Iulia Stoichiț: Cenaclul și atelierele de scriere m-au obligat să ies din carapace

Iulia Stoichiț (n. 1994) este poetă, doctorandă la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, unde a absolvit programul de masterat „Inovare culturală” și profesoară de limba și literatura română. Iulia a debutat anul acesta cu volumul de poezie BoJack is Payne la editura Casa de Pariuri Literare, volum din care a fost invitată să citească în cadrul ediției din luna mai a Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets. În același timp, Iulia este foarte conectată la mediul literar contemporan, scriind recenzii pe site-ul https://citestema.ro/ și participând la workshop-uri de creație literară. Am decis să-i iau acest interviu Iuliei fiindcă nu se teme să își exprime opiniile, iar experiențele ei legate de debutul literar ar putea fi utile scriitorilor tineri, dornici de afirmare, cât și acelora mai experimentați care nu au urmărit îndeaproape evoluția scenei literare din ultima perioadă.

Povestește-mi, te rog, puțin despre background-ul tău și despre cum ai început să scrii.

Am început să scriu pe la 12-13 ani și îmi aduc aminte că e legat de două evenimente. Nu știu exact care e ordinea cronologică a acestora, dar unul din ele a fost faptul că făceam meditații la română în perioada respectivă, în clasa a șasea, iar atunci nu-mi plăcea deloc româna, dar deloc. Și îi tot povesteam profesoarei mele de la meditații tot felul de chestii și, la un moment dat, la una din ședințele de meditații, mi-a zis să mă apuc să scriu.
Al doilea eveniment e faptul că, tot cam pe la vârsta respectivă, o prietenă mi-a dat să citesc textul unui manga în care era un cuplu de homosexuali și mi-a plăcut foarte mult acea poveste. Bine, nu era foarte explicită treaba, adică nu se ducea neapărat spre sexual, dar îți dădeai seama. Nu știu, mi-a plăcut foarte mult dinamica aceea. În perioada respectivă eram foarte bună prietenă cu cea care mi-a dat să citesc textul și cumva de acolo am început să scriu efectiv. Am scris fanfiction despre cum noi două am fi fost într-o relație și cât de mișto ar fi fost. Dar nu s-a întâmplat niciodată treaba asta. Ea s-a dovedit a fi foarte heterosexuală între timp, e într-o relație perfect hetero în acest moment – eu sunt cât se poate de lesbiană, dar asta-i altă discuție. De aceste două evenimente se leagă scrisul pentru mine. Și de atunci nu m-am oprit din a scrie.

Amândoi participăm la cenaclul „Corpul T” din cadrul facultății – tu de mai mult timp. Cât a contat, în evoluția ta, faptul că ai frecventat grupuri literare și ateliere de creație?

A contat foarte mult. Cel puțin la început eu nu aveam ambiții să scriu poezie, asta a venit ulterior și mai degrabă ca un soi de accident impus. Recunosc că cel puțin în prima etapă de participare la cenaclu n-am fost foarte constantă și activă neapărat, dar chiar și așa, a contat participarea în ideea în care cel puțin pe partea de poezie măcar mi-am dat seama cum nu trebuie s-o scriu. Proză discutam mai rar (și acum s-a păstrat cumva acest clivaj de a vorbi mai rar despre proză pentru că e mai ușor să discuți despre poezie datorită întinderii  textului), dar măcar știam cum nu ar trebui să scriu poezie sau, mă rog, mi-am făcut o idee cum n-ar trebui să scriu poezie dacă vreau să mă apuc. Și asta a contat destul de mult, cu toate că, evident, asta nu mi-a format și stilul. Asta s-a întâmplat în timp.
De asemenea, pentru mine a contat foarte mult cenaclul sau, mă rog, atelierele de scriere tocmai în ideea în care m-au obligat să ies din carapace și să mă expun ca persoană, nu numai ca scriitoare, să mi se dea feedback. Pentru că eram destul de introvertită, și fricoasă și sperioasă și aveam senzația că dacă lumea zice ceva despre textul meu automat zice despre mine ca persoană. Dar în timp, prin expunere repetată la tot felul de oameni, mai ales prin atelierul de la Mornin’ Poets în care s-au perindat foarte mulți poeți și nu numai poeți, că unii dintre ei scriu și proză, s-a întâmplat acest rodaj binevenit al expunerii la cât mai multe tipuri de feedback, de oameni, de background-uri. Fiindcă nu tot ceea ce mi s-a spus, cel puțin la aceste ateliere, a rezonat cu mine sau avea vreo treabă cu ce scriu.
În schimb, ce s-a întâmplat la cenaclu, având în vedere că a fost și o experiență și expunere constante și era și treaba asta de profesori care mă cunoșteau, a funcționat puțin altfel. Adică m-am simțit mult mai safe la cenaclu decât la un atelier unde, în trei ore, oameni care nu te cunoșteau deloc, trebuiau să-ți zică, strict pe baza a ceea ce ai trimis ca temă „băi, ar trebui să faci chestia asta ca să scrii mai bine.”

Legat de întrebarea anterioară, ce experiențe bune și ce experiențe neplăcute ai avut în mediile respective sau în ceea ce privește interacțiunea cu alți scriitori?

Experiențe neplăcute, oho! Nu știu, dacă mă apuc să dau nume n-o să fiu plăcută mai mult decât sunt în momentul de față. La un atelier, de exemplu, într-o oarecare măsură un vers pe care îl scrisesem eu sau, mă rog, două versuri, – avea legătură cu poemul meu cu umerașul și ochiul penisului („îţi lărgesc ochiul penisului/ cu cârligul umeraşului din metal”) a transformat atelierul în despre mine, în cel care-l ținea, pentru că a cerut un umeraș ca să vadă cum e să te lărgească un cârlig de umeraș…  și mi s-a părut superb și sublim faptul că a făcut acest lucru.
Altceva neplăcut… De exemplu, am avut atelier anul trecut fix de ziua mea și cea care a ținut atelierul a părut foarte ofensată de textele pe care i le-am trimis. În esență zicea că îmi cam bat pula. În realitate ăsta-i stilul meu, adică ce vrei să fac? Și nu știa unde să mă așeze, și asta o deranja pe persoana respectivă, că nu știa ce să-mi spună, ca să își facă treaba de „trainer”. Nu știa ce pot să scriu, ce nu pot să fac și încerca s-o dea pe slam poetry, deși personal nu cred că am neapărat chestia asta de a combina hip-hopul și poezia.
A mai fost o experiență tot așa, weird cel puțin, dar n-are legătură neapărat cu atelierele, ci cu o lectură publică la Max Blecher. Atunci eram foarte timidă și n-am vrut să citesc foarte mult. Am citit maximum trei poeme și nu erau neapărat dintre cele mai bune, dar am citit și poemul de care ți-am zis mai devreme (cel cu umerașul). Și, în timp ce citeam, efectiv am auzit pe cineva care e apropiat de lecturile de la Max Blecher (nu dăm nume, dar nu e greu de ghicit, mai ales că Claudiu Komartin a lipsit de la acea lectură), care efectiv a zis „What the fuck?”. Și atunci am simțit că mi-am atins scopul în această viață, mai ales că am citit ultima și imediat după ce am terminat, a avut grijă să mă facă să mă dau la o parte, că riscam să „arestez” prea mult microfonul încă de pe atunci.
Cei care se vor recunoaște nu vreau să creadă că am ceva cu ei neapărat. I mean, everybody is hustling, I get it. Am menționat experiențele și în ideea în care m-au amuzat chiar de atunci, când s-au întâmplat, dar și ca să nu se descurajeze așa ușor cei la început de drum. Puțin miserupism e binevenit în mediul literar românesc și o spun din experiență.

Să vorbim despre volumul tău de debut, pe care Romulus Bucur și Robert Elekes l-au numit o provocare adresată cititorului. Cum s-a cristalizat conceptul volumului și care au fost pașii pe care i-ai urmat până la a-l publica?

Cred că abia prin 2020 am început să am un concept sau să mă gândesc la faptul că ar trebui să am ceva mai mult decât pur biografism, ca să zic așa, pentru că cam asta era direcția până în acel moment în poemele mele. Mai degrabă consemnam experiența în sine decât să încerc s-o disloc. Și mi-am dat seama că e prea boring și oricum s-a făcut chestia asta de foarte multe ori și că ar trebui totuși să vin cu altceva, dar nici nu aveam în cap o idee clară, cel puțin la început de 2020. După care s-au întâmplat două ateliere, la Mornin’ Poets, cel cu Andrei Mocuța, care era foarte Richard Brautigan-centered și cel cu Răzvan Țupa. Și revenind la Andrei Mocuța, unul din taskuri a fost să ne găsim un personaj favorit din literatură sau cultura largă, de unde voiam noi, și să încercăm să scriem cu acel personaj niște poeme. Eu m-am dus instant cu gândul la Bojack Horseman și evident că m-am felicitat într-un mod foarte narcisistic pentru asta. Și am aflat ulterior că i-a plăcut foarte mult ce am scris și că se întreba cum de încă n-am debutat; pentru că l-a făcut să ridice sprâncenele (pentru mai multe informații, există și textul său pe post de prefață în volum).
După atelierul cu el, asta deja în plină pandemie, că eram în stare de urgență, am avut și atelierul cu Răzvan Țupa, dar nu pot să zic că neapărat atelierul în sine a fost decisiv pentru mine, cât discuțiile de după cu el care, și acelea, s-au întâmplat by chance, că ne-a zis că putem să-i scriem pe mail. I-am scris imediat după, am fost puțin bitchy cu el, recunosc, ceva de genul „băi, știu că n-o să răspunzi și că ai zis-o ca să fii drăguț”. Dar până la urmă, omul mi-a răspuns după două săptămâni și jumătate la email (eu și uitasem că i-am scris) și părea destul de enervat de mine și de felul în care pusesem problema. Am crezut în primă fază că vrea să mă bată, dar am lămurit și acest aspect. Mai degrabă era enervat de atitudinea mea de „nu mă băga în seamă că nu sunt chiar atât de importantă sau relevantă”.
Ideea e că mi-a zis la un moment dat, în acel email, că el efectiv nu are ce să mă învețe și că sunt foarte bine centrată și plasată pe drumul meu și că mai degrabă el ar vrea, de fapt, să vadă de unde vin eu cu scrisul pentru că i se părea că are ce învăța de la mine. Evident că a fost o surpriză fiindcă niciun scriitor până în acel moment nu-mi zisese treaba asta. Și, de ce să mint, puțin s-a umflat pipota în mine, for fuck’s sake! Dar m-a făcut să-mi dau seama că sunt unde trebuie să fiu, să continui și, din discuții în discuții, m-a făcut să-mi dau seama că oricum îmi plac provocările și că, de fapt, problema e să-mi dau o altă provocare ca să pot să termin de scris, sau ca să mă apuc să scriu în mod oficial volumul. Așa a apărut ideea care stă la baza lui, adică „în câte moduri poți să spui aceeași poveste”? Și de acolo a început să se dezvolte toată partea experimentală a volumului.
(În ceea ce privește pașii urmați până la a publica volumul)
Anul trecut prin vară mi s-a pus mie pata că, gata, vreau volum și am început să strâng poemele într-un document. Ce am mai făcut a fost să strâng trei citate sau, mă rog, trei motto-uri care despart volumul în trei părți, dar încă nu le plasasem în acel moment. Apoi l-am dat la citit lui Răzvan, lui Andrei Mocuța, lui Romulus Bucur, Anei Săndulescu. Ei au fost cei cărora le-am dat să citească în primă fază.
La scurt timp după, a urmat și Andrei Zbîrnea, care se ocupă de atelierele de la Mornin’ Poets și cu care sunt prietenă de destul timp, din 2016. După aceea, am tot lucrat pe el, mi-a mai dat sugestii și Răzvan, mi-a mai dat și Ana. Am strâns textele pentru manuscris de la cei doi Andrei și după a urmat Elena Vlădăreanu, pentru că aveam acest pitic pe creier că voiam să-l citească și ea, dar mai târziu s-a întâmplat, pe la începutul acestui an. Și ea mi-a mai dat feedback și mi-a mai zis ce aș putea să mai scot și cum să le mai aranjez. Ideea este că a trecut prin foarte mulți ochi, multe feedback-uri până să fie publicat. Ca să nu mai zic că am avut și o lectură la cenaclu – bine, nu tot volumul, ci doar câteva poeme din el, și acolo, la fel, am mai primit feedback: ce aș mai putea să îmbunătățesc sau la ce să am grijă. Cam ăsta a fost parcursul, adică am lucrat foarte mult pe text. Sunt și destul de perfecționistă și în capul meu era că trebuie să rup gura târgului la debut.
Dacă e să vorbim și de editură, treaba era deja vorbită de vara trecută. Adică fiind câțiva cu potențial, adică ar fi putut să debuteze în volum independent, Andrei Zbîrnea a vorbit cu un cristian (Cristian Cosma) dacă e de acord să facă o colecție cu volumele celor care au fost la Mornin’ Poets și să ne debuteze la el, la Casa de Pariuri Literare. Și până acum am debutat eu, care am fost a doua, și Andrada Yunusoglu, care a debutat anul trecut prin toamnă. Nu m-am dus eu de nebună la un cristian să-i zic „băi, vreau să public volumul ăsta și vreau la tine în mod specific.”
Nu că aș vrea să descurajez debutanții, poate au noroc și totuși oamenii din edituri vor citi fără să participe la concursuri de debut în poezie, dar nu știu ce să zic, pentru că e destul de închisă lumea literară, mai ales a poeziei, adică mai degrabă intri dacă ai o recomandare decât dacă ești necunoscut.

Deci ai primit mult feedback înainte să publici volumul, însă sunt curios ce părere ai despre felul în care a fost receptat volumul?

Adică deloc?
Dacă te referi la critica de întâmpinare, în afară de critica pe care mi-am făcut-o singură, n-am avut absolut nicio recenzie până acum, dar mai e timp. Bine, a și prins un moment complicat, că a apărut în perioada în care a izbucnit războiul din Ucraina. Cine vrea să aibă de-a face cu poezia unei narcisiste incorecte politic pentru că nu scrie despre ceea ce este important și arde?

Noi nici nu prea stăm bine cu critica de întâmpinare.

Da și nu. Adică se face, dar e mai degrabă prin reviste literare care poate nu sunt toate prăfuite, dar nu ajung decât tot la publicul producător din câmp. Nici măcar între noi nu are nu știu câtă vizibilitate. Pe de altă parte, e jenant cât de mult consens există în aceste recenzii că toți și toate sunt niște scriitori și scriitoare remarcabili/e. Da, frate, suntem toți niște fucking Eminescu sau Eliade, nu știați?
Revenind la mine, mi-am făcut un compliment sau deserviciu, depinde pe cine întrebi, când mi-am făcut această autorecenzie. Dar oamenii sigur au fost uimiți. Au fost cam două tipuri de reacții mari și late față de ceea ce fac. Și evident că cei care au reacționat negativ se întreabă „de unde dracu mai vine și tipa asta, ce Doamne iartă-mă vrea să facă, ce vrea de la noi?”. Dar au fost și oameni care nu știu neapărat dacă au înțeles, dar au acceptat faptul că eu vreau să fac chestia asta și mă susțin atât cât pot. Probabil dacă nu era atelierul cu Răzvan Țupa nu știu neapărat dacă aș fi debutat sub forma asta, poate ar fi fost alta și nu știu dacă ar fi fost la fel de asumată, tocmai pentru că era senzația asta că lumea mă respinge și că ar trebui poate să mai îndulcesc lucrurile. Dar până la urmă mă bucur că am făcut cum am vrut eu și am fost lăsată în pace.

Scrii și recenzii – după părerea mea, savuroase – la volume apărute recent. Din ce ai citit în ultimul timp, spune-mi o carte pe care ai recomanda-o și una pe care mai bine am ține-o la distanță?

O carte pe care aș ține-o la distanță și despre care am scris e probabil Traxx a Elenei Boldor. M-a făcut cu nervii efectiv. Nu știu, prea multă energie de Gen Z acolo și mă face cu nervii, că nu e energie de-aia bună. Nu că am ceva cu cei din Generația Z cu totul, că mai discut cu ei și prin prisma faptului că predau română la adolescenți, și pot fi  okay, mai okay decât milenialii de multe ori. Nu e ca și cum îi resping cu totul, doar că volumul ăla mi s-a părut foarte superficial și nelucrat și da, poate că în România rupe gura târgului, dar chestiile astea deja se făceau p-afară și nici pentru noi n-ar trebui să fie ceva wow că folosește matrița asta de tweets sau mesaje emise de o inteligență artificială după ce umanitatea s-a dus dracului.
Iar un volum pe care l-aș recomanda… cred că ar fi – dar nu e recent și e reeditare – volumul Cristinei Ispas, rezervația, cu toate că nu rezonez neapărat cu stilul Cristinei, mi se pare că e ceva acolo care încă funcționează cu toate că a fost scris în anii 2000. Și mi se pare că a fost băgat sub preș fără vreun motiv real, decât poate cel că nici Cristina nu e neapărat genul care să se fi aliat cu vreo grupare. Poate de aia a trecut mai într-un con de umbră ea ca scriitoare de-a lungul timpului. Pe de altă parte, din câte știu eu, a scris constant recenzii, deci a fost prezentă în câmpul literar, dar ca scriitoare mi se pare că ar trebui revizitată.

Ai început anul acesta să predai în învățământul preuniversitar. Cum ți se pare până acum activitatea de cadru didactic și cum reușești să jonglezi cu toate obligațiile?

O să fiu la fel de expresivă și o să zic că primul an a fost futere de mamă. A fost foarte greu, trebuie să recunosc cât se poate de deschis. Efectiv nu știi pe ce planetă aterizezi atunci când intri în învățământ, pentru că nimic nu te pregătește pentru asta. A fost destul de mult, în ideea în care da, ok, evident că știi în mare conținuturile pe care le ai de predat, mai ales dacă faci materie pentru bac, dar eu nu prea am făcut materie pentru bac pentru că am avut aproape numai clasa a 9-a și acolo vorbim de materie de bac. Am cam făcut ce am vrut cu ei (sau ce mi-a permis nivelul clasei, interesul lor) și evident că am vrut să fac prea multe și diferențiat și asta m-a epuizat de la un punct încolo. Dar chiar și așa, chiar dacă ai toate instrumentele teoretice prin care poți să le explici până nu începi să o faci și nu te rodezi, îți vine greu, adică trebuie să-ți pregătești efectiv și partea teoretică, nu doar partea de metodologie și să stai să te gândești ce-ți propui să faci cu ei la această lecție concret și să urmărești treaba asta pe tot parcursul lecției și ce activități faci cu ei și alte chestii de genul.
Dar eu zic că am supraviețuit onorabil, chiar dacă m-am ales și cu vânătăi și bube, pentru că am acest talent de a mă avaria, în orice mediu aș nimeri, pentru că sunt prea încăpățânată, am gura mare și mă visez de mică revoluționară probabil. În timpul ăsta mi-am pregătit și volumul și recunosc că poate ar fi apărut puțin mai repede dacă aș fi avut timp și energie.
Nu prea am mai scris de când am publicat volumul. Pentru proză chiar n-am avut timp, deși tot zic că ar trebui să mă întorc la ea. Așa că o perioadă probabil o să rămân la poezie fiindcă n-am suflu și spațiu să scriu proză. Am găsit un profesor de matematică într-una din cancelarii care știe că scriu și mereu mă încurajează și mă întreabă ce-am mai citit, ce-am mai scris: „uitați, doamna Iulia, puteți să scrieți un poem despre această realitate superbă a învățământului românesc. Așa se scriu poemele, trebuie să vă găsiți universuri alternative” Omul respectiv e foarte simpatic și foarte wholesome și mi-a făcut viața mai ușoară din punctul ăsta de vedere. Dar, da, e mai complicat pentru mine cu scrisul în momentul de față.

Aș vrea să te întreb, evident, ce-ți propui să faci mai departe.

Ca scriitoare, probabil că la un moment dat o să-mi apară și al doilea volum de poezie, nu știu când, poate în 2024, dar ăsta-i așa un pronostic din cap. Și probabil o să fie poezie safică, că acum trebuie să fiu asumat lesbiană, nu doar să zică toți ceilalți gay despre mine când mă citesc că „she’s so gay”. Aș vrea să revin la proză, pentru că,  de fapt, așa am început să scriu. Și mi-ar plăcea efectiv să scriu un roman despre învățământul românesc ca să aibă de ce să mă urască toți profesorii după ce-l citesc. Iar ca profesoară, cred că aș vrea totuși să mă stabilesc într-un loc, ca să nu mai am grijă în fiecare an că trebuie să mă mut la altă școală, ca să pot să încep să fac și altceva decât să predau, de exemplu, poate un opțional de scriere creatoare sau dacă nu, cenaclu cu liceenii care vor, evident. Pentru că mi se pare că au mai mult de câștigat din educația informală, ca să zic așa, sau oricum, care e extra, care nu presupune materie de bac. I-ar ajuta mult mai mult în viață decât să stea să învețe pe de rost eseurile ca să-și ia bacul la română și după să nu mai aibă de a face probabil niciodată cu chestiile alea. Nu că vreau să scot din ei scriitori neapărat, ci, pur și simplu, e chestia asta de gândire critică și de contexte total diferite de ce întâlnesc ei la școală care mă urmărește și pe care vreau s-o văd și la alții. Eu zic că m-a ajutat mult cenaclul să mă dezvolt și din alte puncte de vedere, nu doar ca scriitoare. Uman, social, la capitolul competențe. Probabil deep down vreau să refac puțin traseul profesional al lui Dan Țăranu, care a predat destui ani în preuniversitar și a ținut cenacluri cu liceenii și a ajuns să mă ajute și pe mine ca studentă și cenaclistă (dar nu doar pe mine) să dezvolt ceea ce deja exista acolo (și cu ajutorul vostru, al celorlalți membri de cenaclu).

Andrei Petrea

Andrei Petrea (n. 1996) este masterand la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, specializarea Inovare culturală. Participă de 4 ani la Cenaclul „Corpul T” din cadrul aceleași facultăți, fiind interesat în special de poezie. Pe lângă literatură, printre hobby-urile sale se numără filmele, muzica, arta vizuală, manga-urile.