Iniţierea (fragment)

Cândva mi-am dorit să urmez Academia de teatru. Şimţeam atunci că vocea mea interioară dramatizează condensat identităţile altora. Îmi imaginam rolurile celor pe care-i întâlneam şi îmi doream să mă transpun în momentele lor critice, cu identitatea şi înfăţişarea lor, ca să-i salvez. Apoi, întocmai ca un mesager dintr-o călătorie în timp, să mă întorc în viitorul meu simplificat şi însingurat, să-i las pe cei salvaţi să-şi continue fericit existenţa în amnezia lor pământeană.
Îmi plăcea să comunic mult. Era gura mea de oxigen din fiecare zi. Strânsesem pe atunci atât de mulţi prieteni în jurul meu, încât îmi puneam probleme grave de constiinţă privind sinceritatea faptelor şi sentimentelor mele. Mă abandonam repede următoarei provocări de a deveni „prietena” de suflet a cuiva. Odată, într-o epuizare afectivă, mi-am propus să nu-i mai caut pe ei, pe toţi cei care îmi spuneau „prietenă”. Am aşteptat o zi, o săptămână să-mi simtă cineva lipsa. Eram contrariată. De ce atât de egoist se agăţaseră de mine, de timpul meu, de sufletul meu, de sacrificiul meu, ca să mă ţină cât mai aproape şi cât mai mult, fără măcar să-mi fi cerut permisiunea să o facă, fără măcar să mă fi întrebat dacă şi eu consimt, fara să mă cunoască şi să mă iubescă necondiţionat, ca acum, în pauza mea de testare, să uite într-atat de mine? Mi-a fost greu să accept. Am luat-o drept o lecţie de gratuitate pe care trebuia să mi-o asum, un gest de voluntariat care nu obliga, dar mă subjugase. Decisesem să mă eliberez de orele lungi de sfaturi, de clipele sacrificate motivelor lor. Părea ca sistemul eliberator şi generator de maturizare funcţiona. Eroarea sistemului în schimb s-a dovedit aceeaşi cu vulnerabilitatea mea faţă de ei, prietenii. Totul ţipa în mine să comunice orice, oriunde, oricând, ca să simtă şi să dăruiască. Am înţeles că, de fapt, nu căutam să fiu iubită, ci eu aveam atât de multă iubire de dat, încât însingurarea la care mă supusem îmi epuiza sufletul şi mintea.
Atunci teatrul s-a conturat ca singura şansă să nu mă mai simt trădată şi să-mi epuizez prea-plinul sufletului. Aş fi jucat îndreptăţită roluri pe care le-aş fi închis după spectacol în cufărul cu recuzită, fără să mi se ceară socoteală, fără să mă justific abandonului. În cele din urmă, doar teatrul m-ar fi eliberat de mine.
Părea ideal. Eram la începutul vieţii. Adolescentă in primii ani. Terminasem liceul şi urma să dau în toamnă la Academie. Îmi propusesem ore de îndrumare şi pregătire pentru probele practice şi câteva de evaluare pentru ştiinţele umaniste.
Am intrat în biroul primului director din viaţa mea. Era redactor la o importantă editură din capitală şi profesor de română. Se oferise să mă evalueze şi să mă recomande celui mai bun regizor care urma să ia clasa de actorie din toamna aceea. Stătea zambind amabil şi preocupat de cariera mea de perspectivă. Îmi puse cateva întrebari legate de familie şi despre cum privesc anumite aspecte ale vietii. Deşi ferită de ai mei de iniţieri precoce, citisem mult prea mult ca să nu-mi fi creat un algoritm de reacţie la orice provocare de viaţă.
Eram o adolescentă visătoare, mult prea matură pentru vârsta de atunci, mult prea precoce în forme ca să nu par ostenativă. Mi-aş fi dorit să fi ştiut în acel moment că idealismul înflăcărat din ochii mei şi dezinvoltura de a risca stârneau în loc să contamineze de valorile profunde în care credeam.
„Ce rol ţi-ar plăcea să joci cel mai mult?”, m-a surprins întrebarea directorului în timp ce începu să-şi mângâie preocupat pectoralii, de parcă şi-ar fi aşezat ţinuta unui rol.
„Nu m-am gândit la ceva anume…”, i-am răspuns provocată de o explozie instantanee de scene. „As putea să joc orice! ”
Mi-am simţit ochii străfulgerând de exaltare şi naivitate. Credeam în ceea ce afirmasem ca adevăr absolut, perpetuat din timpuri îndepărtate. Mi-am amintit că deseori simţisem că aş fi putut iubi pe oricine, urât, frumos, tânăr, bătrân şi scala comparaţiilor urma direct proporţional cu intensitatea izvorului meu profund de dăruire. „… ca Dumnezeu” şi o clipă zmeul copilăriei mele zbură în gândurile mele gata să mă răpească de acolo.
„Da, cred şi simt ca pot juca orice cu toată dăruirea!”.
Directorul ridică din sprâncene ca într-o pregătire la linia de start. Mă fixă cateva secunde fără să zică nimic. Se ridică de pe scaun. Ocoli biroul şi rămase în picioare în faţa mea. Veni încet, tot mai aproape de scaunul meu. Genunchii ni se atinseră. Vocile rolurilor mele imaginare căzură în cascade sfâşiate de suspine, într-un hău abstract şi opac. Eram inertă. Ochii deveniră ficşi coaguland brutal lumina cerului meu înalt. Un vid tăcu în mine a gaură negră şi flămândă. Cuvintele se voalară ca într-un sistem de autoprotecţie fatalist.„Uite un rol!”, rânji bărbatul în timp ce-şi mângâia prohabul erectat al pantalonilor. Începu să desfacă încet, unul câte unul, nasturii ca nişte gloanţe ruginite. „Trebuie să ştii să joci orice. Ia să te văd cât de bună eşti de actriţă…”, suspină răguşit înhăţându-mi un braţ vlăguit de zbaterea muribundă a sângelui. Îmi înfipse mâna în deschizătura pantalonilor lui, gâtuindu-mi puternic încheietura. Într-un exces de supravieţuire, mintea criogenă instantaneu extremităţile degetelor, lasându-le fără senzaţii tactile. „Haide, ştii doar cum se face, don’şoara actriţă, mai cu motivaţie!!” şi începu să se legene drăcesc înainte şi înapoi, izbindu-mi privirea. Eram fără simţuri. Urmăream scena dintr-un colţ al trupului meu unde mă refugiasem doar să respir. Îmi auzeam inima cronometrând pe o scala Celsius secunde de resuscitare. Asistam la un scenariu de teatru suprarealist, însă experienţa mea de viaţă il transforma într-unul jucat de la sfârşit spre început. Nu consumasem până atunci „prima dată”, nu văzusem live şi matur nici un obiect de penetrare a sexului slab. Fusesem prea preocupată de vise ca să le mai caut realitatea de la picioare. Mă simţeam un făt predestinat să iasă gâtuit de cordonul ombilical al protectoarei lui.
Directorul işi alunecă degetele prin părul meu. Iniţierea mă sugruma. Am închis ochii. Un gest de revoltă mă smuci în sus să evadez strânsorii. „Aşa, foarte bine. Hai, începe să-ţi placă, nu-i aşa?! Zbate-te, hai, mai tare…. Esti nărăvaşă, nu?”, hohoti directorul într-o isterie virtuală de intromisiune.
Îmi izbea faţa rănindu-mă cu nasturii ruginiţi din poligonul lui de trageri. O rafală demoniacă de mişcări bruşte şi icneli. Degetele îmi amorţiră spânzurate înăuntru. Un moment de linişte îmi sufocă aerul din nări. Nu ştiam dacă nu mai aud într-o criză de leşin sau nu mai sunt zgomote. Încercai să-mi misc degetele amorţite. Braţul îmi căzu inert pe lângă corp. Eliberarea din strânsoare zvâcni pulsul în încheieturi. Gânduri se contagiară alert resuscitându-mi revolta. Deschisei ochii. Directorul işi lăsase capul pe spate fără voce, cu gura răsfrântă într-o parte ca dupa aer. Işi tinea penisul în afară cu degetele erectate spre faţa mea. O clipa diabolică îmi zgudui întreg corpul. Nu ştiam dacă mi-e frică sau dacă voi face o criză. Mi-am încercat picioarele să mă ridic. Nu răspundeau de parcă panoul de comanda s-ar fi scurt-circuitat. Am izbucnit în râs fără să stiu de ce. Râdeam cu gura larg deschisă ca-ntr-o chemare de devorat cu sânge rece. Bărbatul se opri brusc depărtându-se cu pantalonii în vine şi simţind instinctul fiarei din faţa lui. Nu mă puteam opri. Se uita furios. Nu apucase să termine. Implozia unei refulări eşuate îi înroşi instantaneu pomeţii şi gâtul. Îmi întoarse spatele să se aranjeze. L-am simţit intimidat, cu muşchii traumatizaţi de excitaţie. Atunci am învăţat prima lecţie despre bărbaţi.
Simţul echilibrului lor stă în extremitatea dualităţii regresiei şi progresiei materiei pe care o reprezintă făţarnic de la adam încoace ca fiind, indiferent de caz, „o sculă mare”. Fiind vorba de o dualitate condiţionată şi totalitară se cred intangibili, mimează perfecţiunea şi şi-o arogă cu fiecare progenitură demnă să le ducă numele mai departe. Şi asta doar pentru că eşecul miilor de spermatozoizi pe scala evoluţiei mascului din regnul uman a creat deprinderea sadică a inconştienţei de sine, deprinderea mecanică a penetrării şi marcării teritoriului virgin. În eşuarea lamentabilă a spermatozoizilor, un cod genetic al coastei edenice nu creează altceva decât camuflajul perfect al câmpului magnetic. Ovulul androgin cuplează polul opus într-o haotică dispersie muribundă magnetizând pe cel mai extremist reprezentant şi generând misterul re-facerii şi re-plierii universale. Codul e acelaşi, înauntru şi în afara carcasei pe care o ducem, în cer şi pe pământ, în trecut şi în viitor: legea atracţiei magnetice.
Mi-am şters lacrimile râsului meu isteric cu dosul palmelor, am ridicat din sprâncene şi am izbucnit din nou cu rafale înecate. Un val de adrenalină îmi înţepă trupul cu mii de impulsuri. M-am ridicat de pe scaun. Râdeam cu lacrimi. Mi-am luat geanta şi m-am îndreptat spre intrarea kafkaniană. Directorul stătea pironit în spatele biroului, stacojiu de revoltă, de parcă epiderma i s-ar fi descuamat cadaveric.
În timp ce deschideam usa, cu voce gravă, baritonală, scuipând icneli de ras, cât să audă întreg secretariatul redacţiei, i-am transmis mesajul primei mele iniţieri în maturitate:
„O aveţi cam mică, domnule director!”.

Ana-Luiza Mardari