– Cum pula mea să începi un roman cu o liniuță de dialog? spuse bărbosul de cum înțelese cine eram. Ba mai ai și o înjurătură pe primul rând!
Se aplecă, luă de undeva din spatele biroului un teanc de foi și-l împinse spre mine.
Rămas cu mâna întinsă după ce-mi spusesem numele, l-am apucat cu șovăială, apoi mi-am plimbat privirea de la bărbatul corpolent, cu ochelari heliomați și căști mari în jurul gâtului, la hârtiile din mâna mea. Încă de pe prima pagină îți săreau în ochi o groază de sublinieri cu marker galben sau roșu, legate prin săgeți de cuvinte răzlețe urmate de multe semne de întrebare pe marginea paginii. „Diminutiv în titlu?” era prima astfel de notă. Am recunoscut textul.
– Da, e manuscrisul tău, puteai să-l dai un pic mai îngrijit, dă-o dracului de treabă, că nu de-aia e editorul, să-și bată el capul cu tot ce nu are autorul chef, să facă șurubăreală la nivel de cuvinte și virgule.
Încăperea avea ferestre boltite pe doi pereți adiacenți, o ușă capitonată în mijlocul celui de-al treilea, iar ultimul fusese complet acoperit de o bibliotecă, conținând acele volume frumoase printre care visam să se numere într-o bună zi și al meu, împachetat într-o copertă realizată după specificul colecției și cu păsăroiul în ovalul portocaliu pe cotor.
– Îmi pare rău, domnule Truță, m-am bâlbâit, impresionat în același timp de faptul că-mi imprimase manuscrisul, de numărul enorm de notițe și de franchețea cu care eram întâmpinat. Am crezut că…
– Ei, ai crezut. Ce-ai crezut, că se corectează singure când dai „Save”?
Pe moment, m-am gândit că cel mai cuminte ar fi fost să nu răspund nimic, ci să răsfoiesc hârtiile, prefăcându-mă că sunt absorbit de ce-mi scrisese el acolo. Din păcate, nu am putut descifra mare lucru în starea în care mă aflam. Poate erau emoțiile, poate șocul. Rămăsesem în picioare, pentru că gazda mea nu mă invitase să iau loc. El se scufundase în spătarul fotoliului său și mă privea așa cum își privește un șahist adversarul cu două mutări înaintea matului. Iar eu constatam că nu pricep ce era greșit în cele mai multe dintre sublinieri, care nu beneficiau de notițe. Când tăcerea a devenit stânjenitoare, am încercat să-mi exprim această nelămurire.
– Nu știu cum să vă mulțumesc pentru acest volum imens de muncă pe care l-ați depus în adnotarea manuscrisului meu, am spus scuturând ușor în mână hârtiile, de parcă le-aș fi cântărit. Sunt… copleșit. Dar îmi puteți spune, vă rog, ce anume a fost marcat aici?
Nu era, de fapt, întrebarea care mă ardea, dar bănuiam că dacă aș fi sărit direct la: „Deci, e corectat. Se publică?” aș fi fost cam mitocan. S-a ridicat și s-a uitat cu capul ușor pe spate, ca să poată privi prin ochelari fără să și-i ridice de pe vârful nasului, la una dintre însemnări.
– După cum știi, spuse, e o greșeală de începător să-ți pui personajele să-și spună unul altuia lucruri pe care le cunosc amândouă, ca să le afle cititorul! Iar tu ai mai și semnalizat lucrul ăsta, să fie clar.
– Ah…
Am încercat să caut în minte un contraexemplu, un roman celebru cu un dialog celebru în care se spun banalități evidente, dar, deși am găsit rapid câteva, am renunțat să le împărtășesc cu interlocutorul meu. În definitiv, eu voiam să corespund criteriilor lui. Să încerc să-i modific criteriile ar fi fost, cu siguranță, imposibil. Doar mă aflam în fața lui Marian Truță, redactorul șef al editurii Penguin România.
– Așa e, am suspinat în cele din urmă. Am să vânez aceste scăpări și am să le elimin.
Dădu din cap, de parcă ar fi spus „dăă-ăă?!?”, apoi se lansă într-un atac furibund:
– Și asta e doar una dintre prostiile pe care le faci în mod regulat. Uite-te aici: repetiție, repetiție, repetiție, dialoguri în rafală, ridicat din umeri în prostie, dat din cap, suspine, enumerații!
Degetul lui parcurgea foile mele cu o rapiditate care nu-mi permitea să citesc paragrafele cu pricina, dar nici nu aveam nevoie. Îmi știam textul, toate pe care mi le spunea erau de-acolo. Doar că eu nu crezusem că treceau la capitolul stângăcii.
– În plus, tună deodată când ajunse la un paragraf pe care-l încercuise cu mai multe treceri ale markerului roșu, nu-ți poți pune personajele să-și declare pur și simplu starea de spirit și trăirile! Asta e o imbecilitate care mă enervează la culme!
Ne-am privit în ochi preț de câteva secunde, apoi omul adună rapid foile, le bătu de tăblia biroului și mi le mai întinse o dată, spunând:
– Cred că ești și tu de acord că mai ai mult de lucrat, da?
Cu asta ne-am despărțit. Am plecat dezamăgit, mai ales că-n invitația de pe mail îmi lăsase impresia că vom discuta chestiuni legate de publicare. Se pare că înțelesesem greșit. Și asta nu m-ar fi supărat atât de tare dacă aș fi rămas cu o concluzie clară după această întâlnire. Acțiunea avea potențial? Romanul în sine era bun? L-ar fi publicat dacă mă apucam să corectez toate aceste aspecte de detaliu? Coboram scările și mă abțineam cu greu să gesticulez acompaniindu-mi aceste gânduri. „Mai ai mult de lucrat” spusese. OK, deci…
Apoi, chiar când ieșeam din clădire, m-a lovit revelația, odată cu aerul fierbinte al verii bucureștene:
„Eu mai aveam mult de lucrat. La mine, în general, nu la această scriere. Nu mi-ar fi publicat-o în veci. Și probabil nimic din ce i-aș mai fi adus în următorii zece ani.
Am trântit foile cu mâzgăliturile lui în primul coș de gunoi. Asta e, m-am gândit, oricum era o chiflă de roman despre un scriitor ratat care-și tot lua refuzuri de la edituri, dar el persevera, în prostia lui. O poveste fără potențial, trebuia să recunosc. Cine naiba ar fi citit așa ceva? Auzi, să scrii despre scris, ce tâmpenie! De ce nu mi-a zis el asta? De ce s-a legat de niște căcaturi, efectiv căcaturi, în loc să-mi zică direct că n-am esență, că plotul n-are vlagă. Primul capitol ce era mai interesant la el, când lua ăla, naiv, primul contact cu asfaltul lumii editoriale. Dup-aia, tot o lălăială…
Și când călcam eu mai apăsat și mă umpleam mai vârtos de obidă, numai ce-mi vine o idee: dacă aș trimite eu primul capitol la o revistă literară? Așa cum e, fără neprețuitele lui corecturi! Dacă mă refuză, asta e. Dar dacă mi-l publică, să-i dau și lui linkul, să vadă că a greșit!
Alexandru Lamba (n. 1980) este scriitor și editor al revistei online „Galaxia 42”. A publicat romanele Sub steaua infraroșie (Tritonic 2016) și Arhitecții speranței (Tritonic 2017), și un volum de proză scurtă, Singurătatea singularității (Herg Benet 2018), precum și primul volum al unei serii Science Fantasy pentru copii, Stele și gheață (Herg Benet 2019). În 2022 a publicat romanul hiperrealist Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (Ed. Litera). A semnat scenariul albumului de bandă desenată Focurile lumii noi (Geek Network 2018), desenele fiind realizate de artista Alexandra Gold.
A primit, printre altele, Premiul „Chrysalis“ al European Science Fiction Society, în 2016, și Premiul „Vladimir Colin”, în 2021.
Lasă un răspuns