mărturisit că-n trupul băiatului sălășluia altceva decât silueta hâdă a unui diavol. Închină-te Preafericitei, îi spunea cu cuvioșie, convins de anii de protecție din hău să-și-ndrepte toată credința doar spre pieptul protectoarei lor. Astfel și-au petrecut anii în căutarea unui leac, de la un sfânt la altul, de la un vraci la altul, până când, tras de mână de părinte într-o duminică domoală, i s-a zis c-o voce plină de umilință, Când te-ai îndepărtat de Domnul, măi Matéu, de-ai ajuns la vrăjitoare? Apoi se-ndreptau împreună spre tavernă, unde cuvântul sfânt lăsa locul unor halbe sănătoase de bere.
De drac nu mai scăpau, fie adus la viață de glasul răgușit al părintelui, fie scos din gurile ortacilor cu ură desăvârșită. Îi spurcau pe unul sau pe altul în îngusta încăpere, invocându-le prezența îndeajuns încât unii dintre ei, sub auspiciile protectoarei lor, i-ar fi strâns de gât: pe slăbănogul de Lerroux, dominat de demonul ambiției și de-o vanitate senilă, pe tartorul Gil Robles, infiltrat în guvern pentru a distruge dinăuntru republica. Alegerile se terminaseră, lăsându-i o portiță partidului domnului Robles, una îndeajuns de strâmtă încât să-și strecoare căpățâna de gargui îmbuibat de-o posibilă reîntoarcere la vremea dinaintea republicii. Astfel de întorsături, explicații și analize se auzeau noaptea în tavernă din gurile ortacilor, unii dintre ei antrenați la Uniune de către un tinerel tuciuriu, cu ochelari groși și dornic s-apuce să viziteze Moscova și Leningradul. Cu ochii slăbiți de Manifest, tinerelul îi antrena pentru ce avea să vină, totul fiind amenințat de posibila sabie a bătrânilor regi (atârnând irevocabilă); se dovedise că tânărul secretar avuse dreptate. Partidul lui Gil Robles, sub îngăduința oferită de prim-ministru, își găsise loc în Parlament, stârnind în rândul stângiștilor o teamă cumplită și-un incipient plan de revoltă.
În astfel de seri verva lor lua amploare, zguduind din țâțâni mărunta cârciumă a lui Lluis. Și într-o astfel de seară, unul dintre ortacii lui îl trase de mânecă pe Matéu.
Pentru țară, bătrâne, îl momea. Ia-le mâine, nici n-are cum s-afle nimeni. Când o fost ultima oară când le-ați numărat?
Matéu îl refuză din nou, cu gesturi largi și-un glas ridicat.
Astfel trecea timpul în măruntul lor oraș ‒ sub vorbele dulci ale diavolului, ieșind din gura unui copil cu oase fragile or a unei prea-cuvioase femei, mai cerând două bancnote dindărătul păturii de pe podea. De evlavie niciunul nu ducea lipsă, purtând pe umerii lor obosiți pe Sfântul Ăsta sau Celălalt, sărutând din urmă pământul pe care altarul lor pășise cu năduf. Lacrimile le curgeau când, de la amvon, părintele le aducea la viață chinul cel din urmă, al păcătosului nemântuit, flăcări de-o splendidă văpaie arzând undeva la picioarele unui Cristos răstignit. Cu băiatul de mână or atârnat de umeri, pășea și Matéu pe urmele Preasfintei, cerșind cu glas răgușit ceea ce părea a fi în afara posibilităților pământești ‒ nici ale doctorului or vraciului or tinerilor intelectuali din UGT. Și-și mărturiseau păcatele, da, am făcut asta or ailaltă, ce mai contează acum, însă iertarea tot venea. Venea c-un glas plăpând din confesional, te iert, Matéu, dar să nu mai faci; o Ave Maria, o ofrandă sau două, o rugă până tot ce transpiră din tine mai este doar profunda cuvioșie a unui smernic. Obidiți de greutatea unui mucenic, se-ntorceau în tavernă cu iertarea la braț, unde dădeau pe gâtlejul însetat o dușcă în compania părintelui ori tânărului comunist ori vreunui ortac la fel de rătăcit la suflet cum fiecare dintre ei se considera.
Într-o zi în puț, ajungând târziu după o seară de pomină, uitase să-i ofere preafericitei ruga cuvenită. Îl luase c-o durere de cap după vreo câteva ore, de i-ar fi venit să spună ia să mă-ntind aicea o clipă, dar înainte s-apuce să-și odihnească oasele, de undeva din măruntaiele pământului se auzi o izbitură atât de puternică, încât îl puse la pământ, de parcă toate exploziile de-a lungul anilor de minerit se contopiseră în același vuiet. Din temelii era zguduit întregul complex, vuind tot pământul aidoma unei bestii întinzându-și corpul imens în îngustul ei culcuș iernatic, vuind, vuind a moarte. O pâclă înecăcioasă de fum îi acoperi pe el și pe-un băietan, nu mult mai în vârstă decât propriul copil. Un strigăt de undeva din hău, din pământ urcând, li se întrupă la picioare. Pereții complexului se zgâlțâiau, căzând din tavanul înalt praf și funingine, încât încăperea, roabele și târnăcoapele, gherete și mașinării fuseseră acoperite de-o neobișnuită zăpadă. Îi văzu cum vin, doi la braț, șontâcăind unul în brațele celuilalt, cu fețe tăciunate, șiroaie de sânge trasându-le tranșee, unde ți-i mâna, vru să întrebe, dar tot ce-i ieși pe gură fuse, Preafericită Bárbara, unde mi-i băiatu’? Îl luă de umeri pe unul dintre nefericiții fără o mână, zgâlțâind la el preț de clipe ce n-ar fi trebuit risipite, până când, parcă sub influența unei legiuni, fugise îndărăt, spre locul de unde dracul apăruse în puțul María Luisa, învăluit de-un miros înțepător de sulf și moarte.
I-au căutat ore întregi. Moloz, cenușă, o văpaie ce-ar fi adus mai degrabă cu o vietate în sălbăticiuni, neastâmpărată, mistuind tot ce mișca; trupurile a patru mineri, consumați de explozia unui monstru șiret, dar cunoscut, grizuul pământului, se aflau întinse pe podea. Precum cărbunii pe care îi minau de ani ‒ pas cu pas mai aproape de drac. Printre ei și-acel trup al unui fiu.
Matéu își căra jertfa pe umeri, însoțit de restul ortacilor, cântând pe drumul pietruit aceleași versuri bătrâne. Maruxina cea din vers încă și-ar mai fi văzut bărbatul, venind din măruntaie învelit în pături și într-o cămașă roșie de sângele tovarășilor. Maruxina vedea moartea revenind din mină înc-o dată, fiecare dintre cei prezenți strigându-i numele, înlocuind pentru acel scurt drum numele preafericitei cu cel al nefericitei. În acompaniament de vaiete și cântec le-au dus corpurile până la cimitir. În groapă i-au băgat pe fiii pământului, din gâtlejurile tuturor icnind acea flăcăruie de vers, uită-te Maruxina și-nțelege-mi soarta. O pâclă de-o întunecime nemaivăzută părea să se fi lăsat peste capetele celor din jurul gropilor, de parcă ar fi fost toată localitatea acoperită de-un flux piroclastic. Îmbrăcați în negrul funebru erau cu toții; copiii ăstuia, plângându-l fără să știe ce urma să vină; bătrâna mamă a altuia, tot chemând la viață vaiete inconsolabile de fiecare dată când, în litania numelor celor pierduți, îi era menționat și pruncul; soții și nepoate și simpli tovarăși ce i-au cunoscut pe cei pierduți preț de-o viață de miner. Moartea vine o singură dată, după cum au aflat deja.
Matéu închinase și el, deasupra unui alt fiu pierdut, o rugă preafericitei, schimbându-se cu fiecare Ave și Santificado tot mai mult într-un reproș.
Efectul acelui îngrozitor accident avea să se resimtă de-a lungul săptămânilor în fiecare suflare din orășelul asturian. După două-trei zile de doliu, intendentul reluă lucrul în complexul minier, mergând din poartă în poartă pentru a-și chema ortacii la treabă. Târnăcoapele încă mai erau aruncate într-o roabă, tăcerea încă mai era înstăpânită printre mineri, iar dinamita ‒ rareori folosită ‒ încă mai adăsta în biroul intendentului, într-un dulăpior metalic, închis de fiecare dată cu religiozitate. Ortacii conversau în tavernă cu mai aprinsă vervă, ce le crescuse din măruntaie până deasupra inimii, de unde era scoasă cu năduf în fiecare seară de controversate discuții. Unii se agitau, alții nu prea; comuniștii din UGT, convinși de către partidul socialist să se implice odată în revoltă, vociferau de-ar fi dărâmat taverna prin vacarmul argumentelor. În schimb, ortacii ‒ ce-i drept, doar unii dintre ei ‒ le refuzau de-a dreptul argumentele.
Pierderea fiului îl schimbase pe Matéu. Se-ntorcea la fel de târziu, fără s-aibă pe cine să se sprijine, privind cu reproș joaca neastâmpărată a celorlalți copii. Șleampăt pe caldarâm, fluierând cu mare dibăcie versurile unei canțonete la mare căutare în acea vreme, Matéu se-ntorcea îndărăt spre casă, când, parcă adus de-o forță împotriva căreia nu i se putea opune, se îndreptă spre complexul minier. O lumină sidefie se argintea printre ferestrele complexului, învăluind încăperea tăcută, în care doar se reverberau ecouri ale proaspăt trecutei zile: ritmul sacadat al târnăcoapelor izbind în piatră de-undeva din puț, voci pe care le-ar fi recunoscut oricând în semi-întunericul tunelului, căldura băiatului chinuindu-se să-l care îndărăt spre casă. Undeva dinăuntrul măruntaielor, al culoarelor și puțului s-ar fi auzit o plăcută chemare, aidoma unei rugăciuni în noapte. Se îndreptă spre sursa acelui zgomot, privind în tunel. Nimic nu răzbătea dincolo de acea pâclă. Doar ochii grizuului, imaginat asemenea unui diavol, și-ar fi aruncat sclipirea dindărătul negurii. O rugă s-arunc, își spuse, să-l sperii. O înălță cu mare evlavie, pășind îndărăt nu cu ușurință, ci cu o greutate proaspăt ivită la sânul lui; un prunc atârnându-i de gâtlej, cărându-l zi de zi dintr-o parte-n alta, oferindu-i un sărut, o mângâiere, dulceața proaspătă a câtorva cuvinte, învățate în genunchi, față-n față cu trecuta-i mamă; învățate și repetate cu același abandon pe care-l văzuse pe acel chip scofâlcit, îndărătul ochilor aceia obosiți, ochi de ființă al cărei somn era împărțit între rugăciunea continuă și cei unsprezece copii. Oferi și acum același sărut, dar gestul nu-l ușură de povară. Al lui golgotă n-avea s-aibă niciun fel de mântuire.
Zilele vin și trec, altă treabă n-au. Nici secretarul din UGT nu părea s-aibă altceva de făcut, prezent în tavernă cu o servietă de piele, deasupra căreia se aplecau mulți din uniune. Până și Matéu, obosit să se tot ducă la cimitir, unde jelea până noaptea târziu, s-ar fi aplecat deasupra servietei, bodogănind doar atât, mă bag.
Ce murise în el, nimeni n-ar fi știut. Beția îi lua mințile. De câteva ori îl întoarse intendentul de la gura tunelului, unde s-ar fi uitat cu insistență după o pereche de ochi. Se-ntorcea acasă în astfel de zile, luându-se la trântă cu dracul de pe podea, gest luat mai apoi de vecini și dus la gură, iar îi bate, zicea unul, iar o bate, răspundea altul. Un murmur se ridica, lopătând cu urgență, poticnindu-se de pereți, de inimi închise, de gurile hapsâne și gata să-l dea mai departe a cartierului, ajuns mai apoi, cu urgența unui porumbel orb, la destinație. O rugă de iertare, or de apărare, grăită de câteva glasuri timorate, închinată doamnei noastre a durerii.
Duminica dormea dus. Se trezea de-a dreptul abia când, printr-o firidă îngustă, o dâră de lumină îi șerpuia spre față. Atunci își deschidea ochii. Casa-i era pustie. Nici măcar acea prezență, ascunsă printre cotloane de unde se ițea cu ușurință în decursul nopții, nu era de față. Luată de către restul sub forma unui nume și-al unei rugăciuni, revenea abia cu apariția celorlalți în pragul casei lor. Prima oară când refuzase să mai meargă cu ei invocă un motiv banal, o oboseală înfiptă în oase din născare or o întâlnire de urgență sub acoperișul Uniunii. A doua oară nu mai mințise, îndreptându-se încă de dimineață spre sediul uniunii, unde, în fum de țigări adăstând în nări și-n suflet, găsea o mână de intelectuali dezbătând manifestul. A treia oară, vinovat de lipsa Trupului, ridicase palma spre tăriile cocioabei lor. Pe caldarâm noaptea hăituia, evitând piața mică și cochetă, de unde părintele Venancio l-ar fi văzut, dojenindu-l pe loc cum o făcuse de-a lungul anilor de șubredă credință.
Îl vedeai noaptea prin cimitir, hăulind la lună, or bocindu-și în palme, până când, cu o închinăciune adresată mai degrabă grizuului întrupat, se-ndrepta îndărăt spre tavernă, unde apleca mai mult urechea. Zilele curgeau unele în altele, iar cântecul lui Matéu încetase. Tot ce se mai auzea acum pe caldarâm erau pașii întretăiați a patru ortaci, ce cărau sub deghizarea nopții mănunchiuri de flori. Tot ce le-a mai fost transmis de la uniune a fost ziua, 4 octombrie, în care aveau să mărșăluiască spre Oviedo.
Când acea dimineață a venit, îl găsiră pe Matéu acasă, în pragul ușii, înarmat doar cu mănunchiul de flori de dinamită. Pe față nu i se mai citea nimic. Rugile nu se mai întrupaseră de pe buzele lui, la fel cum nici Trupul nu mai fusese consumat. Matéu încă se mai chinuia să iasă din puț, croindu-și din Manifest, cu mare dibăcie, o frânghie pe care o azvârlea și-o azvârlea, căzând bleagă la pământ. Apoi, cu ghearele înfipte în pământ, precum un animal, se ridică la suprafață.
Planul stabilit în marile filiale ale uniunii, precum și-n taverne ascunse cum era cea a bătrânului Lluis, nu le era tuturor de-a dreptul cunoscut, mulți știind doar ce trebuia să știe. Un lucru era sigur, aveau s-aibă de furcă până-n capitală, dacă acolo le-ar fi fost destinația finală. Arme au trecut dintr-o mână în alta sub pavăza nopții, mănunchiuri de dinamită au fost substrase din diverse complexuri miniere cu pași ușori și gesturi decisive, minieri și nu numai ‒ comuniști din Uniune, anarhiști din Confederația Națională a Muncii or simpli bărbați ce nu aparțineau niciunui grup; totul era pregătit pentru ziua de 4 octombrie, când, dis-de-dimineață și sub versurile Internaționalei, au mărșăluit spre capitală precum o armată adevărată.
Clipocea zgomotul clopotelor deasupra clădirii, răsfirându-se de-a lungul coloanei de ortaci asemenea unui cântec de apărare. Matéu se opri, cu privirea pironită asupra bisericii în care, preț de-o viață, închinase o rugă Sfântului Ăstuia sau Celuilalt, servindu-se din Trup în fiecare zi de sărbătoare c-o evlavie împlântată acolo de buna-i maică. Cu dulcea chemare a unei iubiri, se-ndreptă spre intrare, unde, preț de-o clipă, i se păru că vede silueta plăpândă a părintelui Venancio privind cu îngrijorare coloana de mineri. Intră grăbit, ținând mănunchiul de dinamită, floare din iad, strâns între palme.
Ce se dezbătuse în sediul uniunii nu-i trecu pragul. Urechile hulpave nu preluaseră nicio informație ce nu s-ar fi bănuit de-a dreptul de cei aflați în miezul și-n chestiunea de zi cu zi a problemei. Și-aveau dreptate, știa asta. Până și părintele, bun tovarăș de băutură în acest loc uitat de lume în care fiecare se cunoaște cu fiecare, odată urcat în amvon se preschimba, aducând la viață subtile acuze de necredință și păcat asupra unuia sau altuia or republicii întregi ‒ fapt ce-l punea în categoria unei forme de vrăjmășie. Secretarul îi sfătuiase acolo, toți la grămadă în jurul lui, c-aveau să aibă de furcă dacă nu se făcea ceva în privința asta. Auzind că-l susținuseră fățiș pe Robles, public, a cărui întoarcere la anii de dinainte ar fi indicat și-un regres din punctul lor de vedere, și-au murmurat cu toții da, vedem ce-o face când va veni ziua.
Îl căută cu privirea pe părinte, ale cărui predici erau menite să-i înalțe părul de pe brațe spre tăriile cerului, dar parcă intrase în pământ or se reîntrupase în cucernica statuie a unui mucenic, atârnat de stâlpul transeptului.
Aici m-am rugat o viață întreagă, mâinile împreunate într-o rugă de iertare, pentru ce păcat, nu mi s-a spus niciodată. Pe-o bancă se așeză ‒ poate chiar pe aceeași pe care fusese adus de mamă într-o zi plângăcioasă de toamnă, ascuns între poale de frica împlântată de-a lungul unei vieți de nesfârșit păcat. Își împreună mâinile și acum, dar ruga nu i se înfiripă pe buze. Cu coada ochiului văzu silueta descărnată a părintelui Venancio, mărunțel din fire, apropiindu-se, plutind deasupra pământului cu pas de sfânt. Nu se așeză, ținându-se la distanță. De frică? îl întrebă, dar vino mai aproape. În schimb, părintelui Venancio îi ieși pe gură, c-o voce plină de duioșie cum nu știuse vreodată c-ar fi posedat, precum și de-o tristețe neînțeleasă, Când m-ai abandonat, Matéu? În ce moment m-ai uitat, mereu cu numele-mi pe buze, salutându-mă în fiece zi pe lângă biserică, pe lângă vreo troiță, adăstând îndeajuns cât să-ți vină numele meu pe buzele tale? Cât spuse aceste cuvinte, ochii lui Matéu începură să sclipească, văzându-l cât de gingaș era chipul părintelui cu adevărat; nasul drept, ochi de-o splendidă frumusețe, protejați de gene precum arcuri curbate ce-ar fi amenințat hotare; buzele, petale cu numele lui atârnând de ele; în palme ținea o prețioasă comoară, neștiind Matéu dacă-i privea prin suflet ochii goi ce atârnau de acel cap.
Venancio, încă plutind deasupra pământului precum dansul unei grațioase păsări pe suprafața apei, se apropie de Matéu, unul continuând să-i vorbească celuilalt cu abandonul cuvenit celor pierduți preț de-o viață.
Mereu îmi luai numele cu tine, până astăzi, până aici în pragul casei mele, dar tu erai doar o casă șubredă pe-un vârf de munte. La primul vânt te-ai destrămat, căzând în hău cu ușurință, de unde apa râului mi te-a îndepărtat.
N-am fost o piatră, nu, mărturisi Matéu cu glas gâtuit, nu cea de la bază, înfiptă adânc în măruntaiele pământului, unde-ți luam numele în van, c-o stâlcită rugă chemându-ți apărarea. Făceam ce-am fost învățat. Repetam ce mi s-a spus să fac de către maică-mea, mai mult de frică, a ei or unui iad în care nu credeam, n-aș ști… dar odată cu intrarea în puț, cu tata trăgându-mă după el în prima zi de minerit, ți-am pronunțat pentru prima oară numele. Vino, ți-am zis, vino și mă ia. Și-n sinea mea de copil am crezut. La fel cum fiecare dintre noi o făcea, unii mai cu credință, alții doar bâjbâind prin întuneric. Și mi-am pus nădejdea în tine. Când unul mi-a murit, te-am chemat și n-ai venit. Când altul mi-a fugit, te-am strigat și n-ai răspuns. Când în cel mic legiuni hălăduiau, în zadar te-am strigat, dar unde ești?, unde-ai fost? Unde-i cel ce mi-a fost promis? Ce, cu mâna-i caldă, mi-ar fi luat poverile ca un ortac. Anii mei de credință au fost doar un bordei pe-un vârf de munte. Odată c-un ultim drum, i-am îngropat acolo, unde vor zace până mă vor căra ai mei pe-un vers odată cântat.
Fața părintelui era scăldată de lacrimi fierbinți. De sub o lumină palidă fața-i părea ba de femeie, ba de bărbat, ochii capului din mâini pironindu-l pe sărmanul miner de scaun. Umerii teșiți, fața tranșată de-o bătălie ce i se purta în suflet, un glas ce odinioară prelua un vers de pomenire, cărându-l de bună voie pe caldarâm cu dorința unei mântuiri. Matéu se zvârcolea pe scaun, neștiind ce să facă, ținând în mâini nu un rozariu, ci un mănunchi de dinamită. Refuza să accepte, icnind nu, nu, nicidecum… Departe de mine astfel de gânduri, departe de mine să te abandonez. În ce moment ne-am îndepărtat, când căzusem în aval? Din tării te-aș fi strigat dacă mi-ai fi dat un semn mărunt de-a lungul anilor de păcat. Așa moare iubirea or o aprigă prietenie or frageda credință?, c-o zi măruntă scursă în cea următoare, cum se topesc ceasurile în zi și lunile în an și anii în veac, până când, când ochii mi-s pironiți de-o fâșie de peisaj, de-o rază de lumină pe-un lac aducându-mi-te la viață, da, aici am fost odată-mpreună, îmi aduc aminte de-al tău nume; te-am abandonat într-o astfel de zi, într-un astfel de ceas, aici, în pragul casei tale.
Departe de mine astfel de gânduri, departe de mine să te abandonez… continuă cu glas stâlcit. Venancio, dezvăluindu-și silueta emaciată aidoma unui mucenic, se apropie, luându-l la piept pe sărmanul miner, cu gesturi de mamă începând să-i mângâie creștetul capului și cu un glas de femeie alinându-i sufletul. Te-nțeleg, puiul meu, te înțeleg, abia acum mă recunoști.
Coloana de ortaci se îndreptase de ceva vreme spre sediul Gărzii Civile, unde rezistența fusese aproape inexistentă. Armele aduse prin contrabanda lui Indalecio Prieto, fugit din țară, se dovediră suficiente pentru primul pas al revoluției minerilor din Asturias. Din lăcașul Doamnei Noastre a Durerii s-ar fi auzit un vuiet, o fiară din măruntaiele pământului hăulind la vechea lume cu ură. Istovit, Matéu ieși din lăcaș, cu hainele pătate de tăciune și de-un sânge ce nu s-ar mai fi spălat nicicând.
Se-ntoarse spre lăcaș, privit de undeva din depărtări de aceeași Maruxina a versului, văzându-l cum se-ntoarce însângerat. Matéu făcu o plecăciune și închină această ultimă rugă preafericitei Bárbara.
Îmi place să istorisesc și să născocesc prin cuvinte vieți care poate s-au întâmplat cândva. Citesc mult, dar nu îndeajuns. Lucrez ca inginer software.
Lasă un răspuns