Emilia Toma este scriitoare, de profesie analistă și sociologă, autoarea romanului O numărătoare inversă (Tritonic, 2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (Celestium, 2020). De asemenea, este inclusă în antologii de povestiri precum Dragostea când te doare (Litera, 2022) și are o bogată activitate publicistică. Scriitoarea a fost de acord să ne ofere un interviu cu ocazia publicării celui de-al doilea roman al său, De la zero (Celestium, 2022).
Emilia explorează în scrierile sale teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora, îmbinând ficțiunea cu sociologia și psihologia, pasiuni ale sale încă de dinainte de facultate. Cu ea am vorbit despre provocările scrisului, dificultățile în construirea unor personaje controversate, și legăturile ascunse dintre ultimele sale două romane, De la zero și O numărătoare inversă.
Bună, Emilia! Îți mulțumesc că ai acceptat invitația noastră! Cum a început toamna pentru tine?
Îți mulțumesc și eu pentru invitație. Deși extrem de aglomerată din punct de vedere profesional, toamna asta a început și cu vestea bună a publicării unui nou roman, unul la care mă gândesc de trei ani încoace, pot spune că este o ușurare că i-am dat, în sfârșit, drumul în lume.
Dacă ar fi să ne spui despre ce este vorba în De la zero într-o singură metaforă, cum ai rezuma totul?
Aș face clasica asemănare cu bulgărele de zăpadă care, odată ce o ia la vale, nu se mai oprește sau, de fapt, se oprește, dar obligat de elemente externe, un gard, un zid, ceva ce-l zdrobește sau în care ajunge să se risipească. Cam așa arată și parcursul (era să spun, în mod cu totul eronat, evoluția) protagonistei romanului, Vanda.
Care a fost ideea inițială de la care ai plecat, și cât de mult se reflectă în ea varianta finală a romanului?
Ideea inițială a fost să scriu un singur roman unde să pun lupa în mod egal pe protagoniștii mei, deci o poveste cronologică, scrisă dintr-o perspectivă omniscientă, mai elaborată, un roman complex, la asta visam eu. Pornind, desigur, de la temele pe care oricum le-am păstrat. Ce-a ieșit în loc de asta e total diferit, sunt cele două romane, primul din perspectiva jumătății masculine ce compune acest cuplu toxic și al doilea ca o replică – nu l-aș numi continuare, pentru că lucrurile nu sunt luate din punctul în care se termină O numărătoare inversă, ci se reiau de la început dintr-o cu totul altă perspectivă.
Vanda din De la zero, ca și Ovidiu din primul volum, O numărătoare inversă, sunt doi protagoniști dificili, imperfecți. Din recenziile cititorilor tăi, descopăr că nici unul, nici celălalt nu sunt plăcuți prin caracterul lor. Și totuși, ei au o atractivitate aparte. Ce crezi că îi face interesanți?
Nuanțele cred că îi fac interesanți. Eu nu mă așteptam ca cititorii să nu o placă pe Vanda pe vremea când citeau O numărătoare inversă. Am crezut că le dau prea puțin încât să-și poată face o părere despre ea, plus că tot ce vedeau era prin filtrele lui Ovidiu.
Speram să fie o surpriză pentru ei să descopere, în romanul dedicat Vandei, că nu este nici pe departe femeia puternică pe care o prezenta el. Dar revenind la nuanțe, cred că acele pete de culoare aruncate pe ici pe colo în cazanul cu smoală sunt ce îi face interesanți pe ambii protagoniști.
Ți-a fost greu să construiești personaje atât de controversate? Cum ai lucrat pentru a le da formă?
Poate nu ar trebui să fiu atât de sinceră cu privire la acest aspect, dar în cazul lui Ovidiu mi-a fost ușor, datorită documentării făcute. Mărturisesc că acest personaj chiar nu se abate de la manual.
Cu Vanda, în schimb, a fost mai complicat. Pe măsură ce scriam De la zero am conștientizat că de-a lungul timpului am citit mai mult despre abuzatori și mai puțin despre victime. Iar ce citeam despre ele se pierdea într-o confuzie totală, nu ajunsesem să înțeleg până la capăt mecanismele, nu am reușit să aprofundez așa cum mi-ar fi plăcut. Iar din motivul ăsta a fost greu pentru mine să fac un portret credibil, realist. Încă nu știu dacă am reușit.
Apropo de manual. Știu că ești sociologă și analistă, îmi imaginez că ți-e destul de natural să mânuiești date și poate și să scrii proză științifică. Citindu-ți romanele, nu am putut să nu observ reflectată printre rânduri și ponderea ta „profesională”. Cu toate astea, nu scrii monografii, ci ficțiune.
E o trecere care vine natural? Ce poți include, la ce trebuie să renunți și de ce?
Când eram la facultate îmi tot spuneam că voi scrie lucrări științifice. Aveam tot felul de idei de cercetare pornind de la interesele mele de-atunci și spuneam că într-o zi sigur voi publica o lucrare științifică. Dar m-am angajat și s-a dus entuziasmul 😊. Poate din cauza asta aleg să scriu ficțiune. Și mai e un motiv, cred că mai important decât faptul că m-a părăsit entuziasmul. Vreau să cred că poveștile pe care le spun au o fărâmă de morală, de tâlc. Încă o lucrare științifică pe care să o citească numai cei din breaslă? Prin ficțiune literară reușesc să ajung la mai multă lume (aș vrea să reușesc, de fapt) care poate pleca din poveștile mele cu o lecție (deși nu aș vrea să sune deloc a discurs moralist).
Cred că poți include cu lejeritate „ce știi” (unii o numesc documentare, alții background, cum ar fi cazul meu pentru că tot ai menționat meseria pe care o am), însă e important să știi „cum să spui” ceea ce știi și eu aici încă mai am de învățat. Având formarea asta îmi vine să explic, să expun sub formă de „ce?”, „de ce?”, „ce facem cu ce știm?” ceea ce în ficțiune este dezastruos, la asta trebuie să renunți. Încerc pe cât posibil să las cititorii să descopere, deși știu că încă nu îmi iese de fiecare dată.
Să ne întoarcem De la zero. Este prima dată când încerci să scrii dintr-o perspectivă feminină? Te întreb asta pentru că și în romanul O numărătoare inversă, și în povestirea ta excelentă din Dragostea când te doare folosești perspective masculine. Unde te încadrezi mai natural și care sunt provocările întâlnite atunci când schimbi perspectiva?
Simt că îmi iese mai bine când scriu din perspectivă masculină. Cum spuneam, în De la zero mi-a fost mai greu să construiesc personajul, dar raportându-mă și la ce alte exerciții de scriere am mai făcut de-a lungul timpului, prozele din perspectivă feminină îmi ies mai greu, iar la final îmi plac mai puțin. Cred că mă tem să fiu identificată cu personajele, iar din perspectivă masculină am libertate totală (sau nu chiar, dar tot e diferit). Nu spun însă că îmi este mai ușor scrisul din cealaltă perspectivă: ținând mult la realism, îmi doresc ca ceea ce scriu să fie autentic, deci întorc pe multe părți gânduri și fapte ca lucrurile să nu-mi iasă disproporționat sau artificial.
Cum ai ales titlul romanului De la zero? L-ai avut în minte de la început, sau doar după stabilirea titlului primului roman O numărătoare inversă? Te întreb asta pentru că cele două titluri par a fi interconectate, la fel ca protagoniștii.
Nu l-am avut în minte de la început, ideea mi-a venit la ceva timp după publicarea primului roman, când deja scriam la romanul-replică. Titlul se potrivește bine poveștii, e despre ce încearcă Vanda cu disperare să facă, e răspunsul la toate dilemele ei, dar este, într-adevăr, interconectat cu O numărătoare inversă, care, la fel, descrie impasul lui Ovidiu. Uneori, în discuții amicale, îmi place să vorbesc despre cele două romane numindu-le „numerele” mele. Unul numără invers până când ajunge să fie răpus (sau nu?), cealaltă așteaptă să repare ce a făcut greșit începând o viață de la zero. Dacă îi iese sau în ce fel se termină povestea ei (raportată la a lui), nu știm 😊.
Nu știm decât dacă îți vom citi romanul. Ai spus că unul nu e continuarea celuilalt, așa că De la zero poate fi citit inițial, nu? Ce viață ți-ai dori pentru romanul acesta, dacă ar fi să idealizezi?
M-am străduit să poată fi citit și înaintea celuilalt, dar și de sine stătător, nu ca făcând parte dintr-o serie. Dacă e să nu îmi fi ieșit asta în totalitate, se datorează numai faptului că eu cunoșteam prea bine versiunea lui Ovidiu. Oricât m-aș fi detașat, eram deja influențată pe măsură ce scriam romanul-replică. Totodată, în mod intenționat am strecurat în De la zero paralele concrete cu prima poveste, secvențe de care sunt conștientă că se vor bucura doar aceia dintre cititori care le vor fi lecturat pe ambele.
O experiență de lectură completă ar fi să le citești pe amândouă, dar gândindu-mă la viața pe care mi-o doresc pentru romanul recent publicat (în egală măsură și pentru celălalt, până la urmă) mai puțin important este cum sunt citite (dacă ambele sau în ce ordine), ci să ajungă să fie citit(e) de cei care au mai mare nevoie de ele, să întâlnească acei cititori care la finalul lecturii să spună că au dat de povestea potrivită la momentul potrivit pentru ei.
Este ceea ce îți doresc și eu și echipa LiterNautica.
Îți mulțumim din nou pentru disponibilitate și te-aș ruga, la final, să ne recomanzi un eseu, o monografie sau un studiu din zona profesiei tale, care ne-ar putea ajuta să-ți înțelegem și mai bine cele două romane la finalul lecturii și să le raportăm, poate, la societate pe o scală mai largă.
Vă mulțumesc și eu pentru dialog, mi-a făcut plăcere să răspund. Dar întrebarea de final e foarte grea, pentru că ce îmi vine acum în minte nu se află exact în zona profesiei mele, eu documentându-mă multă vreme în afara ei, mai exact pe o restrânsă ramură a psihologiei.
Totuși, prima parte a întrebării tale m-a dus direct în facultate când am citit o lucrare de antropologie după care, am aflat mult mai târziu, a fost făcută și o ecranizare. Traducerea în limba română este Copiii lui Sanchez, iar autorul este antropologul Oscar Lewis. Nu o recomand pentru a aduce înțelegere neapărat romanelor mele, ci pentru a-i face pe cititori să vadă perspectiva antropologică din care aș fi putut eu scrie dacă ar fi fost să locuiesc o bună bucată de vreme cu protagoniștii mei 😊. Pentru că așa a scris antropologul Oscar Lewis cartea menționată.
Dă-mi voie să recomand și o carte scrisă de o psihoterapeută specializată pe probleme de abuz (de toate felurile), Lundy Bancroft. Tradusă la noi se numește De ce face asta? În mintea bărbaților abuzivi și manipulatori, cartea asta fiind piatra de temelie care a stat la baza primului meu roman.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Lasă un răspuns