Haladita

E liniște pe Griviței dimineața. Pentru azi s-au anunțat patruzeci de grade la umbră, dar e răcoare până pe la nouă-zece.
Medeea trece în zbor pe lângă sediul DIICOT, o construcție modernă și urâtă, cu fațada din sticlă și gresie. Lângă ea e UNARTE, într-o clădire restaurată cu simț artistic, ce ascunde de ochii trecătorilor grădina interioară. Un magazin de pensule, vopseluri, șevalete și toate cele necesare unui pictor. O casă în stil brâncovenesc, jumătate strălucind în alb, cu acoperișul negru, iar cealaltă jumătate stând să se prăbușească, cu pereții scorojiți, ferestre acoperite cu scânduri și buruieni crescute din piatră. Curți în care nu știi ce se petrece, pentru că cei aciuați în clădirile părăsite, construite de un arhitect italian cu un secol în urmă, au acoperit gardurile cu pături vechi și murdare. Un bloc de cinci etaje, într-un stil eclectic, de prin anii ‘30, cu grilaje de fier la parter și o placă memorială care atrage atenția că acolo a trăit în ultima parte a vieții scriitoarea Zoe Dumitrescu-Bușulenga. În fața blocului, chiar lângă trecerea de pietoni, un grup statuar de pubele din care se revarsă pungi pline cu gunoi. Puțin mai încolo, tot în drumul trecătorilor, o canapea aflată în descompunere. În vitrina unui anticariat dintr-o casă cu două cămăruțe cerșesc atenție câteva tablouri ieftine: un car cu boi sub un soare arzător, ramuri de liliac pictate în ulei de un artist naiv, un coș din care s-au împrăștiat câteva cireșe pe un covor țărănesc.
Își parchează bicicleta în rastelul din fața unei clădiri vechi, cu un singur nivel, însuflețite de ferestre largi cu rame roșii, care despart strada de barul cu tejghea lungă și vreo zece scaune înalte cu spătar, îmbrăcate în catifea verde. Intră pe poarta din tablă roșie, mâzgălită cu graffitti și acoperită cu abțibilduri de toate formele și culorile. Trece prin coridorul întunecat spre care se deschid bucătăria, de unde se aud glasurile a două femei și clinchetul vaselor, o cămăruță întunecată unde au ținut mai multe ședințe și au pus totul la cale, intrarea în beciul cu sticle de vin vechi, unde timp de o săptămână au respirat, au transpirat, au urlat, s-au îmbrățișat, au râs și au plâns împreună.
Ajunge în grădina cu copaci umbroși, mese cu bănci de lemn răsfirate pe pietrișul pestriț, hamace și un loc de joacă pentru copii. Riccardo e la o masă, cu ochii într-un teanc de coli scrise de mână și o cană mare de cafea lângă el. Ceilalți care au ajuns înaintea ei umblă ca niște somnambuli, fac fandări, se dau în leagănele copiilor, îmbrățișează copaci sau se freacă lasciv de ziduri.
Medeea l-a adus pe Riccardo în Grivița să facă un spectacol labirint despre oamenii de aici, să spună povestea unui colț, fost buric, de București. A reușit să acceseze niște fonduri de la primărie. S-a împrumutat ca să-i plătească biletul de avion. L-a cazat în apartamentul vechi din Romană, unde s-a mutat de curând cu chirie. A mai făcut spectacole cu el în Italia, pe când era acolo la Master.
Se vorbește engleza. Unii sunt la nivel de începători. Când se enervează, Riccardo o dă pe italiană și te privește disperat în ochi, în speranța că vei înțelege mai bine. Cei care vor spune această poveste, care încearcă să asambleze un puzzle din frânturi de viață nu sunt de aici, sunt la fel de străini de loc ca și italianul, chiar dacă locuiesc în București. Una lucrează la Apa Nova, alta e secretară, alta e studentă la Sociologie, unul e actor șomer, altul se pregătește să dea la Actorie; mai e o jurnalistă, apoi o tipă care lucrează într-o agenție de publicitate, alta care pictează și performează pe unde apucă, alta cu copil de grădiniță.
Medeea a terminat Facultatea de Teatru la secția Păpuși. Ține lecții de actorie pentru cei care și-au înăbușit în adolescență acest vis sau nici nu și-au permis să-l aibă înainte s-o întâlnească. E blondă, cu părul tuns la nivelul cefei și un breton drept și scurt, deasupra sprâncenelor perfect arcuite. Are un corp atletic, o voce răgușită de la țigări, bărbătească și hotărâtă, o rochie de mătase roz cu volane, fără umeri, și ciocate de piele întoarsă. Chipul ei îți apare pe Google dacă dai un search pe „angelic”.
Îl pupă pe Riccardo pe obraz și își aruncă rucsacul pe banca din fața lui.
– Mă duc după cafea, îi spune în italiană.
– La fix începem, îi răspunde el.
– Ete, pula! se revoltă în română și zâmbește gâfâind, puțin vinovată. Lasă-mă, că am timp!
– Pula? zâmbește și el.
– Îți explic altă dată.
Sunt toți doisprezece. Riccardo a pus condiții dure. Dormit cel puțin șase ore, fără petreceri, fără alcool sau orice fel de droguri timp de două săptămâni, cât a durat pregătirea. Începeau dimineața la 9, pe terasă, se bucurau de soare și un pic de răcoare, apoi, când începeau să vină clienții, intrau în beci. Acolo era mai puțin cu zece grade, dar greu de respirat. Andreea aproape că făcuse un atac de panică văzând mucegaiul de pe ziduri. Dar se obișnuise. Simona ceruse să se spele pe mâini în timpul unui exercițiu, după ce pipăise cu ochii închiși pereți, picioare fine sau păroase, plete transpirate sau mirosind proaspăt a șampon. Riccardo le ceruse să își atingă omulețul cu degetele. Le-a arătat el cum se face, și-a șters bine mâna de pantaloni și apoi a introdus-o cu poftă în gură. Toți l-au urmat, iar Simona a făcut și ea asta, mai întâi cu teamă, iar apoi cu bucurie că poate să treacă peste teamă. Stingeau becurile, și-așa chioare, se urcau pe un scaun și de acolo se lăsau pe spate, cu promisiunea că vor fi prinși în brațe de frații lor, ca într-un pat în noaptea nunții. Au cântat în limbi neinteligibile, pe melodii compuse de ei. S-au dezbrăcat pe rând și i-au lăsat pe ceilalți să le examineze corpurile excitate sau speriate. Afară au umblat prin tot cartierul și au bătut la porțile oamenilor, au vorbit și s-au jucat cu copiii desculți care se adunau în fața barului încă de la prima oră, au intrat în adăposturi improvizate ce stăteau să se prăbușească și au băut cafea din ceștile romilor bucuroși de oaspeți și dornici să își spună povestea. Au intrat la motelul de vizavi și la Baia Grivița, o veche baie publică unde femeile au voie doar joia, au stat pe terasa unor vechi proprietari nemulțumiți de ce-a ajuns cartierul în care s-au născut. Însă doar au auzit de prostituatele care își aveau sediul într-o clădire părăsită, de traficul de droguri și mașinile scumpe. Viața de noapte începea când ei se îndreptau sleiți, dar fericiți, spre casele lor din diferitele cartiere bucureștene, ca să se pregătească pentru ziua următoare.

7 p.m
Mulțimea de spectatori este împărțită în mai multe grupuri, după brățările din hârtie colorată pe care Medeea le-a lipit fiecăruia la mână. Unii sunt îndrumați spre coridorul întunecat până la bar, unde o tipă cu ochelari de soare și pălărie de paie joacă rolul de ghid turistic și începe să le povestească despre oamenii locului, istoria și ultimele evenimente de pe Griviței. Alții au fost atrași în fața unei scene improvizate: curtea unui imobil nelocuit pe frontispiciul căruia dăinuie încă anul construcției, 1900, împrejmuită cu un grilaj de fier ruginit, fără poartă. Un scandal între o mamă și fiica ei de douăzeci și cinci de ani. Are șase copii și se prostituează. I-a lăsat maică-sii pe toți și îi aduce în fiecare zi bani de mâncare și ce le-o mai trebui. Ar fi vrut să mai dea din ei, dar bătrâna spune că nici câinii nu fac asta și că se roagă la Domnul s-o ierte pentru păcatul murdar care îi ține în viață. Se laudă că încălzește apa la lighean și acolo îi spală pe toți, pe rând și niciodată n-o să-i trimită nespălați la culcare. O blestemă pe fii-sa că umblă machiată, cu poșetă și pantofi cu toc, iar ăia mici n-au cu ce să se încalțe la școală.
Între timp privirile sunt atrase spre fereastra barului. O dansatoare cu trup atletic s-a urcat pe un scaun și se unduiește pe Digging in the Dirt a lui Peter Gabriel, scoțându-și lent tricoul sport pe sub care nu poartă nimic.
Se aud urlete în altă parte a străzii. Spectatorii se mută în jurul unei alte scene în care un om fără adăpost a prins-o pe una care-a venit la petrecerea de la bar și nu și-a mai așteptat rândul la toaletă. S-a ascuns într-un gang, și-a ridicat rochia cu paiete și și-a dat drumul fix acolo, peste hainele, cartoanele și bucata de pâine, toată averea bărbatului lăsat fără casă de fiică-sa și amantul ei.
De vizavi se insinuează mai întâi timid, apoi tot mai puternic, glasul unei femei îmbrăcate într-o rochie murdară și decolorată. Cântă cu jale un cântec de leagăn copilului pe care îl ține în brațe și îi dă sân. Le spune celor adunați în jur că sunt îngerii ei și știe că n-o vor lăsa, îi vor da să aibă și mâine ce mânca și pentru scutece.
Atenția spectatorilor se mută apoi asupra unui vlăjgan care zgâlțâie cu toată puterea un grilaj și spune că îl cheamă Luca și are cinsprezece ani. Din cauza lui, la repetiția de ieri un vecin a chemat Poliția să le dea amendă pentru tulburarea ordinii publice.
Medeea poartă o fustă țigănească, în toate culorile. A împrumutat-o de la Oglinda, o femeie tânără, cu vreo trei copii după ea, din familia Gaborilor, veniți de prin Târgu Mureș, care a asistat în fiecare zi cu gura căscată la repetiții. Cămașa albă, înnodată la brâu, e a ei. Salba de tinichele aurite o are de la o prietenă.
După ce spectatorii au vizionat toate scenele improvizate mai departe sau mai aproape de bar, toți se adună în fața porții acoperite cu abțibilduri. Sunetistul a scos afară două boxe. Copiii desculți și veseli care însoțiseră alaiul de spectatori încep deja să fredoneze și să danseze, anticipând melodia pe care o ascultaseră în fiecare seară în ultima săptămână. “Un, doi, trei și…” strigă în cor cei trei băieți cu vârste între zece și doișpe ani, iar hitul începe cu niște sunete orientale ce amintesc de glasul imamului dintr-o moschee, ca imediat să îi aducă pe toți cu picioarele pe pământ și să îi pună în mișcare: performer-ii cu scheme ciudate, aritmice, fiecare în filmul lui, cei de pe margine încercând să imite cât mai bine dansul lui Costel Biju sau al fetelor sexy din videoclip. Chiar dacă nu-l văzuseră, toți știu cum trebuie să se miște pe o manea.

Hala, hala, hala haladiii-ta!
Mare, mare, mare, mare, mare smecheriii-tă,
Femeie nesuferită,
Posedată și iubită
Ești prea iubită.

Hipsteri cu blugi slim și ochelari de vedere, doamne responsabile cu mărgele și poșetă de la Meli Melo, un cunoscut coregraf cu părul roz, vecinii ieșiți în șlapi și bermude, Oglinda, cu băiețelul bucălat de nici doi ani în brațe, copii blonzi sau foarte bruneți, adolescente cu părul despletit, toți respiră în același ritm pentru câteva minute și repetă refrenul obsesiv, pentru care autorul nici nu se mai străduise să caute rimă.
Muzica se oprește deodată, când toți și-ar fi dorit să continue, iar din boxe se răspândește în cartier o melodie tribală, care îi face pe toți să încremenească. Performerii se retrag și o lasă în mijloc doar pe Medeea, care improvizează un dans african, iar apoi începe să coboare cu mișcări lente, fiind atentă la fiecare fibră din corp, pentru că trebuie să ajungă jos, pe asfalt, abia când muzica se oprește. Cei trei băieți de pe margine încep să se hlizească și să-și dea coate. Unul dintre ei e Ionuț, copilul prostituatei, care-i asistase pe actori în fiecare zi la repetiții, le povestise despre el și îi învățase mișcări de twerk. Ionuț se pomenește cu un bețișor în mână, se apropie la câțiva centimetri de Medeea și începe să i-l bage în nas, în aplauzele celorlalți doi. Transpirată, cu ochii închiși, ea nu schițează niciun gest, cu toate că distracția băieților continuă, Ionuț bagă și scoate bețișorul din nasul Medeei, într-o mișcare lentă de du-te vino. Performance-ul e cu atât mai impresionant, iar fata își dozează perfect mișcările. Ajunge jos exact când muzica se oprește și rămâne chircită, în poziția fătului, în aplauzele audienței. Nu are timp să-și revină după cele întâmplate, doar repetă șoptit, pentru sine: “Copiii ăștia nu sunt așa, ei nu mi-ar face niciun rău. Nu au nicio vină, au avut o viață grea. Trebuie să-i iert.”

Încearcă să se scuture rapid de experiența asta pentru că urmează ultimul moment al serii, one to one, în care fiecare performer își alege un singur spectator.
Medeea se îndreaptă fără să stea prea mult pe gânduri spre o tipă brunetă, de etnie romă, devenită cunoscută în lumea mondenă a intelectualilor tineri pentru că apăruse într-un articol din presa independentă. Era despre viața ei ca un lagăr de concentrare, dar din care ieșise cu capul sus folosind pumnii, când a fost atacată, mintea, ca să scape de sărăcie și sufletul, ca să dea înapoi ce-a primit de la „Bărbosu”, cum îl numește ea pe Dumnezeu, celor care trec prin ce-a trecut și ea. Are părul scurt și dat cu gel, gura cu buze subțiri și vinete zâmbește mereu, ochii mari, cu sprâncene aranjate la frizer, se mișcă jucăuși. Poartă bermude în carouri și o cămașă cu capse, care abia țin în frâu sânii supradimensionați. Pe brațele de gazelă, cu piele fină, închisă la culoare, poartă un Rolex și niște brățări din piele și metal. A înființat în Ferentari un ONG pentru ajutorarea copiilor romi, unde li se oferă o masă caldă pe zi și ajutor la teme, plus tot felul de alte activități. O invitaseră și la repetiții, în speranța că poate să facă ceva pentru comunitate. Oamenii de pe aici au privit-o la început contrariați, copiii au întrebat-o de ce se îmbracă ca un băiat dacă e fată, dar s-au împrietenit imediat, mai ales după ce le-a spus cu ce se ocupă. E mereu cu câte un puști în brațe sau de mână. O cheamă Floarea Apetrei, dar toată lumea îi zice Florică.
– Salut! Nu știu de ce mi-au picat ochii pe tine. Vii cu mine? o întreabă Medeea.
– Așa sunt eu, mami, am lipici. Unde să vin?
– O să performez doar pentru tine, undeva unde să fim doar noi.
– Haoleu, ce înseamnă că performezi? Zi pe românește, fata mea!
– Scuze, adică o să fac un mic spectacol doar pentru tine.
– Cum să nu? Abia aștept.
– Super! Hai cu mine!
Cuprinsă deodată de timiditate, o urmează ceremonios pe Medeea. Ajunse în fața unei uși, la capătul coridorului ce duce spre terasă, actrița scoate din buzunar o eșarfă de mătase.
– Ești de acord să te leg la ochi?
– Cum zici tu! îi răspunde cu o voce sugrumată de emoție, pe care și-o drege apoi.
Medeea deschide ușa, o apucă de ambele mâini și îi spune cum să pășească, pentru că la un moment dat coboară niște scări. Ajunse în beci, o apucă de subsuori și începe să o învârtă încet, apoi tot mai repede.
– Să-mi spui când amețești!
– E bine, chiar dacă amețesc.
Când simte că nu mai poate să o țină, se oprește transpirată. O mai învârte ușor, dar în sens opus, în timp ce tânăra vânjoasă își lasă picioarele moi și toată greutatea în brațele actriței. O târăște ușor prin încăpere, tot de subțiori și o aduce lângă o canapea, pe care o așază cu grijă. Tot prin atingeri o îndeamnă să se întindă. Aprinde o lumânare parfumată și începe să cânte așezată pe un taburet, în timp ce bate darabana într-un scaun pe care l-a tras lângă ea: If I tell you, If I tell you now/ Will you keep on/Will you keep on loving me/ If I tell you, If I tell you how I feel/ Will you keep/ Bringing out the best in me// You give me the sweetest taboo/ That’s why I m/ In love with you. Când sfârșește cântecul stinge lumânarea. Se pune în genunchi lângă Floarea, care e încă legată la ochi.
– Timpul nostru e limitat. Aș vrea să-mi vorbești despre tine, despre temerile și dorințele tale. Dacă vrei. Sau putem doar să tăcem în astea două minute care ne-au mai rămas.
– Nu știu ce-ai făcut, dar mă simt tare bine. Nu-mi mai doresc nimic. Îi ia mâna și și-o lipește de obrazul pe care Medeea simte cum răsar fire țepoase de păr.
– Băi, se întâmplă ceva! Îți crește barbă!
Floarea își pipăie obrajii și smulge eșarfa de la ochi. Scoate un urlet prelung de bucurie. O ia în brațe și începe ea s-o învârtă de data asta. Își pipăie apoi pieptul, dar sânii imenși, de care s-a rușinat mereu și pe care a încercat să-i ascundă, nu mai sunt acolo.
– Mami, nu mai sunt balonată, adică balonat. Ia uite cum sar! Nu mă mai doare!
Inima îi bate atât de tare, încât o aude și Medeea. Se întoarce cu spatele și își pipăie cu teamă coapsele, apoi pubisul. Se uită în chiloți. Cade în genunchi și-și face cruce.

Diana Marinescu

Am urmat un liceu teoretic la Mangalia, un colegiu pedagogic şi Facultatea de Litere din Bucureşti. Am pus în practică destul de sporadic pasiunea pentru scris. Am publicat pe site-ul SmartWoman, în ziarul Bună dimineaţa, Bucureşti!, în revista Vice şi pe Think Outside the Box. M-am hotărât să scriu proză scurtă şi am urmat un curs online cu Marin Mălaicu-Hondrari.