
Ficatul, ca două inimi de bou prinse în mâinile Lucrătorului chimist, avea un miros de metal ruginit amestecat cu alge. Angajatul l-a cântărit, și-a apropiat nasul de el și l-a aruncat într-un container plin cu organe și sânge. În câteva pahare Berzelius a pus diferite paste maronii apoi, pe rând, le-a introdus într-un aparat pentru a le testa calitatea.
– În cazul în care ceva nu corespunde, cele 26 de tone de carne sosite azi vor fi trimise înapoi la producător. Ăsta pare să fie în ordine.
Lucrătorul cu păr de culoarea chinchilei, înalt și adus ușor de spate, l-a condus pe Cameraman în spatele clădirii, unde un camion Schmitz Cargobull găzduia sutele de baloturi înghețate de carne. Cameramanul și-a fixat mai bine șapca pe creștet pentru a-și feri părul de umezeala din jur. Burnița. Când a deschis trapa, fragmentele tăiate dreptunghiular arătau ca anumite picturi rupestre din Paleolitic, unde, ficatul, rinichii și inimile formau cai și bizoni răzleți de culoarea plămânului pe un fundal de sânge și limfă coagulată.
– Rămâne între noi, îi șopti Lucrătorul și-și aprinse o țigară electronică cu aromă de mure, dar mai primim și limbi, diafragme, splină, plămâni, părți din esofagul animalelor de fermă. Și nu numai. Noi ca și furnizori internaționali de mâncare pentru animalele de companie, asigurăm tot ce-i mai bun, iar ce rămâne, dacă mai poate fi salvat, le-o trimitem ca nutreț fermelor. Ce ai tu pe-acasă? Bestiile astea domesticite, ne mai țin de urât.
– Da, răspunse Cameramanul ironic, am o potaie dulce.
– Ei vezi? Ne înmiresmează traiul. Eu am o pisică. Dar îți spun că totul se folosește până la urmă, cap să avem. Mai un contract cu un veterinar, mai un contract cu cei de la adăpostul de animale.
– Ce-i cu adăpostul de animale? întrebă brusc Cameramanul.
– Păi, tu ce crezi, tinere? Potăile și pisicile eutanasiate unde crezi că ajung? Nu le face nimeni mormânt cu flori, animalele nedorite ajung hrană pentru alea dorite.
Aroma de mure îl învălui pe oaspete și, din instinct, încercă să-și facă vânt cu șapca.
– Sunt trimise aici, în pachete, le testăm și pe alea. Tot proteine conțin, ca și celelalte materii raw.
Cameramanul îl scana din cap până-n picioare pe acest reprezentant al unei culturi a morții și îl podidi furia. Un condor al banului, un Hopkins într-un Westworld al cadavrelor, gândi el.
– Și de la veterinar ce obțineți?
– Alți saci negri, cu patrupezi morți lăsați de stăpâni acolo. Testarea e cea mai importantă și aia o fac eu, zâmbi Chimistul și trase adânc din țigară.
Fruntea Cameramanului se aburi de la un val de căldură, căci îi fulgeră prin minte soarta lui Tata, închise ochii și vizualiză un câmp cu soare și flori ca cea de pe ambalajul de la Trittico. Tâmplele îi pulsau ușor pe sub calota șepcii când începu să numere păpădii în gând, dar cabinetul și realitatea lui de atunci năvăliră ca o apă neagră peste covorul cu flori:
Cu mâna ei subțire, înmănușată, i-a închis ochii sticloși, dar gura, acel tunel cu așchii îngălbenite ce se căsca înspre el, îl înțepa la stomac.
– Mi-a rămas unul în loc de doi, spuse stânjenit Cameramanul.
– Asta-i viața, îmi pare rău, sunteți sigur că nu-l vreți înapoi? îl întrebă doctorița.
– Nu. Vreau să semnez, sunt deja cam tulburat, răspunse el cu ochii pironiți la coada de păr în formă de păstaie a femeii, de-un șaten din cele mai comune care există, și dacă ar fi putut, gândea el, ar fi ales cu plăcere să-i eutanasieze ei părul și să-l salveze pe Tata în loc.
**
S-a trezit din reverie tras de Chimist spre sala de procesare împânzită cu utilaje imense, majoritatea încrestate cu semne chinezești. Un miros de moarte și de rece guverna incinta. Tonele de carne înghețată erau preluate de către un malaxor Helper pentru a le sfărâma în porții mici, apoi de către un tocător mai fin în porții și mai mici. Bucățile gelatinoase trosneau precum crengile uscate călcate de-un bătrân epuizat. Lucrătorul în halat alb și cască de protecție albastră explica fiecare pas cu o voioșie stranie, degajată, de parcă mașinăriile nu ar fi înghițit milioane de inimi moarte, inimi care ar fi bătut în continuare în corpuri zvelte. Mai departe, benzile de tracțiune, lungi de câțiva metri, duceau cocktail-ul cafeniu către un mixer industrial unde se combina cu diferite vitamine și minerale. Smoothie-ul cărămiziu-maroniu rezultat era trecut prin diferite duze și site pentru a asigura consistența de înghețată moale a compoziției. La final, o parte se lăsa la uscat pentru a fi modelată în crochete, iar restul de hrană umedă ajungea la conserve. În timp ce filma benzile de transport, operatorul observă înmărmurit în colțul de sus al imaginii pe Mahatma Gandhi, tânăr, ținându-se cu mâinile de stomac. Și-a frecat ochii isteric, apoi s-a uitat din nou în obiectiv. Era prezent, ba mai mult, din lăuntricul lui reverberau sunete înăbușite de oaie. Tânărul întrerupse subit prezentarea Chimistului, fixă aparatul pe tripod și, după câteva indicații, ajunse în baie unde scoase din portmoneu un anxiolitic și-l sfărâmă animalic printre dinți. Prima oaie mâncată de Gandhi, nu l-a lăsat să doarmă căci voia din nou afară, îi spuse la un moment dat o colegă de departament care se îmbrăca mereu în verde și era vegană. Întors în sală, aparatele de inox forfoteau, măcinau, spulberau, împroșcau, amestecau nestingherite ca niște stomacuri de dragoni. Miasmă de păcate în jur. Pe neașteptate, un zgomot surd de orătănii, un bruiaj înfundat de scâncete și mugete invadă treptat locul.
– Auzi și tu? E ceva straniu, un sunet înăbușit parcă, îl întrebă Cameramanul cu fruntea umezită.
– În afară de aparatele astea care-și fac treaba nu aud nimic aparte, tinere.
Șoaptele se infiltrau în auzul Cameramanului precum niște șerpi minusculi, agitați, îi cuprindeau ca o maree lobii creierul, săpau găuri, se rostogoleau prin materia cenușie, se făceau din ce în ce mai auziți, mai pronunțați în jelirea lor, apoi se preschimbau în forme ce, la început, în diformitatea lor, semănau cu niște rădăcini fierte de sfeclă, dar care, în scurt timp, se recompuneau în limbi umede de vită, în inimi de porc cu tuburi deșirate, în capete de oaie, plămâni reavăni de găină, iar toate urlau, mugeau, se prindeau în horă, scânceau, vibrau, scheunau, jeleau, grohăiau, sughițau, ieșeau și intrau nemilos prin emisferele tânărului, desfăceau la nimereală circumvoluțiunile, împroșcau cu sânge vișiniu și se ascundeau printre găuri ca niște copilași jucăuși și răi, nesătui de pofta lor de viață. Cuprins de un lințoliu alcătuit din bocete și tânguieli care-i strângea capul până la explozie, tânărul n-a mai văzut nimic în jur.
**
Când a deschis ochii, se afla într-o cameră modestă, cu pereți albi luminați de neoane, un birou și niște dosare stivuite pe el.
– Ai leșinat, îi spuse Chimistul gânditor, ia paharul ăsta cu apă.
– Încă îmi simt capul cum îmi vâjâie, zise Cameramanul surprins de propria lui tristețe.
– Nu era prea mult oxigen acolo, tinere. Eu-s obișnuit cu testările și trăiesc printre utilajele astea de peste 12 ani. Ceva te-a sensibilizat, mirosul ăla nu-i pentru oricine.
– Nu-i pentru oricine, repetă Cameramanul mecanic și dădu paharul peste cap.
După ce-a închis ușa companiei Giant, tânărul ridică ochii spre un cer cristalin, uscăcios, împânzit de razele roșiatice ale soarelui dinspre apus, raze ce îi trimiteau orizonturi încurajatoare. Măcar e vară, iar oricare moarte se iartă mai ușor. Ajuns în casă, Fiul i-a apărut în întâmpinare, iar stăpânul a plănuit să-și petreacă restul de zi alături. În bucătărie a deschis o conservă cu carne și i-a turnat în castron. În același timp privea celălalt castron, neatins de ieri dimineață. A scos rapid un sac menajer, a pus blidul liber în el, din cameră a luat pătura, o parte din hainele second-hand pentru copii, o lesă din hol, și le-a îndesat pe toate în punga cu aromă de lămâie. După câteva plescăituri de apă, Fiul a venit în hol. Singura diferență dintre el și cel mort era că cel tânăr avea o pată neagră pe piept. Blana la fel de ciufulită, portocalie, un corp greoi pe patru buturugi noduroase și un cap potrivit pentru un dulău, deși la gabarit aducea mai degrabă cu un șobolan african. La adăpostul de animale, acum șase ani, așa i s-a spus, că cei doi sunt tată și fiu și urmau să fie adormiți într-o săptămână dacă nu erau salvați de un ins omenos. Acum, în fața blocului, Cameramanul i-a aruncat un băț, și prin iarba înaltă din jur, potaia își făcea loc precum o torpilă animată. Seara, stăpânul l-a luat pe Fiul pe canapea, și-a ales din cămară un Brain Flakes de oaie și s-a pus la Westworld. Patrupedul a prins pe limbă câțiva fulgi maronii din palma stăpânului și i-a crănțănit lent, în timp ce Cameramanul privea dincolo de pelicula în care Anthony Hopkins se juca de-a Dumnezeu.


A scris proză scurtă în ultimii ani, multe dintre ele postate pe blogul Alexandra Meckl, iar o parte publicate în Revista de Povestiri, Opt Motive, Revista Golan, Helion Online și Literomania. Urmează un master în Literaturi și Culturi Anglofone la Universitatea din Viena.
‘Prefer să evit antropocentrismul ca prim subiect literar, sunt multe alte domenii care merită un ochi și o atenție. În principiu, mă interesează să cunosc cât mai multe despre narațiunile ce au în vizor formele noi de sclavie, cât și despre modul în care animalele de fermă sunt tratate în acest context.‘

Lasă un răspuns