Printre rafturi

O femeie cu părul argintiu și un bărbat înalt, cu barbă roșcată, stau de vorbă în ușa sălii de vânzare dintr-un supermarket.
– Cu contractul de închiriere ce s-a mai întâmplat? întreabă femeia.
– Deocamdată nimic. Aș vrea să mai negociez, răspunde bărbatul în timp ce-și bâțâie piciorul drept care e îndreptat spre ieșire.
– Cât cereau? insistă femeia.
– O mie de euro, zice bărbatul și își desprinde ecusonul fixat de gaica blugilor.
– Pe două camere?
– Da, dar fără întreținere, facturi și alte nebunii.
Paznicul magazinului le întrerupe pentru câteva clipe conversația. Îi întreabă dacă poate să-i dea ceva de mâncare unui om care s-a postat pe treptele de la intrarea în supermarket.
Bărbatul sare imediat să-i răspundă:
– Faceți bine și nu le mai dați de mâncare oamenilor de pe stradă. Ce nu se vinde, la gunoi. Ați înțeles? Fără alte complicații.
– Mă scuzați, șefu’, doar am întrebat, zice paznicul și se face nevăzut.
– Aveți mare grijă, nu e atât de simplu precum pare, că unii sunt puși pe scandal. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă s-ar îmbolnăvi după ce au mâncat ceva de aici. Vă spun eu, a doua zi am apărea la știri, continuă bărbatul pe un ton agitat.
– Nu știu ce să spun, răspunde femeia, pe urmă își îndreaptă privirea spre podea.
– Le ziceți clar că șeful nu e de acord, fără alte discuții, că dacă îi bagi în seamă, ăstora li se urcă la cap. De asta nu mai scăpăm de ei. În fine, știu că o să vă descurcați, zice bărbatul oftând, pe urmă îi înmânează femeii ecusonul lui.
Femeia se apropie de el, cât să-i dea o îmbrățișare scurtă. Îl sărută pe obraz și îi spune:
– Hai că o să fie bine, dar greu să mai găsești colegi așa, ca noi. Dar dacă o să-ți fie dor de noi, nu m-ar deranja să-ți fac o vizită. Cât ai zis că durează zborul?
– Două ore și jumătate, zice el. Își freacă palmele a nerăbdare, după care aruncă o privire spre rafturi și mă surprinde că mă uit la ei.
Moment în care iau o cutie de spaghete de pe raft și o pun în coș, apoi completez cu ce mai am pe lista de cumpărături.
Când ajung în fața casei de marcat, o găsesc pe femeie instalată în spatele tejghelei.
Mă întreabă dacă am nevoie de sacoșă, iar eu îi spun da, mulțumesc. În timp ce-mi scanează produsele din coș și le aranjează cu grijă într-o pungă biodegradabilă, îmi îndrept privirea spre geamul picurat de ploaie.
Brusc, ca și cum mi-am amintit ceva, o rog pe femeie să mai aștepte puțin că vreau să iau și niște covrigei.
– Sigur, nu-i nici o problemă. Îi găsiți în dreapta, la raftul cu biscuiți. Avem cu susan, cu mac și cu ulei de măsline, îmi explică ea pe un ton amabil.
– Iau de toate felurile, dacă tot vă fac să mă așteptați, zic din mers.
Când mă întorc, o anunț că o pungă de covrigei e rezervată pentru bărbatul care stă afară, pe trepte, și arăt cu mâna dreaptă spre geam.
Femeia nu pare a fi deranjată de planul meu, ba chiar îmi vinde și-un pont:
– Să știți că lui îi plac covrigeii cu susan.
Iar eu îi răspund fără să stau prea mult pe gânduri:
– A, da? Și mie.

Emilia Grecu

În 2005, am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității din București.

Am început să scriu proză scurtă acum trei ani, după ce am urmat câteva ateliere de scriere creativă, organizate de Revista de Povestiri.

Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o în liceu, când frecventam cenaclul literar “Zburătorul”, de la Onești, coordonat atunci de scriitorul Gheorghe Izbășescu.