– Mă ucid temperaturile astea, spuse bătrânul în timp ce se așeza pe prima bancă liberă din parcul Crângași, punând alături cutia și plasa plină de marfă.
Bărbatul nu era chiar bătrân, iar marfa nu era chiar marfă. Îmbrăcat cu un sacou subțire și pantaloni gri vânzătorul ambulant părea o pictură decolorată, o schiță neterminată, topindu-se deopotrivă în peisaj sau în mulțimea de oameni colorați, care mișunau spre destinații care numai pentru ei au sens. Cumva, nici nu conta unde se află.
Își așeză marfa cu atenție pe bancă, o plasă de rafie plină de pachete de șervețele, plasturi, pixuri, evantaie, șnururi de ochelari, lanterne și alte d-astea, iar lângă plasă așeză meticulos mostrele pe care le ținea într-o cutie de pantofi găsită în parcare, la mall.
– Ce căldură! își spuse bărbatul sacrificând pachetul de șervețele folosit ca reclamă pentru a-și șterge fruntea și gâtul. Mă rupe munca asta! Nici n-ai zice… ce mama mă-sii fac, decât să mă plimb prin tramvaiul 41? Alții aleargă prin parc, eu bat tramvaiul de nebun de la o stație la alta, 45 de pași de la cap la coadă. Îmbătrânesc. O simt în toate alea … s-a făcut de prânz și uite, mă simt stors ca un burete de vase.
După ce își masă ușor piciorul mai scurt – de mult timp nu-și mai identifica membrele inferioare cu dreptul sau stângul, ci doar cu piciorul scurt și piciorul normal – bărbatul deschise cu atenție fermoarul borsetei roșii, pe care o purta la mijloc. Avea cureaua tocită, culoarea se mai spălăcise în timp, dar literele mari, albe, cu inscripția GUESS se păstraseră bine. O primise de la fiul lui care lucra în Germania, că dacă tot urma s-o arunce, a zis că mai bine i-o dă lui taică-su, să nu mai pună banii în altă plasă, că oricum arată ca un pom de Crăciun cu pungile, cutiile și toate obiectele de vânzare atârnându-i în jurul trupului. Nu ieșea din casă nici să ducă gunoiul fără borseta prinsă la mijloc, ca și cum obiectul ăla care n-avea nimic de-a face cu ființa lui, ar fi făcut parte din el, ar fi fost semnul distinctiv după care oricând ar fi putut fi recunoscut. Degetele bătătorite apucară bancnotele împrăștiate în borseta roșie de piele artificială, le aduceau la lumină pe rând sub privirea lipsită de expresie a proprietarului. Cu mișcări lente bărbatul scotea bancnotele rând pe rând, le netezea pe piciorul normal și când se adunau câte zece, le plasa pe piciorul mai scurt, iar când se făceau 50 de lei, așeza teancul în cutia de mostre și le prindea cu o clamă. Era un ritual zilnic număratul banilor în pauza de prânz, urmat de drumul la patiserie, merdeneaua sau felia de pizza pe care le înfuleca lângă o sticlă de bere la colțul pieței, pe o masă de plastic cândva albă.
– Nu pare că am făcut mulți bani nici azi, continuă bărbatul să vorbească, mângâind banii ca și cum ar fi vrut doar să-i îndrepte. Nu tre’ să fii economist sau mai știu eu ce deștept să vezi că trecem prin criză… oamenii nu mai cumpără ca altădată. Se gândesc de două ori dacă mai dau un leu pe-un plasture cu rivanol … ai zice că nici nasu’ nu le mai curge, că și la șervețele se uită pieziș. Ce să zic ? Adevărul e că n-am făcut eu mulți parai azi, da’ măcar am văzut-o pe Ea. Nu știu ce are femeia asta, nu știu ce și cum face, da’ îmi luminează ziua… literalmente mi-o înseninează. Bine, acu’ e ziua lungă, e lumină… da’ parcă soarele intră … intră așa, și-n gaură de șarpe … și-n tramvai, și-n mine și în toate alea. Când o văd mă iau toate apele, stomacul începe să mă gâdile ca și cum aș avea cărăbuși. Că eu chiar m-am gândit că ce simt eu, cărăbușii mei ar putea fi fluturii din stomacul ălora îndrăgostiți… Poate vi se pare ciudat rău, nu-i așa ? La 59 de ani nu prea te mai îndrăgostești, că te caută moartea pe la ușă și tu ești la vânătoare de cărăbuși. De 3 ani o întâlnesc prin tramvai. Uneori o văd zilnic, apoi nimic… reapare peste o lună, poate două… o mai văd într-o zi, apoi iar dispare. E rău, da’ e și bine, că mă poate surprinde și atunci îmi provoacă așa o bucurie, că nici nu pot s-o pun în cuvinte. Ptiu ! Na, că m-am încurcat ! O iau de la capăt ! spuse cu năduf bărbatul reluând mișcarea de mângâiere și întindere a bancnotelor.
Îi făcea bine ritualul lui zilnic, dar îi făcea și mai bine întâlnirea cu străina din tramvaiul 41. În visele lui o numise Angie. În engleză era aproape un înger. Fusese bun la limbi străine, până când licean fiind, o mașină l-a doborât de pe bicicletă și de pe drumul frumos pe care credea că va merge toată viața. O clipă poate aduce sau lua tot ce nu ți-a adus sau nu ți-a luat un an, sau o grămadă de ani. Un singur moment de neatenție despărțise puștiul care se dorea pilot, de cel cu oasele sfărmate, a cărui supraviețuire era nesigură. Medicii i-au pus oasele cap la cap, dar ceva în băiatul ăsta n-a mai putut fi reparat. Devenise un infirm. Înțelesese atunci, că unele decizii sunt peste noi. Era ca atunci când, copil fiind, mama îi îmbrățișa mâna lui firavă cu mâna ei moale și îi purta creionul dintre degete ca să scrie literele pe care ea le știa, dar băiatul de abia le învăța. Așa fusese și cu accidentul… altcineva scria pentru el, altcineva îi dicta drumul.
– Io stau și mă minunez de multe ori, reluă bărbatul, cum o femeie frumoasă ca ea nu umblă cu o mașină cu scaune din piele… că n-are și ea acolo un șofer personal să-i deschidă ușa… că nu are un alai, un valet, o limuzină. Ce caută una ca ea printre toți bătrânii, muncitorii și elevii care se urcă în tramvaiul meu? A tras bățul scurt, a avut ghinion, a pierdut un pariu, zic, că treaba asta n-o pricep și pace. Eu mereu zic că omu’ se lipește cumva de unde i-e locul și parcă e nedrept ca Angie a mea să călătorească așa modest, ca o Cenușăreasă. Cu părul ei blond lăsat pe spate, sau cu el prins în coadă de cal… Mie îmi place mai mult când și-l prinde, că i se vede profilul și alunița de pe tâmpla stângă. Nu știu de ce îmi place asta. Dar cel mai mult… cel mai mult și mai mult îmi place când îmi zâmbește și spune : ”Dă-mi și mie o cutie de plasturi…. Mulțumesc, păstrează restul !” Păi restu’ e de patru ori mai mult decât face plasturele, înțelegeți ? Și ea zâmbește și dă din mână așa, tremurat, de zici că-și ia la revedere și repetă : ”Nu, nu, te rog! Păstrează restul!” Oamenii nu-ți lasă bacșiș când ești vânzător ambulant. Lasă cu sutele pe la restaurante, am văzut eu, dar la unu’ ca mine n-ar lăsa niciun ban, că… e zgârciți dom’le ! Și nu e din cauza crizei, știți ce zic ? Odată mi-a cerut un pix. Sunt sigur că n-avea nicio nevoie de el… i-a plăcut ei un pix mov și a zis că-l vrea. Cât a ales dintre nuanțe – că aveam violet, unul de bătea în grena și un mov deschis, ca liliacul – s-a apropiat mai mult de mine și i-am simțit parfumul… m-a dat peste cap pentru toată ziua, n-am mai putut vinde nimic, m-am dus acasă și m-am întins, am pus mâna pe-un pix – că tre’ să mai scriu cu ele, să nu se usuce până apuc să le dau – și am scris o poezie pentru ea. Știți, sunt puțin poet. Da, știu că e greu să vă imaginați asta, că trecătorii văd doar amărâtul care se plimbă prin tramvaie, încercând să vândă niște chestii de care nimeni n-are nevoie, sau nici nu mă văd. Uneori cred că ar putea să calce peste mine, dacă nu m-aș trage din fața lor.
Bărbatul ridică privirea spre cer și trase aer în piept, ca să îl împingă afară cu putere, ca și cum ar fi oftat. Printre frunzele verzi cerul era puțin, în orice direcție ar fi privit ochii i se izbeau de betoane, asfalt și verde. Pe aleea lui nu trecea nimeni și poate de-aia îi plăcea să se adăpostească de căldură pe poteca din dreapta. Era îngustă și nu ducea nicăieri.
– Scriu poezii, reluă el cu o sclipire de bucurie în priviri. În tinerețe, când m-am făcut bine după accident m-am dus la o editură, le-am dat câteva versuri și tipu’ a zis că am talent. Exact așa a zis : ”Tu ai talent, băiete, mai scrie!” Și am mai scris, și iar m-am dus la editură, și iar mi-a zis să continui și tot așa. După doi ani m-au publicat. Au ales-o pe cea mai scurtă, a apărut într-un colț de ziar, lângă reclama la pastă de dinți… dar era numele meu acolo, scris cu cerneală de tipografie: Costel Cristescu. Eram mândru și fericit că zic, na, uite, sunt și eu cineva! Am continuat să le duc poezii. Le mai duceam o ciocolată, o sticlă de palincă, un cartuș de țigări, că, na, trebuia să dau și eu ceva, nu numai hârtii bătute la mașină. Eram fericit că eram acolo, în revistă, aveam porția mea de triumf, dar gloria mă făcea flămând de mai multă glorie. Simțeam că sunt la porțile recunoașterii, așa că băteam la ușa aia iar și iar ca apucatu’… până când au închis revista. Redactorul ăla de-l cunoșteam eu, nea Iosif s-a apucat de afaceri, și-a deschis un boutique în Ferentari. Eu am continuat să scriu, dar la un moment dat am renunțat… că n-aveam putere să o iau de la capăt cu cadourile și la 30 de ani e cam târziu pentru celebritate. Așa gândeam atunci, da’ azi aș zice că e devreme. De când Angie a intrat în viața mea parcă mi-a venit iar inspirația. I-am scris o poezie, am purtat-o în buzunaru’ de la piept o lună până să îndrăznesc să i-o dau. Am împăturit-o frumos, am pus-o sub pachetul de șervețele și ea și-a ridicat ochii albaștri spre mine și m-a întebat: ”Ce e asta?” ”O să vedeți!” am pus eu puțin mister în toată scena: ”O să vedeți ! E un fel de cadou… de la mine.” Oamenii din jur se uitau la noi cu ochii ieșiți, ca mingile de ping-pong, că, la o adică, cum vine un Neica – Nimeni, un vânzător din tramvai să dea un cadou unei călătoare? Era suspect rău, că am simțit că mi se înroșește capul și inima îmi bate mai tare, dar mă gândeam mai mult la Ea, că poate am pus-o într-o situație aiurea rău. Da’ Angie a zâmbit ca și cum ăsta ar fi secretul nostru, ca și cum gestul meu e normal, a mijit un ochi ca și cum mi-ar face un semn știut doar de noi și…. Ce să vezi? Peste 3 zile când m-a văzut n-a mai cumpărat nimic, doar m-a salutat cu un familiar ”Bună !” spus așa, aproape în șoaptă și a adăugat zâmbind ; ”Mi-a plăcut poezia. Scrieți foarte bine.” apoi s-a îndreptat spre ușă, a coborât urmată de pletele ei aurii și câteva săptămâni iar a dispărut. Am început să scriu mai dihai, scriam întruna. Dragostea asta e ca un drog, credeți-mă ! Cum să zic ? Sufeream ca un câine și în același timp mă bucuram că există, că uneori mă privește, cumpără ceva de la mine sau chiar îmi vorbește. Nimeni nu intră în vorbă cu unu’ ca mine… cumva pare că nici nu exist pentru ei, iar atunci când mă observă, se iau de mine… că de ce umblu prin tramvai când e aglomerat, că de ce nu dau bon sau mai știu eu ce. Cel mai tare doare când râd de tine. Erau odată trei adolescenți cu rucsace pe spate, stăteau cu ochii în telefoane și păreau în lumea lor. Când am mai făcut un pas am văzut-o pe Ea. Era gânditoare, mi s-a părut ca o salcie. Mi-a cerut un suport de buletin și când a zis că nu vrea restu’ nu m-am putut abține și i-am spus timid : ”Sunteți foarte frumoasă… cea mai frumoasă.” Ea a zâmbit încurcată, dar mucioșii ăia au auzit, unul pistruiat și ras pe cap ca un bec zice: ”I-auzi la el, frate ! Șchiopu’ se dă la aia blondă !” apoi către mine ; ”Bă, amărâtule, ți s-a sculat, bă?” Râdeau de parcă aruncau o ploaie de pietre, iar eu mă uitam înciudat pe geam, la semaforul care nu se mai făcea verde și-mi lungea chinul. Secundele mi se păreau ore. Mă țineam de bară și priveam aiurea în direcția opusă, așteptând să sar cât mai repede când ușile se vor deschide, să …. să plec cu rușinea mea undeva unde strigătele și râsetele liceenilor nu mă mai puteau ajunge. Două zile n-am mai ieșit la treabă, îmi era frică. Mă gândisem să renunț la tot, să rămân acasă, în garsoniera mea de la etajul nouă, să trăiesc din pensie și din plimbatul câinilor… până la urmă, m-aș fi descurcat fără probleme, că niciodată n-am fost nesătul. Gândesc că dacă nu te mulțumești cu ce ai, n-o să te mulțumească nimic pe lume. Nimic n-o să-ți ajungă și-o să ți se ducă viața doar ca să aduni mai multe lucruri și mai puține trăiri. Când i-am zis lui Radu, băiatu’ meu că mă gândesc să renunț la tramvai a zis așa, cu un aer de superioritate pe care l-a luat de la mă-sa : ”Tată, te-ai umilit destul! Mereu ți-am zis să lași baltă vânzările astea, că faci bani de chibrituri, ăsta nu-i câștig. Ai lua mai mult dacă ai sta cu mâna întinsă la biserică”. El e măcelar în Germania… vine rar acasă, că e scump drumu’. Nu i-am spus nimic despre Angie, ar zice că sunt dus cu capu’, c-am născocit o poveste, că am prea mult timp liber sau c-am înnebunit la bătrânețe, da’ de două ori greșește: nu-s nebun și nici bătrân nu-s. Da’ nu-l judec, că oamenii sunt atât de cruzi… iar fi-miu e tot om.
Terminase de numărat banii, dar aruncă o privire înciudată la ultimele bancnote, fiindcă înțelese că s-a încurcat, nu mai știa dacă în poală avea 37 sau 47 de lei. Vorbitul și număratul păreau că se sabotau reciproc, dar, așa cum nu se întâmplase niciodată până atunci, bărbatul nu mai era interesat de cifra exactă a vânzărilor. Rămase cu banii în mână și cu gâtul aplecat, cu ochii ațintiți la vârful pantofului. Apoi, își mută privirea către spectatorii lui, decise să fie sincer. Trebuia să spună cu voce tare, să fie auzit :
– Ce mă doare cumva așa, în adâncul inimii, e că oamenii te judecă după aparențe, te pun în cutiuța ta, de nu te vezi: tu ești bătrân, tu ești gras, tu, ăla de colo, ești chel, tu ești chior, cocoșat, înalt, sărac, leneș, rău, prost, urât, ochelarist… Și asta mi se pare nedrept, că nimeni nu e numa’ într-un fel anume. Eu oi fi șchiop, bătrân, sărac, da’ îmi văd de treaba mea, n-aș face rău nici la o muscă. Muncesc cinstit, seara citesc și scriu poezii, joc table și mă uit la seriale cu cowboy, duminică mă duc la slujbă și zâmbesc la toți copiii de pe stradă. Am și eu lumea mea, cu toate culorile ei, am și eu povestea mea, întâlnirile, clipele de glorie sau de umilință, gândurile mele ca un cireș înflorit, tristețile mele ca un copac veștejit …sunt mai mult decât șchiopul din tramvai, credeți-mă, chiar sunt ! De ce din tot amestecul care sunt trecătorii extrag doar un grăunte ? Mi-e ciudă, chiar mi-e ciudă că nimeni nu mă știe cu adevărat cine sunt. Doar tresar când îmi aud vocea prin tramvai: ”Șervețele la un leu, șervețele parfumate la doi lei, brelocuri, plasturi cu rivanol !” Am și o urmă de talent, am și o pasiune, acolo, o îndemânare, ca toți oamenii … și toate se risipesc undeva în mine. Bănuiesc eu așa, în capul meu, că dacă și eu, așa cum mă vedeți, încă mai cred că viața mea are sens, atunci …. atunci toți au un rost și fiecare om are un semn acolo de lăsat… înainte să-l înghită pământul. Eu o să las câteva poezii, dacă Radu nu o să le arunce la pubela pentru hârtie și carton… că a pus-o primăria chiar la colțul blocului… nici nu tre’ să le ducă departe.
Imagine pierderii îl mișca întotdeauna, așa că își întinse gândurile spre insula salvatoare pe care i-o oferea Angie.
– Aș putea să-i mai scriu. Să știe că o iubesc. Da, poate e o nebunie, dar dacă dragostea are picioarele pe pământ, atunci aia nu-i dragoste, vă zic eu! Uneori mă gândesc ca nici nu-i așa frumoasă, că… zău că nu e. Ce are așa special? Și știți ce-am înțeles eu după ce m-am perpelit în întrebări ca cocoșu’ pe proțap ? Că Ea a greșit. M-a făcut să o iubesc, nu fiindcă e frumoasă, ci… ci fiindcă … m-a văzut. A avut ochi pentru mine. S-a purtat de parcă aș fi sănătos și tânăr și viu. Ca și cum aș exista. Și eu m-am îndrăgostit de ciudățenia asta a ei. Că, acu’ ziceți și voi… e ciudată rău!
– Bună ziua! răsună o voce rece dinspre intrarea în parc.
La doi pași de bancă o pereche de polițiști îmbrăcați impecabil se opriseră și îl priveau suspicioși
– Ce faceți aici ?
Bărbatul nu prea înțelegea întrebarea, că era clar că face exact ceea ce se putea vedea limpede că face, adică stătea pe bancă, se odihnea și vorbea. I s-a părut atât de evident, încât a rămas mut, încurcat în propria-i tăcere și gesturi.
– Văd că vindeți produse ilicit.
Banii pe care îi ținea în mână dispărură ușor în borseta roșie marca GUESS și o secundă bărbatul speră, în naivitatea lui, că gestul a scăpat de ochiul vehement al organelor de poliție.
– Nu vând, dom’ polițist nimic! M-ați văzut că vând ceva? Vedeți oameni pe aici? Cui să-i vând ? Nu fac nimic, domn polițist, doar stau și eu puținel aicea, zău așa.
Polițistul care se lansase în dialog își duse mâna la curea și se propti mai bine în picioare, în timp ce colegul lui scund și puținel la trup se uita prin cutia de mostre, ca și cum ar fi fost interesat de ceva anume.
– Vă rog să vă legitimați, domnule! continuă Polițistul Unu.
Vânzătorul ambulant era supărat pe propria neatenție. Furat de gânduri și cărăbuși uitase să pună banii la locul lor, se simțea descoperit ca un copil care a mâncat ciocolată și, murdar la gură, neagă că ar fi făcut-o.
– Documentele la control!
– De mine vă luați, domn’ polițist ? Ce v-am făcut? Pe cine am supărat? Mă odihnesc și eu… da, recunosc, poate vând una- alta, da’ numai în tramvai. Că tre’ să trăiesc și eu cumva. Vă luați de mine degeaba, dom’ polițist, sunt și eu un om oarecare… Vă dau un șervețel? Un suport de permis? O lanternă? Că luminează…. Ce să vă dau ? Vi-l fac cadou !
– Ne mituiești ? întrebă Polițistul Unu încruntându-se.
– Nu, domn’ polițist, nu fac eu d-astea… Un cadou, o atenție.
Polițistul Doi îi făcu un semn discret colegului, îi șopti un ”Lasă-l !”, dar acesta mai avea câteva lucruri de lămurit, faptul că vindea șervețele și nu avea buletin nici nu-l mai interesa.
– Vorbeați singur. V-am observat câteva minute și era clar că vorbiți singur.
O secundă bărbatul se bucură să audă că e observat, că e privit, fiindcă asta însemna că există, că e viu, dar din tonul polițistului părea că atenția primită nu era exact genul de interes pe care și-l dorea. Să fii invizibil, uneori nici nu e atât de rău.
– Ah, domn’ polițist, să trăiți, răspunse bărbatul bucuros că, cel puțin la întrebarea asta, răspunsul e ușor. Nu vorbeam singur, că nu-s nebun. Tocmai când v-ați apropiat și-au luat zborul… uite că s-au lăsat pe pământ mai încolo, sub castan, spuse bărbatul arătând spre pâlcul de porumbei care îi fuseseră confidenți din momentul în care se așezase pe bancă și care acum găsiseră o altă zonă de ciugulit.
Cei doi polițiști au schimbat iar o serie de priviri, i-au cerut să iasă din parc și bărbatul a apucat plasa de rafie, cutia cu mostre, s-a ridicat încet și a pornit-o șchiopătând spre ieșire, cu gândul la berea rece de peste drum. Nu înțelegea foarte clar de ce trebuie să plece, dar era cert că nu e bine să te pui cu Poliția Română.
– Plec, plec acu’… deși nu făceam nimic rău, mormăi în barbă vânzătorul, trăgându-și piciorul scurt după piciorul normal. Sunt doar un om aproape bătrân, îndrăgostit, singur și fericit, pe o bancă în parc. Porumbeii se ridicară agitați spre un petic de cer.
Născută în București. A absolvit Facultatea de Geologie din București și este Director la Federația Patronatelor Societăților din Construcții. Este pasionată de dramaturgie, pictură, literatură, actorie și călătorii.
A urmat cursuri de scenarii de film, de actorie și de pictură.
A primit Locul 1 la concursul de dramatugie organizat de Uniunea Teatrală din Moldova – UNITEM – 2022, Locul 1 la Concursul Internațional de creație literară BOGDANIA – secțiunea proză scurtă – 2022, locul 1 la Concursul de proză scurtă organizat de revista „Noi” (Ungaria) – 2000 și a fost finalistă la concursul de scenarii de film de lung-metraj HBO 2009 (cu scenariul „Spirale şi serpentine”).
Expoziţie personală de pictură 2008, 2022 – Bucureşti ; multiple expoziții colective.
Lasă un răspuns