Adeziune

Stă cocoșat, vorbește la telefon afectat, cu ochii în laptop, ridică degetul arătător în semn de „așteaptă” și mă mai lasă să stau în picioare un minut, la ușă. Când încep să inspir și să expir zgomotos, pe nas, îmi arată unul din cele două scaune din fața biroului imens. Fac cinci pași și mă așez. Mă foiesc, îmi caut poziția, mă sprijin de spătar, alunec ușurel în față, mă trag înapoi, pun picior peste picior, încerc întâi englezește, dar testiculele nu-mi stau bine, apoi americănește. Proptesc călcâiul drept în parchet și ridic pieziș genunchiul stâng până mi se așază bine glezna, nu-s suporturi pentru antebrațe așa că las mâinile să-mi atârne, dacă aș întinde degetele aș putea atinge podeaua.
Generalul mai zice patru de „da”, ultimii doi slugarnici, după care pune ușurel receptorul în furcă. Își îndreaptă spinarea, își lărgește nodul de la cravată, descheie un nasture de la gulerul cămășii și pe cei doi ai sacoului cadrilat. Pune ambele încheieturi pe tăblia biroului, mă privește pe sub sprâncenele stufoase și peste rama ochelarilor și-mi spune suav:
― Domnule de Desen, domnule de Arte, niște rapoarte de cea mai alarmantă natură au ajuns la mine.
Mă încrunt.
― Nu, nu mă înțelege greșit, eu, personal, te apreciez, îți admir implicarea în toate proiectele derulate, diseminarea, rezultatele. Rapoartele dumitale de la inspecțiile metodice, de grad, evaluarea eficienței strategiilor aplicate la clasă de către colegii dumitale, sunt fără cusur. La fel și măsurile propuse.
Dau să deschid gura. Îmi arată iar indexul.
― Ți-am urmărit atent și activitatea extraprofesională, sunt mândru de numele pe care ți l-ai făcut, expoziții la București, peste hotare…
― Încă n-am ajuns la Paris, subliniez modest.
― Nu mă îndoiesc că o să ajungi, dar…
O-o!, când l-a zis pe „dar”, toată dulceața din vorbe s-a borșit.
Salt brațele și le încrucișez pe piept.
Deschide un dosar, scoate o coală A4 din el și mi-o întinde, o iau și mă uit pe ea. O grămadă de cifre. La început nu pricep, apoi îmi dau seama că sunt date calendaristice, ore și minute.
Flutur hârtia întrebător.
― E o situație cu întârzierile dumitale zilnice.
Cobor ochii iar, e vorba de minute, dimineața.
― O să ți se rețină din salariu.
Nu zic nimic, așez cu grijă doar hârtia pe colțul biroului și mă ridic în picioare.
Vocea devine tăioasă.
― N-am terminat încă, domnule!
Se lasă pe spate și scoate dintr-un sertar un telefon, freacă degetul pe ecran, caută ceva, îl întoarce și mi-l arată. Mă aplec puțin peste birou. Văd poze cu mine în diferite locuri, pe stradă, în cafenele, în fața blocului unde locuiesc.
Mă uit la General nedumerit.
― Toate sunt făcute în timpul programului, am sute de fotografii în telefonul ăsta.
Am rămas cu gura căscată. Îmi bag mâinile în buzunarele pantalonilor.
― Mi-e teamă că numirea dumitale pe post o să înceteze.
Îndrăznesc:
― Domnule inspector general, eu am ocupat postul prin concurs, n-am fost numit!
― Știu, știu, dar ce ne facem cu absenteismul dumitale? Cum facem rost de o gumă atât de mare încât să șteargă totul?
― N-am idee!
Glasul mieros revine:
― Cred că am găsit eu soluția, simplă, similară chiar cu ultimul touch pe care-l pui pe tablourile dumitale. Semnătura.
Scoate din dosar și-mi întinde două foi albe capsate una de alta. Câteva secunde ezit să le iau, Generalul, rămas cu brațul întins, se înroșește la față. Fac clește din două degete, le prind și le întorc cu scrisul spre mine, citesc:
„Cerere de Adeziune
Membru
Organizația județeană a Partidului…”

Bogdan Perțache

 A participat la cursurile și atelierele de scriere creativă ale lui Florin Iaru, „Revistei de povestiri” și Flash Fiction Magazine din San Francisco. A publicat proză scurtă în revistele Literomania, Revdepov, O mie de semne, OPTmotive, Itaca, Viața medicală, Timpul și Familia.
 În România a fost învățător și profesor de Limba engleză, apoi a emigrat în Canada.