„Quod non vetat lex, hoc vetat fieri pudor.”
Seneca
Probabil că din rațiuni ce țin de (est)etica profesiei, de respectarea unui blazon pe care fiecare și-l controlează, atent, conform propriei discipline intelectuale și propriului grad de exigență, sau, pur și simplu, din acea obișnuință tradițională, caracteristică sine qva non a oricărui român care musai dă să se privească în ciobul de oglindă așezat la loc de cinste pe prispa casei, înainte de-a ieși în lume, orice scriitor, critic, istoriograf literar etc, consideră just, de asemenea, că e de datoria lui să apară, în fața onor cititorului, folosind o exprimare cât mai îngrijită și mai aleasă.
Nimic rău în asta, ar zice unii, totul este subordonat, la urma urmei, cuvenitului respect față de orice potențial partener de dialog. Doar că de la exprimarea aleasă, îngrijită, până la cea afectată, bătută în pietrele prețioase ale grandilocvenței, nu-i decât un pas, pe care mulți dintre noi aproape că nici nu ne dăm seama când îl facem. Astfel, cădem, de multe ori, în capcana unei prețiozități păguboase, generate de un fel de amor propriu, ascuns pe undeva printr-un subconștient pus pe pozne și fasoane, efect al unei posibile afecțiuni psihice, pe care unii ar numi-o „delirium auctoris” (sic!). Cu toate că, fie vorba între noi, nimeni nu-i poate impune nimănui cât de elevat, cât de comun sau de abstract ar trebui să fie modul său de a se exprima în timpul unui dialog între doi sau mai mulți indivizi. Dar dacă în vorbirea curentă, față în față, avem un interlocutor (sau mai mulți), când la nivel de comunicare reciprocă se realizează, încet-încet, un fel de reglaj al statutului convorbirii respective, funcție de conjunctură, subiect, interlocutor, în cazul scrisului, de orice natură ar fi el, nu mai vorbim de interlocutori ci de niște receptori, despre care, în cele mai frecvente cazuri, nu prea mai putem ști cine sunt, care le este nivelul de percepție, deci este de preferat și decent să se recurgă la un vocabular cât mai accesibil, care să se adreseze unei plaje cât mai întinse de potențiali destinatari.
Am parcurs, de-a lungul vremurilor, mai vechi sau mai noi, o serie de texte apărute în diverse spații literare, elaborate într-o manieră cam afectată, pe care mărturisesc că le-am pătruns destul de greu, la unele fiind chiar obligat să umblu la sfântul dicționar. Fără intenția de-a mă transforma într-un vânător de greșeli (execut și eu destule, deși fac tot posibilul să le evit, dar când le comit chiar mă bucur dacă sunt corectat sau măcar atenționat), voi reproduce, parțial, unele din textele de acest fel, fără să menționez nici autorul, nici publicația în care am avut onoarea să le citesc. Voi încerca, în același timp, să le „tălmăcesc” cât de cât, astfel încât să devină ceva mai explicite și – de ce nu? – mai prietenoase cu consumatorul, din ce în ce mai rar întâlnit, de literatură contemporană de calitate.
„Tema nu acționează niciodată static, ci chinetic şi expansiv.”
Ce a dorit să spună autorul cu aceste cuvinte, este destul de ciudățel pentru o minte limpede și modestă!
În primul rând sau la urma urmei, tema nu acționează. Eventual, comunică, exprimă, redă…
Dacă vom consulta puțin dicționarele explicative, că sunt, slavă Domnului, destule, vom avea surpriza să constatăm că termenul „chinetic” nu există în lexicul limbii române. Dar există „kinetic”, adică ceea ce, în mod sigur, s-ar fi dorit în această propoziție.
Cât despre „expansiv”, inclusiv acesta este folosit în mod impropriu, semnificația lui concretă fiind sociabil/prietenos… și nu cuprinzător(?) sau expansibil(?)… cum, probabil, autorul a vrut să insinueze.
„Într-un topos compozit este plasată acțiunea romanului…”
Aici, în primul rând, din respect pentru topica gramaticală, aș fi renunțat la acea inversiune frazeologică, destul de deranjantă la ureche, lăsând părțile de propoziție la locul lor consacrat de gramatica elementară a limbii noastre cea de toate zilele, mai ales că este rânduită chiar în debutul articolului din care a fost preluată.
Pe de altă parte, cu toate că nu am mai întâlnit expresia „topos compozit” nu-i contest întru totul validitatea sau logica, deși, după umila mea părere, adjectivul „compozit”, cu precădere specific elementelor materiale, palpabile: „granit compozit”, „structuri compozite”, „material compozit”, sunând de-a dreptul ciudat „vis compozit”, „părere compozită”, „viață compozită” etc, ar fi putut fi înlocuit cu altul ceva mai potrivit.
„O încercare de genosanaliză descoperea altă dată că lucrurile de pe harta poeziei sale sunt mai ales feminine, ici-colo potențate de un bogat ambigen.”
Oare câte procente din populația acestui glob pământesc au auzit vreodată, fie și doar accidental, cuvântul „genosanaliză”?
Și câte procente, din acele procente, îi cunosc semnificația? Dar câți oameni, oare, l-au folosit în viața de zi cu zi? Nu contează prea mult, e bine că am avut șansa nesperată să îl întâlnim în acest scurt citat!
Iar dacă tot suntem la capitolul „lasă copilul să întrebe, că așa învață”, vorba ardeleanului, cam cum ar trebui să înțelegem „lucrurile… mai ales feminine… de un bogat ambigen”? Hm!
Au fost doar câteva exemple, ceva destul de „soft”, dar sper că suficient de sugestive, pentru ceea ce voiam să spun, dar asemenea lor, cred că sunt în asentimentul tuturor când o afirm, se mai pot găsi o mulțime, unele doar deranjante, iar altele de-a dreptul „horror”, unde scriitura nu curge, ci se revarsă cu un inoportun abuz de impetuozitate, ideile, șuierate cam prea abstract-elitist, par a nu se susține întotdeauna unele pe altele, modul prea prolix sau prea solemn al expunerii lor frapează, uneori destul de sever și nescontat, capacitatea de percepție a potențialului receptor, provocându-i acestuia o serie de dificultăți în stabilirea unui consens reciproc avantajos cu autorul, transformând actul lecturii într-un intempestiv deficit de ordin comunicativ.
În încheiere aș vrea doar să mai spun, la modul cel mai asertiv posibil, fără niciun fel de intenții critice sau ofensatoare, dar cu convingerea că astfel de aspecte nu trebuiesc neglijate și că această manieră de-a scrie, cu un fel de cuie bătute în talpă, poate aduce mari deservicii artei cuvântului și că ar trebui, pe ici-colo, supusă unui minimal control (auto)cenzorial, în baza unui rutinier scenariu mental elaborat și validat intern, de fiecare „artist al retoricii”.
Ceea ce nu înseamnă că nu are, sau nu poate avea, pusă deoparte, cota ei de interes și că nu există o categorie de cititori care s-o aprecieze, s-o promoveze sau s-o tolereze fără niciun fel de rezerve.
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
Bravo. Ai punctat excelent acest tip pretențios de a scrie deseori golit de conținut, chiar o batere de cuie în talpă… Poate intr-o a doua parte ar fi interesant de analizat puhoiul de neologisme,englezisme îndeobște.
Mulțumesc pentru sugestie. E o idee foarte bună, mi-o trec și eu pe lista de activități viitoare.
Foarte bun articol. Din păcate limbajul prețios e folosit adesea pentru a masca precaritatea ideilor. Așa se ajunge la a debita banalități îmbrăcate într-o formă pretențioasă iar unii chiar își câștigă o reputație de intelectual lustruind coaja lucrurilor, în loc să pătrundă substanța lor.
Mulțumesc pentru vizită.
De multe ori și coaja e bună (îmi vine în minte doar coaja de portocală confiată…)
Dar trebuie să știi unde, cât și cum să o folosești.