Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că tocmai sunteți pe punctul de a afla că am rămas singurul autor care publică în toate cele zece numere ale acestei ultime – dar nu cea din urmă – serii a LiterNauticii, binecunoscută revistă de literatură și… alte mofturi.
Unii ar putea să spună – nimeni nu cred că i-ar contrazice sau condamna – că treaba respectivă se datorează faptului că nu am făcut altceva decât să-mi ridic ștacheta exigențelor literare doar la acea înălțime accesibilă unui traseu de anduranță sau că nu am altă treabă decât să simulez literatura.
Alții, cu o structură mentală ceva mai îngăduitoare, ar zice că am ajuns la acea perioadă a existenței, în care îmi pot permite să dispun de timpul meu liber exact așa cum cred eu de cuviință și, normal, să fac ceea ce vreau, inclusiv… alte mofturi.
Dar nu vis-à-vis de acest divertisment de ordin pur constatativ am de gând să mă exprim, ci altceva aș vrea să spun, ca urmare a unei observații insignifiante, la prima vedere, dar căreia chiar cred că merită să i se consacre câteva frânturi de discuție, recte faptul că în numărul anterior, S2N9, după foarte mult timp, nu am avut parte de obișnuitul (aș spune și așteptatul) editorial. Niciodată, până acum, nu a lipsit acest articol de fond, cum mai este cunoscut editorialul. Că a luat diferite forme, funcție de conjuncturi, de confesiune literară, psihologică, memorialistică, luare de atitudine față de evenimente sau personaje din sfera politicului, socialului etc., el a existat mereu și și-a onorat poziția și menirea.
S-a discutat aici, în repetate rânduri, despre condiția scriitorului român, a scriitorului în general, despre motivația scrisului sau lipsa acesteia, a cititului, despre cărți, reviste, evenimente și întâmplări de tot felul, activități literare, neliterare etc., dar nu îmi amintesc deloc, cel puțin în cei peste doi ani de când „votez” eu cu această revistă, să se fi discutat despre condiția de editorialist sau, măcar, despre (aproape) omniprezentul editorial.
Ce este editorialul, cu ce se mănâncă, ce ingrediente include, nu o să vă spun eu, sunt alți masterchefs, mai competenți ca mine, eu îl savurez doar de pe pozițiile comode ale consumatorului de rând, permițându-mi, doar, să îl evaluez ca fiind un subiect destul de complicat, subtil și delicat, în același timp. De ce?
În primul rând pentru că editorialistul este pus mereu în situația ingrată de a concilia tradiționalul tandem greu de împăcat, capra și varza, prin adoptarea unui stil și a unui ton care să creeze, în mod cât mai natural, acea legătură biunivocă între propriile păreri și exigențe auctoriale, ale publicației pe care o deservește, pe de-o parte, dar și ale cititorilor, pe care, la fel, îi deservește, desigur, fiecare în stilul și după disponibilitățile lui, în condițiile în care, aproape toți acești cititori sunt foarte pricepuți, inteligenți și sătui până peste cap de opiniile, orientările sau recomandările altuia.
Deci, editorialele, la modul general, oricare le-ar fi natura și oricât de pasivă sau incisivă le-ar fi căutătura, musai să conțină, în structura lor internă, niște ingrediente specifice, care să le confere, într-un mod suficient de grăitor, un statut de soli purtători ai unor mesaje de natură generală și irenică, să fie investite – și nu numai în aparență sau titlu – cu acel tip de armonie și credibilitate pe care toată lumea le așteaptă.
Focusând puțin, în mod mai concret, pe specificul revistelor literare, vom putea constata că aici misiunea editorialistului, față de corespondenții săi din sfera altor tipuri de produse mass media, este infinit mai dificilă.
La o revistă de modă, de exemplu, editorialistul are materialul, sursa de inspirație, la îndemână, palpabilă și, în felul ei, grăitoare, lui ne-rămânându-i altceva de făcut decât să tălmăcească, pentru amatorii de modă și top modele, cu resurse proprii, acel grai „fashionabil” și să-l redea, cât mai plastic și mai atractiv consumatorilor din zonă.
Sau, la un cotidian/tabloid, editorialul se hrănește, pur și simplu, din evenimentele care, vrând-nevrând, se derulează implacabil și într-o diversitate infinită, evenimente care, însumate, procesate scurt și condensate, constituie exact fondul editorialului respectiv.
În schimb, cum spuneam, la o revistă literară lucrurile nu stau atât de simplu. Aici, editorialistul, în primul rând, trebuie să cunoască aproape toate materialele care apar în revista respectivă, să-i cunoască și să evalueze corect, rapid și (foarte) frecvent toate produsele și pe toți producătorii de materiale literare care apar aici. Să încerce să caute un numitor comun al acestora, să le definească, într-o oarecare măsură, producțiile și să le subordoneze exigențelor publicației respective. Poate că nu face, efectiv, singur aceste activități, ci cu un anumit număr de colaboratori, o echipă, dar editorialul propriu-zis îl concepe, muncește, concretizează și prezintă cititorilor de unul singur, ca rezultat al unei munci destul de laborioase, de pretențioase și care are un public țintă destul de eterogen, atât în ceea ce privește înțelegerea, cât și interesul pentru o astfel de categorie literară.
Putem aprecia, așadar, că editorialul nu este, așa cum îl vedem fiecare din cei ce citim revista respectivă, doar un articol de fond, cum mai este definit el, ci un adevărat eseu literar, întrunind cam toate caracteristicile numitei specii literare și a cărui valoare sau priză la public sunt strâns legate nu numai de cota de interes a tematicii abordate în text, de concentrația de actualitate sau informație specifică pe care le prezintă, dar și de personalitatea și autoritatea editorialistului ca jurnalist sau scriitor. Considerente care conduc la părerea că nu chiar oricine poate să scrie un editorial sau să devină, peste noapte, un editorialist bun.
De ce există editorialiștii și, implicit, editorialele, care este motivația și scopul muncii lor, cred că doar ei ne-ar putea spune, dacă ar fi dispuși să citească întrebarea și să se încarce și cu alte sarcini.
Iar când mă gândesc la faptul că tocmai eu, care nu am scris nici măcar un editorial în viața mea, pun astfel de probleme, chiar că nu mai înțeleg nimic.
Asta ca și un fel de concluzie și scuză mascată pentru faptul că, poate, mi-am cam vârât (sub)nasul prin zone pe unde oala mea nu prea obișnuiește să fiarbă.
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
Ma aventurez sa zic ca e f bun editorialul despre lipsa editorialului :) Nu vi se par intersante filmele sau cartile care se incheie cumva fara explicatie? Si nu sint uneori exact filmele sau cartile de genul acea, cele cu care ramii multa vreme in cap?
As zice ca editorialistul bun e cel care prezinta orice problema care il framinta sau pasioneaza la un moment dat, intr-un fel interesant tuturor. Chiar si celor neinteresati in acea problema sau subiect, inainte de citirea editorialului. In cazul meu motivul nr unu este ca nu mi s-a cerut unul, Mihai a presupus ca daca momentan am luat o lunga pauza de la fictiune, asta inseamna ca nu pot scrie nici editorial… dar imi ia cam doua-trei ore sa scriu unul, as fi putut sa o fac. Data viitoare :)
Despre ce as scrie acum? Poate ceva pornind de doua zboruri anulate, unul la dus si altul la intors, saptamina trecuta, cind am fost in Minneapolis :)
Mulțumesc de… aventură. :)
Sperăm cu toții ca data viitoare, de care aminteai, să fie cât mai curând.
Subiecte sunt, incontestabil, destule, iar zborurile anulate/frânte au darul de-a putea fi, întotdeauna, reprogramate.
Haha, merci, am corectat :)
Asa e, dar care e probabilitatea sa nu ai nici un zbor anulat de-a lungul a unor ani, zeci de zboruri, iar acum sa ai doua in aceeasi calatorie?
Este timp (de scris editorial). Subiecte „soc” sint destule: de ex azi, despre avorturi in USA.
Este evident ca nu oricine poate fi editorialist, iar voi (doi) va pricepeti sa starniti interesul “maselor largi” (de cititori)…
Mulțumiri „maselor largi” pentru interes.
Nu am scris acest articol ca editorial și nici pentru a imputa, suplini sau corecta ceva, ci doar pentru că am rămas puțin surprins de lipsa unui produs pentru care, personal, am cam aceeași considerație pe care-o am față de munca traducătorilor anonimi ai operelor literare sau de altă natură, a controlorilor de trafic aerian (tot mari anonimi) sau a celor ce gestionează, cu modestie și pricepere, la nivel (inter)național, resursele energetice vitale!…
Un text definitiv adresat intelectualilor, sau greilor literaturii! (nu celor ce s-au apucat la vârsta senectuții cu arta scrisului, căci am dat și peste aceștia, mândri și de neclintit într-ale lor, precum pensionarii, abundând, făcând dumping prin revistele virtuale de literatură). Un text documentat, opulent, cu punctări proeminente…
Mulțumesc pentru acest interesant punct de vedere.
Personal, nu cunosc niciun senectut lovit instant de arta scrisului.
Toți cei pe care-i știu eu o au, în adn și în pix, din fragedă pruncie. :)