Război și diplomație

Nori negri se iviseră pe cerul senin, ascunzând curgerea netulburată a Nistrului. Zidurile pământii ale cetății Hotinului nu mai păstrau căldura tomnatică a soarelui, fiind cufundate în hibernarea nestrămutată a omătului pătat de trecerea năvalnică a apei de către oștile leșilor.
„În goana lor după avere și câștig, nu se mai închină azi oamenii, ci zoresc să-și dea și viața pentru ochiul dracului!” cugeta, gânditor, stolnicul Anastasie Iojan, privind la cadavrele purtate de apele umflate ale râului. „Se vede bine că sângele tânăr al noului hatman Vasile Stroici s-a lăsat în voia firii, stârnind mânia lui Dumnezeu!” murmura vrednicul slujitor, cugetând la numărul corbilor care își făceau de cap cu stârvurile neîngropate ale oștenilor căzuți în urma ultimului atac al moldovenilor.
Căci Țara Moldovei ajunsese la crud și înfricoșat blestem: se luptau fiii foștilor domnitori Ieremia și Simion Movilă, Constantin și Mihăilaș, pentru acapararea puterii, fiind împinși de la spate de pătimașele lor mame, Elisabeta și Margareta, dușmance încă din timpul viețuirii soților lor.
Dar ura celor două femei nu era destulă pentru a despărți rude de sânge; interesele Poloniei și Turciei se răsfrângeau asupra destinului moldovenilor, împărțindu-i în două tabere potrivnice: pe de o parte, dregătorii aflați în funcție, care țineau partea băiatului cel mare al lui Simion Movilă, socotind, cu temei, că e de datoria lor să sprijine pe domnul confirmat de Stambul, pe de altă parte, ginerii poloni ai lui Ieremia Movilă și puținii boieri fideli Elisabetei, care se prevalau de actul sultanului din anul 1599, care prelungea stăpânirea Moldovei sub conducerea lui Constantin și a fraților lui, Alexandru și Bogdan.
Anastasie se lăsase purtat în aceste disperate încleștări, socotind că fiul cel mare al răposatului domn Ieremia Movilă are dreptul de a purta grijile Țării Moldovei. „Aceste întâmplări nu s-au mai petrecut în Moldova noastră!” îi mărturisea el fostului vistier Simion Stroici, sosit, în grabă, din cetatea Sucevei pentru a-l înștiința pe Ștefan Potocki de iminentul asalt al oștirii conduse de hatmanul Vasile Stroici.  – Curajul tinereții l-a îndemnat pe nepotul meu, Vasile, să primească această aspră poruncă! Cum să te silești să te bați cu cei care te-au crescut și te-au omenit?! întrebă el, fără a dori, însă, să primească vreun răspuns. Săracul Luca, se mâhni el pe dată,  amintindu-și de fratele lui, mare logofăt, rămas la Curtea de la Iași, ce zile am ajuns amândoi…
– Lasă cinstite vistiernice, îl compătimi vornicul Cîrstea, care îl însoțise spre cetatea Hotinului, că s-or deschide cerurile și ne-om duce fiecare pe drumul ales de Cel de Sus! Și cine știe ce răsplată   ne-așteaptă pe lumea cealaltă?!
– Numai Dumnezeu știe, vornice, îi răspunse Simion Stroici, dând gânditor din cap, dar se cuvine să ne îngrijim și noi, cum om ști mai bine, de vaietele sufletului! Eu, cât sunt, am făcut danii și am ridicat mândrele zidiri ale Dragomirnei… și-o să mai dau galbeni sfinților călugări să-mi citească pentru iertarea păcatelor…
– Mai lasă dracului, pane Simioane, oftaturile, îl întrerupse Vasile Lozonschi, fratele Doamnei Elisabeta, căci acum ne trebuie sabia domniei tale nu vaietele muierești! Dușmanul se află lângă podul cetății și voi, marii dregători ai țării, vă gândiți cum să vă puneți la adăpost? Halal de-așa prieteni ai familiei noastre! mai adăugă tânărul boier, îndreptându-se grăbit spre falnicii căpitani lehi, cu care petrecea mai bine decât cu „neamurile proaste ” de prin partea nordică a Moldovei natale.
– Ptiu, ferit-a sfântul Petru, dacă n-aș ști că mă pun rău cu Doamna, se îmbățoșă Simion Stroici, pufnind din greu pe nas, m-aș apuca să-l ferec eu pe acest țângău! Dar, pe urmă, se liniști el pe dată, parcă-l văd pe tat-su că vine cu sabia ridicată asupra mea… că multe rele am tăinuit eu din partea socrului lui Vodă Ieremia Movilă!
– Încă nici Doamna Elisabeta nu-i dumirită cum de ne-am adăpostit așa de repede între zidurile Hotinului, îi răspunse grăbit vornicul Cîrstea, așa că, mai bine, las-o moartă, vistiernice! Polonii abia așteaptă vreun semn al moștenitorului de drept al coroanei lui Ștefan cel Mare ca să facă felul celor care l-au slujit pe Simion Movilă și pe neamul lui…
– Dar nu Ieremia ne-a trimes să-i purtăm de grijă, se apără fostul vistiernic, frângându-și mâinile, ca să  nu-i rămână oasele neîngropate pe cărările muntenilor? N-ai hălăduit, vornice, și prin munții cei mari, ca să scăpați de tăișurile armelor oștenilor lui Basta și ale altor căpetenii năimite de principii Apusului și Răsăritului? Uite-l și pe vornicul Ureche! se minună el, ca la vederea unei arătări fantomatice. Pe unde-ai umblat, fârtate?
Dând cu ochii de cei doi dregători, Nestor Ureche se înroși pe dată și, făcându-se că n-a auzit întrebarea, se îndreptă spre Anastasie Iojan, care, așezat la adăpostul zidurilor, privea spre revărsarea înceată a primelor raze ale soarelui. Acoperit cu o pelerină albă, încrustată cu ținte de meșterii sași din Sibiu, vornicul Ureche dorea să facă uitată purtarea neprietenoasă ce o avusese pentru stolnic și prietenii lui, dar încruntarea acestuia îl făcu să se întoarcă spre sfatul celor doi mari boieri.
– Unde-ai vrea să fiu, mare vistiernice? încercă el să dreagă lipsa de bună cuviință afișată. Că doar eu am fost cel care am apărat pe Doamna noastră de relele cumnaților și nepoților… pare-mi-se că nimeni nu s-a sinchisit de respectarea ultimei dorințe a Domnului nostru Ieremia Movilă?! Ați uitat că urmașul de drept al tronului Moldovei este fiul lui cel mare, Constantin?
– Aoleu, se prefăcu speriat Simion Stroici, de-acu ne socoți și țapi ispășitori?! Mai ai glas să vorbești după toate câte s-au întâmplat între noi? Știu că ai mare trecere la curtea Elisabetei, dar să nu crezi că noi am stat cu mâna-ntinsă la Simion Movilă și amu ne ploconim în fața puterii nepotului lui de frate… Nu va trece anul și ne vei lăsa baltă pentru interesele tale! Ai trecere și pe la moldoveni și pe la poloni, dar nu uita, vornice Ureche, că și eu am primit danii din partea regelui leah! Am venit cu inima deschisă ca să împlinesc ultima poruncă a lui Ieremia Movilă și nimeni nu-mi va sta în cale! strigă fostul mare vistiernic, dând aprig din mâinile deprinse mai curând cu număratul galbenilor decât la purtatul, cu dibăcie, a sabiei. Nu uita, vornice, îl amenință el, apropiindu-se încetișor, că încă n-a venit răsplata pentru fapta ta de a fi luat-o la sănătoasa din fața lefegiilor lui Radu Șerban… repede ai trecut Nistrul și te-ai oploșit la curtea de la Ustie!
– Mai bine așa decât ca domniile voastre! nu se lăsă vornicul Ureche. Unul la vistierie, altul, îl arătă el pe Cîrstea, gonind să-i facă de petrecanie hatmanului Vascan!
– Să te ferești de mine, mare vornice! îi strigă și Cîrstea, care, mâniindu-se prea tare, fu oprit, de îndată, de stolnicul Anastasie. N-am uitat cum m-ai lăsat să rabd de foame, ziua   ascunzându-mă, ca un guzgan, în peșteri, silindu-mă să-mi petrec nopțile pe potecile neumblate ale munților! Numai fuga ta ne-a făcut să pierdem oamenii cei mai de ispravă… ș-amu vii și ne ceri nouă socoteală? Tocmai cine, îl arătă el pe Ureche, hoțul hoților!
– Mai încetișor, vornice, încercă să-l potolească marele paharnic Ion Caraiman, că se uită lumea chiorâș și-or crede, lehii, că ne-om bate între noi! Nu se cade, frați boieri, îi temperă el pe cei trei, ca să vă spălați veșmintele în fața oaspeților… nu vedeți că se uită ca la urs la domniile voastre? Și-așa ne socotesc niște nespălați, cu-asemenea purtări le dăm apă la moară și limbarniță ca să ne pârască Doamnei Elisabeta! Ori v-ați săturat de dregătorie, îi luă el la rost, și v-ați tocmit la ocnele de sare ale Prăjeștilor? îi luă el în derâdere, amintindu-le de cei trei frați Prăjescu, care acaparaseră salinele și moșiile Moldovei. Ascultați ce vă spun vouă, oftă el, silindu-i să se apropie laolaltă, căci vremurile cer unirea noastră! Vă sfătuiesc să ne punem pe treabă ca să scăpăm de furia ciocanului  și-a nicovalei: să ne iertăm purtările trecute și să ne punem, cu temei, în slujba lui Constantin Movilă, care este, de drept, moștenitorul casei Movileștilor!
– Păi eu ce-am încercat să le deschid ochii, pân-amu, cinstite paharnice?! se miră Nestor Ureche de neîncrederea lui Caraiman. Numai că unii boieri mă năpăstuiesc pe față, tăgăduind priceperea mea!
– Nu te mai plânge, vornice Ureche, îl opri marele paharnic, dând din cap a lehamite, că știm ce poamă ești: noroc cu moartea neașteptată a fraților Movilă că, altfel, nu mai călcai pe țarina strămoșilor… I-ai întărâtat pe unul împotriva altuia, iar pe femeile lor le-ai îndemnat să se încaiere!
– Mă năpăstuiți fără măsură, se apără Ureche, dar să știți că sunt nevinovat. N-am fost prins cu nimic!
– Lasă, vornice, că doar hoțul neprins e negustor cinstit! îi aminti Simion Stroici. Cine să te prindă pe dumneata? Dar o să dai samă lui Dumnezău, așa c-ar fi bine să-ți mai descarci sufletul și pe tărâmul acesta…
Sfada vechilor tovarăși de arme nu contenea, în ciuda încercărilor marelui paharnic de a le domoli pornirile războinice. „N-are nici un rost să continue aceste împunsături între noi. Fiecare s-a rostuit cum a putut, mărturisi boierul Caraiman pentru toți, am strâns averi, dar să nu le pierdem cu purtările noastre necugetate!”
Din grupul polonilor, se desprinse statura semeață a lui Ștefan Potocki, care se îndreptă spre adunarea marilor dregători moldoveni. Ginerele Elisabetei Movilă, considerat conducătorul armatei, venea țanțoș, ațintindu-i pe boieri cu scăpărarea nemiloasă a ochilor lui albaștri. Mantia de postav purpuriu îi accentua frumusețea trupului încercat în nenumărate războaie, iar bogăția îl așeza printre cei mai râvniți bărbați din Polonia, încât, în 1606, atunci când ceruse mâna Mariei, fiica lui Ieremia Movilă, multe curți polone s-au tânguit chiar regelui, încercând să-l întoarcă din drum. Dar averea Movileștilor și, mai cu seamă, vorbeau gurile rele, „frumusețea moldovencei”, la care    s-au adăugat planurile războinice ale starostelui de Felin, l-au întărit și, de aproape doi ani de zile, luptă pentru onoarea lui și casa Elisabetei.
– S-au întors păsările călătoare? îi întrebă el pe foștii dregători ai Movileștilor. Ori ați venit doar să ne trageți de limbă? se interesă el, privindu-i, cu luare-aminte, pe boierii noi sosiți din cetatea Sucevei.     Simion Stroici și vornicul Cîrstea socotiră că-i mai potrivit să plece ochii, așteptând curgerea vorbelor mușcătoare ale vestitului pan. Când crezură că Potocki își terminase tirada despre loialitate și dragoste frățească, moldovenii se îmbățoșară, așa cum le era felul, și se repeziră să-l conteste pe polon. Dar Ion Caraiman, încercat în treburile „subțiri” ale negocierii, puse stavilă pornirii lor dușmănoase și, luându-l pe staroste de braț, se desprinseră de însoțitorii lor.
– Boierii noștri, pane, începu marele paharnic să zgândăre mândria leahului, sunt mai neciopliți, așa cum ai putut vedea de-a lungul anilor care au trecut. Nu se cade ca simțurile domniei tale să aibă de-a face cu necinstea lor. E drept, adăugă el mieros, că și ei se grijesc de familiile lăsate peste Nistru… că noi avem moșii și aici în Lehia, mărit să fie regele vostru, care ni le-a dăruit!
– Dar Ureche n-are? se interesă, cu naivitate, starostele de Felin. El ce mai uneltește împotriva noastră?
– Păi, îi răspunse dregătorul moldovean, cu mirare în glas, cine-l mai satură pe marele vornic?! I-a prostit pe Petru Șchiopul și pe Ieremia Movilă și, primind zapis, a căpătat moșii pe unde-a înțărcat dracul iapa, pane Potocki… parcă n-ai ști că și în țara voastră a făcut la fel! Iar pe Simion Movilă l-a îngropat tot el! Degeaba lumea vorbește pe la colțuri, ticluind că a fost mâna Doamnei… eu n-aș crede asemenea blăstămății!
– Tot lumea vorbește că Ureche-al vostru a pus mâna și pe o grămadă de galbeni – din zestrea cumnatei Regina – și nu l-a silit nimeni să-i dea îndărăt?! îl întărâtă starostele, dorind să dibuie cleveteala boierilor moldoveni.
– Apăi, foc fără fum se poate, pane? surâse paharnicul, căutând să nu facă jocul polonului. Ureche l-ar trimite în iad și pe Grigore, fiul lui cel învățat, școlit la Liov – de care este tare mândru – dac-ar ști că se capătă cu niscaiva aspri! Nu știu cum îl mai ține Doamna noastră pe lângă casa ei… pesemne că i-a juruit el ceva lucru? se prefăcu el mirat, uitându-se, întrebător, la chipul alburiu al ginerelui Elisabetei Movilă.
– Ehei, începu să se destăinuiască Potocki, mama mea i-a promis că-l va trimite, după ce-l vom pune în scaun pe cumnatul nostru drag, să ducă banii promiși padișahului. Nestor Ureche mi-a povestit cum a prins-o pe mama soției mele c-o taină mare… n-a vrut, în ruptul capului, să-mi mărturisească, deși suntem prieteni la cataramă!
„Femeia asta nu gândește limpede!” cugetă marele paharnic, amintindu-și de neplăcerile cauzate de vornicul Ureche, ori de câte ori fusese trimis cu solii și daruri din partea Movileștilor.
Dar nedumerirea de pe fața boierului Caraiman se pierdu în negura văzduhului, căci dinspre câmpurile din stânga Nistrului, fără veste, se auziră glasurile războinice ale hoardei tătărești, care puseseră stăpânire pe smârcurile dinaintea turnurilor de veghe ale zidurilor cetății.     – La arme, fraților! porunci starostele Potocki, îndemnând cetele nobililor poloni și  boierilor moldoveni să vegheze la organizarea propriilor oșteni. Aveți grijă la săgețile otrăvite ale nohailor! rosti el cu tărie, priveghind la rostuirea cazacilor din roata paharnicului coroanei, palatinul Sieniawski.
Adăpostiți de zidurile Hotinului, Potocki și șleahta lui urmăreau încercarea tătarilor de a se apropia de cetate. Dar, incursiunile lor fulgerătoare, se izbeau de îndărătnicia husarilor conduși de panul Bielecki. Nici moldovenii hatmanului Stroici, care împresuraseră fortăreața, nu i-au putut urni din locurile lor!
Văzând neputința vrăjmașului, Potocki și Gheorghe Islozeanu, pârcălabul Hotinului, înțeleseseră că este rost de-a face de petrecanie potrivnicei rubedenii, așa că, în urma sfatului, se puseră de acord să pornească atacul pentru ocuparea definitivă a Moldovei. Cazacii panilor Zarrowski și Anibal se aflau în frunte, fiind urmați de polcurile principelui Wisniowiecki și starostelui Iacob Potocki, apoi, organizați ca adevărați mercenari, erau husarii, aflați sub oblăduirea nobililor Nicolae Strus, Milowski, Sieniawski și a fraților Ioan și Ștefan Potocki. Toate aceste armii constituiau pavăza micii oștiri a pușcașilor și pedestrașilor tânărului Constantin, care se întorcea să recucerească tronul tatălui lui, Ieremia Movilă. „E doar un copil!” se minuna marele paharnic, care-l însoțea îndeaproape, uitându-se, cu luare-aminte, la întinderile nesfârșite ale câmpiei.
Câmpurile înghețate înlesneau drumul oștenilor. Zăpada căzută de cu seară nu troienise potecile iscate de noroaiele toamnei târzii, iar oastea moldo-polonă se răsfrângea pe întinderea albă a ținuturilor din apropierea Prutului. Ici-acolo, căpițe de fân, lăsate în plata Domnului, dovedeau mulțimea luptelor purtate de cele două tabere după moartea lui Simion Movilă și neputința țăranilor de a duce la bun sfârșit lucrul pentru care fuseseră tocmiți de stăpânii moșiilor.
Se îndepărtaseră cale de vreo trei ceasuri de zidurile cetății și vrăjmașul nu le tulburase marșul îndrăzneț spre capitala de la Iași. Tătarii parcă pieriseră în neantul pâclei care acoperise întinderea alburie. Totuși, cei doi vornici își trimiseră oameni de nădejde, care trebuiau să se întoarcă măcar cu vreun olăcar de-al lui Mihăilaș Movilă sau cu vreun păgân dornic de a primi împărtășanie din mâinile creștinilor. Erau și vreo doi prinși, care se ascunseseră sub podul cetății și fuseseră dibuiți de străjeri, după respingerea atacului purtat de hatmanul Stroici. Pe aceștia îi aștepta acum și Constantin Movilă, ca să-i cerceteze împreună cu sfatul de boieri, așa cum se obișnuia în asemenea împrejurări.
Drumul se îndreptase, trecând prin niște prăvălișuri și smârcuri de porumbari și carcadâri, iar soarele încerca să-și facă loc printre ponoarele mărmurii ale norilor. Marele paharnic, dornic să afle vești de la potrivnici, găsi de cuviință că este timpul să-i cheme pe cei trei prizonieri, așa că îl trimise pe stolnicul Iojan să-i aducă înaintea lui Vodă.
Anastasie goni îndărătul oastei, unde, legați burduf, zăceau, în fundul unei harabale, încărcate cu saci de merinde, trei umbre, înfofolite în trențe. Somnul îi răzbise, așa că stolnicul, apucând latul sabiei, le croi zdravene lovituri trupurilor înghețate mai mult de frică decât de frigul iernii.
– Ușurel, creștinule, îi răspunse o voce plângăcioasă din dosul țoalelor, că doar     ne-am lăsat viața în mâinile domniilor voastre!
Anastasie se frecă la ochi, chiuind de uimire:
– Tu ești, frate Mirică?
– Noi suntem, stolnice, îi răspunse, din partea cealaltă a căruței, glasul pierdut al comisului Barbu, vechii tăi prieteni! Să nu te faci și tu că ne-ai uitat chipurile așa cum s-a prefăcut vornicul Ureche!
– Dar de ce nu mi-ați dat de știre, îi luă Anastasie la rost pe cei doi frați într-ale zbuciumului, dac-ați știut că mă aflu înlăuntrul cetății?
– Am fi vrut noi, sărmanii, începu să se dezmeticească și Mirică, luminându-și fața smeadă, dar cine s-asculte glasurile unor trădători… c-așa ne-a categorisit boierul Ureche
– „V-ați pus coada-ntre picioare și v-ați cărăbănit peste munți, dracilor!”- parcă nu el ne-a trimis să-i aducem herghelie tocmai din părțile Banatului?
– Stați, prietenilor, îi opri stolnicul, ultima oară când ne-am văzut erați în slujba logofătului Stroici! Cum ați ajuns să-l slujiți iar pe Ureche?
– Păi și porcul guiță că nu mai râvnește la lături, murmură Barbu, iar noi, ca vrednici slujitori ce suntem, cum să ne abatem de la poruncile Doamnei Elisabeta?!
– Ho, nu mă mai nebuniți, fraților, le răspunse tăios Anastasie, că eu v-am lăsat cu vornicul Ureche, iar olăcarii Doamnei Movilă ne-au înștiințat de fuga vornicului și de lipsurile voastre în Ardeal… c-ați încăput sub pulpana logofătului Stroici, v-ați înfățișat Doamnei Margareta și de-aici s-a rupt firul veștilor…
– Dumneata, stolnice, ca un om luminat ce te afli pe acest pământ, adevăr ai grăit! răspunse Mirică. Dar cum crezi c-am ajuns pe aceste meleaguri, în toiul iernii? Nu-mi era mai bine lângă fimeie și copchii, așteptând Nașterea Mântuitorului?! La tăți creștinii se îngână colinde, începu comisul să-și verse năduful, numai noi ne aflăm în murdărie și, pe deasupra, și prinși în vâltoarea războiului…
– Pe Mirică l-a apucat grija familiei, spuse Barbu, privindu-l cu coada ochiului, dar să-l fi văzut mai alaltăieri cum petrecea cu lăutari și țiitoare în târg, la Siret… Amu chișă ochii, ca să-l scoți din rahatul în care-am intrat! Că și eu, așa bătrân cum sunt, n-am avut minte și m-am luat după dihoniile acestui fârtat, slab de înger, pe care l-a îmbrobodit chiar vornicul Ureche!
– Ce tot vă mai feriți, oamenilor, se oțărî stolnicul, grăiți de îndată ce-ați pățit de-ați ajuns în halul ista, mai chinuiți ca hoții de cai din părțile ungurești! Vornicul iar v-a amăgit cu puterea galbenului și  v-a pus pe drumuri ca să iscodiți pentru afacerile lui necurate…
– Ne-ai povestit despre puterea comorii, rosti încetișor Mirică, drept c-am văzut și noi, dar au văzut și alți ochi! Știi că de mult ne poartă sâmbetele… ne-a trimes ca să te ușurăm de Sfânta Cruce!
– Dar noi am stat și-am cumpănit că drept este ca să-ți spunem, întări Barbu, și     de-aceea am căutat să ajungem în mâinile străjerilor Hotinului…
– Ș-amu năpârca a rămas lipcă lângă Elisafta! râse amar Anastasie, amintindu-și de ticluirile făcute pentru apărarea comorii. Crucea, fraților, nu se mai află în mâinile mele… Am avut un vis: se făcea că un moșneag, îmbrăcat în alb, mă ocăra, cerând să-mi ferec băierile inimii și să redau lucrurile furate… lac de sudoare m-am ridicat în picioare și m-am întrebat-ca nătângul-cu ce m-am căpătuit în ultima vreme?
– C-o fimeie! râse Mirică pe înfundate, ca să nu ațâțe mânia năvalnică a stolnicului.
– Aista-i lucrul meu cel mai de preț, frate Mirică! i se destăinui Anastasie, cufundat în negre și împovărătoare gânduri. Dar, pe urmă, cumpănind mai cu temei, mi s-a luminat căpățâna: am viclenit împotriva Doamnei Elisabeta, dăruindu-i crucea ferecată a brașovenilor, nu comoara cea adevărată!
– Faptele acestea ni le-ai mai spus și altădată, Anastasie, se prefăcu uimit Barbu de lăsarea de minte a dregătorului, ce-ai a ne mai povesti amu?
– Adevărat grăiești, comisule, îi dădu dreptate stolnicul, dar, de când ne-am despărțit, trecând pe la spovedanie, părintele Crimca m-a sfătuit să mă lepăd de păcate și, prinzându-mă într-o toană din cea rea de lingoare-a inimii, i-am mărturisit cele făptuite în timpul domniei lui Ieremia Movilă, iertate să-i fie pacatele! L-am prepus pe moșneag cu Dumnezeu și, iute, m-am grăbit să descalec înaintea curților de la Ustie… Cu vorbe meșteșugite și cu-n galben pe potrivă, am ademenit-o pe postelniceasa Maricuța ca să schimbe podoabele! Asta-i toată isprava mea!

– Și noi care ne-am căznit ani la rândul să te apărăm, stolnice! moronciră cei doi comiși, amintindu-și de isprăvile petrecute prin smârcurile tătărești și siliștile moldovenilor.  Anastasie n-avu timp să le mai răspundă, căci ajunseseră aproape de suita boierilor moldoveni, care-și însoțeau noul conducător spre moșiile recent părăsite ale Moldovei.
În spatele oastei moldo-polone, marele paharnic încerca să-l povățuiască pe tânărul Constantin:
– Te-ai făcut mare, de-amu, Constantine, dar, pe lângă celelalte griji ale vârstei, te vor apăsa și grijile domniei!
– Am învățat la Liov cum merg treburile domniei, paharnice! îi tăie vorba feciorul cel mare al Elisabetei. Tata mi-a mărturisit, pe patul de moarte, că este dreptul familiei noastre de a conduce Moldova și vreau să-i răsplătesc încrederea… voi porunci ca să se așeze o lespede frumoasă peste mormântul lui de la Sucevița! Și multe am eu în capul meu, dar o să vedeți la vremea potrivită!
„De unde știi tu cum a murit tătâne-tu?” dădu din cap marele paharnic, cugetând la entuziasmul tânărului. „Sau ți-a împuiat capul nevârstnic maică-ta?”se întreba, speriat, boierul Caraiman, care văzuse, în dese rânduri, răzbunările pizmaticii văduve a lui Ieremia Vodă. „Și nu de multe ori m-am pus scut în calea intereselor acestei țărișoare!” rememoră dregătorul chinuitoarele drumuri pentru apărarea intereselor casei Elisabetei Movilă.
– Știm, Domnia Ta, se apără Ion Caraiman, că n-ai să te lași să scapi din mână tronul dăruit prin tratate și de regele Poloniei și de sultan… Chiar de-aceea te-am slujit cu credință, din prima clipă a morții părintelui tău, în ciuda opoziției boierilor, care amu se gudură împrejurul nostru, nădăjduind la păstrarea moșiilor și rangurilor… Corb la corb nu-și scoate ochii, Doamne!
„Că bine-ai grăit, paharnice!” se minună stolnicul Anastasie, cumpănind când să se înfățișeze înaintea Domnului. „Dar cel mai mare dintre croncalăi rămâne vornicul cel mare!” își urmă el gândurile, neuitând de nemulțumirile create de „isprăvile” lui Nestor Ureche.  – Boier Caraiman, își drese glasul Constantin Movilă, îndreptându-și privirea spre dreapta lui, casa noastră are în tine un vrednic prieten! Așa ar trebui să fie toți boierii Țării… doar ați fost toți martori la actul sultanului…
– Așa-i, Măria Ta! aprobă marele paharnic, dând cu putere din cap.
– Ș-atunci, continuă Constantin Movilă, cum să mă încred în oamenii care, la cel mai mic semn, îți întorc spatele și se ploconesc la picioarele vrăjmașului tău?
– Asta-i altă poveste, Doamne! încercă dregătorul să tragă de timp pentru a-și lămuri gândurile. Dușmanul Măriei Tale este chiar din familia Movileștilor… Ce să facă bieții boieri? Au socotit că-i mai potrivit bătrânul Simion…
– Dar după moartea lui, se împotrivi tânărul vlăstar domnesc, de ce n-au părăsit, pe loc, tabăra mătușii mele Margareta?! Săptămâni întregi le-au trebuit unora ca să ajungă peste Nistru!
– Ehei, oftă marele paharnic, Domnia Voastră îți fi învățat cu parascoveniile leșești, care cer iuțeală la minte, dar boierii noștri îs mai lâncezi, iar Țara Moldovei fiind străbătută de atâtea amare pârjoluri… aici plecai, iar mâine erai nevoit să te adăpostești în fundul unei peșteri sau pe sub râpele apelor, numai boier nu te mai chemai! Dar fii bucuros, Doamne, că, de-amu, toți te vor urma!
– Așa-i Măria Ta! întări postelnicul Chiriță, urmat în urale și ridicări de cușme de ceilalți boieri. Ne vom supune sabiei Domniei Tale și înțelepciunii Doamnei Elisabeta!
– Așa să fie, cinstiți boieri dumneavoastră, curmă tânărul vorbele întortocheate ale încercaților curteni, dar să vă ferească Cel de Sus de viclenie… c-am eu leac și de obrazul cel gros al moldovenilor!
Ș-amu, struni el calul, întorcându-se, deodată, spre Anastasie, să ni se înfățișeze și prinșii!
Stolnicul le făcu semn celor doi comiși să coboare din căruță. Simțind că sunt între prieteni, Barbu și Mirică li se mai dezmorțiseră limbile.
– Noi nu suntem prinși, Măria Ta… ne-am dus de bunăvoie la poarta cetății și l-am căutat pe pârcălab! rosti Mirică, plecându-se din șale. Multe slujbe i-am purtat și multe daruri i-am făcut… Se vede c-am fost uitați, Doamne, se ploconi el mai abitir, dar noi suntem comișii lui Vodă Ieremia Movilă!
– Alți fugari! murmură Constantin, privindu-i cu neîncredere.
– Măria Ta, interveni marele paharnic pe pezevenchiul ista îl cunosc de câțiva ani. A slujit cu credință pe tatăl Domniei Tale, dar se vede că i-a fost hărăzită o soartă mai crudă de cât a noastră… s-a încurcat cu prietenul Ureche…
– Așa-i Măria Ta, se repezi și Barbu înaintea roibului domnitorului, că noi n-am avut ce face… vornicul ne-a trimes după potcoave de cai morți ș-am ajuns până la cetățile sașilor din Ardeal, iar de-acolo, având carte de la vărul Domniei Tale, ne-am îndreptat, cu daruri de soi, la curtea munteanului Radu Șerban…
– Acolo-i tare ghine, Doamne, se veseli, pe dată, Mirică, tăți petrec, iar Doamna Margareta pune la cale nunta lui Mihăilaș cu fata voievodului muntean!
– Să-i ia dracu, bâigui Constantin, ca să scape norodul de hoțiile lor! Numai vistiernicul Stroici, aici de față, știe cât aur a luat calea Ardealului și, de-acolo, a ajuns la haremul sultanului! Avem potrivnici pe măsură, mare paharnice, se posomorî el, așa că să-i dăm bice ca să ne vedem intrați, până la praznicul Nașterii Domnului, în curțile cele noi de la Iași!
– Să trăiești mulți ani, Măria Ta! strigară boierii, însuflețind tabăra.
Văzându-se așa de ușor scăpați de mânia cea năvalnică a tânărului movilean, Barbu și Mirică se retraseră spre marginea oștirii. După câteva minute, cu promisiuni ticluite în grabă, își lepădară hainele ponosite, se îmbrăcară în straie potrivite slujbelor lor și se iviră de-a dreapta și de-a stânga stolnicului, înapoia dregătorilor care-l înconjurau, ca un scut, pe Constantin Movilă.
Râpele acoperite cu un pospai de omăt se ițeau, din loc în loc, ca niște balauri amenințători. Oastea era istovită de greutatea urcușului. Din loc în loc, sudălmile cărăușilor, care conduceau carele încărcate cu merinde și tunuri. Pe deasupra, se auzeau îndemnurile panilor poloni, care-și conduceau oamenii, îmbărbătându-i și aprinzându-le nădejdea de prăzi îndestulate și trai bun.
Lentoarea oștenilor fu tulburată de nechezatul cailor husarilor. Pe loc, cele cincisprezece tunuri ale lui Potocki începură să bată văile dimprejur, căutând să distrugă, din fașă, atacurile moldovenilor hatmanului Stroici. Harțul nu dură mult, căci moldovenii, văzând apropierea husarilor, iute se retraseră, încercând să se depărteze cât mai repede de armiile leșilor.
Polcurile panilor Milowski și Sieniawski se năpustiră pe urmele fugarilor în ciuda strigătelor disperate ale lui Ioan Potocki:
– Lasă-i să plece, Sieniawski, urlă el, asurzit de zgomotul armelor și de bătaia crivățului, căci o să ne aștepte în vale! Hatmanul lor vrea să ne atragă spre prăpăstii!
Husarii se întoarseră și așteptau comanda căpitanului lor. Deodată, din dreapta lor, se prăvăli o umbră, care bâiguia:
– Tătarii! Tătarii!
Ștefan Potocki, auzind spasmele muribundului, se retrase și el spre polcul lui Sieniawski. Întunericul pusese stăpânire peste întinderea albă, așa că nimeni nu putea dibui corturile nohailor. Starostele porunci lui Ujazdowski să se îndrepte spre locul de unde se retrăsese cel care aștepta să fie îngropat în pământul Moldovei. Husarii înaintau cu grijă, ferindu-se de săgețile otrăvite ale tătarilor. Peste două ceasuri, păgânii fuseseră alungați peste apa Prutului, iar oastea cea mare își instală tabăra în apropierea târgului Ștefănești, așteptând atacul grosului oștirii moldovenilor.
Zorii dimineții îl găseau pe Constantin Movilă, înfofolit în blana de samur, ascultând, cu interes, părerile curtenilor încercați în treburile războiului. Erau acolo, căznindu-se să se încălzească în preajma sobei din casa ureadnicului, vornicul Cîrstea, marele paharnic Ion Caraiman, postelnicul cel mare Chiriță Paleologu, spătarul Orăș, vistiernicul Stroici, alături de care se țineau, „ca scaieții cei răi de oile blânde” – cum șoptea marele comis Voluntar Prăjescu, și alți boieri „mititei”.    Stolnicul Anastasie era obosit de hrentuiala poruncii primite în toiul nopții, când, împreună cu alți moldoveni, însoțise pe cazacii trimiși în urmărirea tătarilor.
– Sute de păgâni au căzut sub povara săbiilor noastre, fraților! povestea el despre încrâncenarea luptelor. Omorai zece, apoi răsuflai ușurat, crezând c-ai scăpat, dar, pe loc, apăreau în fața ta alte fețe tuciurii, tăbăcite de povara soarelui necruțător și-a vânturilor stepei… numai Dumnezeu și puterea husarilor m-a ajutat să fiu, iar, în preajma voastră!
– Numai Dumnezeu, Anastasie! îl încredință Barbu,    închinându-se în dreptul locului de unde apăruseră primele raze de soare. Noi l-am întovărășit pe marele comis, rosti Barbu, dar n-am apucat să tragem bine sabia din teacă… Stroici cel tânăr l-a ascultat pe îngerul păzitor și s-a retras… Amu, cred c-a trecut de vama Doamnei Moldovei de la Botoșani!
– Mă mir cum Vodă nu a poruncit să-l urmărim mai cu nădejde, întrebă Mirică, dar, pe urmă, singur m-am dumirit: cine avea puterea să-l prindă pe fiul cel mare al bătrânului logofăt?!
– Proști mai sunteți, râse Ion Caraiman, apropiindu-se de cei trei, se găsea, dintre noi, cineva care să-i facă de petrecanie hatmanului Vasile. Dar Vodă nici c-a stricat vreo vorbă în asemenea privință… mai cu seamă că mulți dintre mercenarii lui Stroici au jurat credință noului domn! L-a păsuit, știind că va avea mult folos, mai târziu, de sprijinul lui Luca Stroici și-a feciorilor lui… Asta-i diplomație adevărată, se însufleți paharnicul, privind, cu luare-aminte, zâmbetele ghidușe de pe fețele celor trei prieteni, și, de aceea, nu sunt mulți care să o cunoască!
– Ăi fi mata, mare paharnice! rosti Mirică, dezvelindu-și albeața dinților.
– Să-ți fereci gura cea bogată, comisule, se răsti boierul Caraiman, c-ai să ai nevoie de capul cela al tău plin cu tărâțe. Vodă mă trimite la Stambul ca să-i pecetluiesc domnia cu saci plini cu galbeni zimțați și, păcatele mele, i-am mărturisit c-aș avea nevoie de un om dezghețat… Vistiernicul Stroici te-a recomandat Domnului, iar eu, păcătosul, o să te port pe lângă mine ca să-nveți ce înseamnă diplomație!
Și fără să stea mult pe gânduri, hârști! hârști! palma cea dreaptă a paharnicului se abătu asupra obrajilor nebărbieriți ai lui Mirică, rostogolindu-i cușma până în dreptul marelui comis Prăjescu.
– Ei, de-amu, c-ai început să capeți așa de mare-nvățătură, să te văd, în două ore, cu toate boclucurile ferecate pentru o asemenea solie! porunci dregătorul, îndepărtându-se spre ieșirea din locuința ureadnicului.
– Văd bine, frate Mirică, îl luă în râs comisul Barbu, că ai început să te deprinzi cu lucrurile subțiri. Ieri, stolnicul, azi, marele paharnic, apoi, mâine, ai cuteza să te ridici la mâna Domnului!
Mirică nu răspunse și o tuli prin spatele postelnicului. Nici ceilalți doi tovarăși nu mai făcură mulți purici în salonul călduros, preferând iuțeala gerului și mirosul fumurilor hornurilor târgului. De când cu desele incursiuni, peste vadul Prutului, nimeni nu cuteza să se îndepărteze cale de jumătate de oră de așezare: lupii ori tătarii stăteau la pândă și cutezau să atace chiar și pe bieții nomazi, în căutare de sălașuri pentru iernat.
Boierul Caraiman le luă, de îndată, urma. Îi găsi lângă portița din dos a hanului, veghind la curgerea netulburată a râului și la osteneala unor oșteni de a pescui pe sub pojghița de gheață. Cum îl văzu, Anastasie se făcu stacojiu:
– Unde mă trimite Vodă, mare paharnice?
– Știam că ești cititor în stele, stolnice, îi răspunse cu glas aspru Ion Caraiman, dar nu credeam c-ai putea ceti și fețele oamenilor… Constantin Vodă te trimite îndărăt ca s-o aduci, la curtea de la Iași, pe Doamna noastră a tuturor! Anul cel nou trebuie s-o găsească în Curtea de la Iași, alături de copiii ei cei dragi!
„Și de moldovenii care-o iubesc precum ciuma!” cugetă Barbu, privindu-l pe stolnic cum face fețe-fețe.
– Dacă-i poruncă, nene Caraimane, atunci mă întorc la Ustie! se posomorî Anastasie, plecând capul în pământ. Dar să nu mă pui să trec pe la Hotin, căci nu vreau să-mi fac de lucru cu fratele Doamnei, Vasile Lozinski… are nu știu ce cu mine și-mi poartă sâmbetele!
– Parcă numai cu tine a avut el ceva de-mpărțit? nu se miră paharnicul de cererea stolnicului. O să sfârșească el din mâna vreunui leah, căci ei sunt mai dihai decât moldovenii noștri… s-a luat la harță și cu frații Potocki, dar s-au împăcat după ce pârcălabul Hotinului a plătit câteva pungi cu taleri! Așa că te duci drept la Ustie și duci carte Doamnei să-și pună la adăpost curțile și să-și ia cuferele toate, căci e rost de domnie lungă în Țara Moldovei! Să nu te pună Necuratul să te îmbrobodească vornicul Ureche ca să petreceți sărbătorile pe moșiile lui din Polonia, c-altfel vei avea de furcă cu mine!
„Și cu diplomația dumitale, paharnice!” gândi Barbu, ciulind urechile la spusele celor doi.
– Știi cum zice, mai nou, logofătul Stroici? N-ai de unde, continuă paharnicul, văzând consternarea de pe fața lui Anastasie, că doar eu l-am întâlnit pe la Suceava, mai amu două săptămâni… veni, vidi, vinci, adică cât de repede ai plecat așa și să te întorci! Și mai am să-ți spun o vorbă, așa ca între prieteni: Sfânta Cruce este la gâtul lui Constantin Movilă și se cade să nu te mai abați de la cele juruite duhovnicului tău!
– Și pereții chiliei au urechi, stolnice! se minună Barbu, strângând mâna prietenului Iojan, palid din cale-afară din pricina destăinuirilor bătrânului dregător.
– Ai priceput și tu, Barbule, oleacă de diplomație! surâse marele paharnic. Dumnezeu să ne aibă în pază! murmură el, ticluind la încercările care urmau pentru boierii din Dealul Sângeapului.

Dumitru Hriscu