Sisif de România

Fostul campion mondial de raliuri se uita cu maximă îngrijorare la oboseala mea animalică. Mi-am dat seama că era campion mondial atunci când am fost mai odihnit și am avut timp să îi inspectez cupele încadrate în vitrina mobilierului scump de mahon. Mi-a priit mult și răcoarea peste care am dat în interiorul vilei amplasate în vârf de munte, pentru că în cabina camionului era de-a dreptul saună. Pe urmă n-am mai fost deloc odihnit. La al treilea dulap pe care l-am dus de unul singur în spinare mi s-a făcut rău. Nu știu de ce anume s-a îngrijorat mai tare campionul, de propriul lui mobilier livrat în calitatea mea de proaspăt curier, sau de mine, văzându-mă că dădeam să cad și că nu mai aveam aer. Până la urmă mi-am dat seama că s-a pierdut cu firea din cauza mea din moment ce ne-a spus cu îngrijorare și mie și lui Biță:
– Băieți, ușor. Luați loc, trăgeți-vă sufletul. Uitați vă desfac câte-o sticlă de apă plată!
Și sticla aceea de apă plată a cam fost tot ce am primit de la el, în rest, de toate cele se ocupa firma care ne-a trimis acolo. M-a și avertizat Biță, omul cu care lucram în echipă, că bogătanii nu dădeau niciodată ciubuc, și nici nu puneau osul la treabă. Și mă tot studia cu coada ochiului Biță, de vreo câteva zile. Urma să plece în concediu, iar Fănel, patronul camioanelor, m-a luat la recomandarea unui frate de-al meu, care lucra și el acolo, nu la recomandarea lui. Și dacă credeți că Biță mă studia cu admirație vă cam înșelați. Din contră, nu știa cum să îmi lezeze credibilitatea în fața patronului, căci și el i-a propus lui Fănel să vină la muncă niscaiva amici de-ai săi. Noroc că acesta i-a considerat pe cei recomandați a fi niște români boschetari neserioși și bețivi ce rătăceau prin Italia ca să își găsească un rost. Pe când eu, nu eram un adevărat maestru în ale condusului camionului, din moment ce mă dojenea în continuu:
– Uăi, Adi, nu mai lovi așa schimbătorul, că bolidul ăsta e Merțan, și dacă nu se strică îl strici tu naibii!
Mai târziu și-a sunat și șeful, în secret, pe când m-a trimis să achit plinul de benzină. Întâmplarea a făcut ca exact în acea zi șeful lui să fie în aceeași echipă cu frate-miu, iar telefonul lui să fie pus pe speaker. Conversația s-a rezumat la următoarele:
– Uăi, Fănele, eu nu m-aș încurca cu ciala. Îți rupe camionu-n două! Se bălăngăne cu mobila de zici că-i beat criță! Treaba ta, Fănele, dacă vrei să ți-o ia clienții la fugă pe coclauri, mai chiamă-ți ingineri de-aiștea în echipă…
Fratele meu și-a încredințat șeful să nu asculte de toți târtanii, că doar a văzut că a dat eșec cu toți, că nu degeaba lucrează acum cot la cot cu ei ca să nu îi falimenteze firma.
În aceeași noapte Fănel patronul m-a chemat să-i dau o probă pe camion, să se încredințeze că nu i-l rup. I l-am condus bine, în afara faptului că am trecut prin dreptul unui autobuz de pe contra sens și l-am făcut să iasă cu jumătate de roată din carosabil, ca să se ferească de mine, însă Fănel nu s-a prins, și mi-a dat lumină verde să îi conduc bolidul. Noroc că nu a trebuit să iau în prezența lui vreo curbă, pentru că în ziua următoare, atunci când a trebuit să o iau, nu am știut că trebuia să fac cu camionul o alveolă și m-a atenționat de lucrul ăsta printr-un claxon isteric mașina poliției locale, că era să mă urc pe ei. Fănel, să se asigure că nu mă clătinam cu mobila lui ca un turmentat, m-a băgat în echipă cu fratele meu, că dacă el m-a adus, el să își asume responsabilitatea.
Ca să nu mi se mai întâmple să cad în leșin și să mă înzdrăvenesc rapid, fratele meu, fost boxer de performanță, a preluat el bucățoaiele imense de mobilă, mie revenindu-mi cele cât de cât mai ușoare. M-a școlit pe cât a putut, că cei bogați nu dădeau niciodată ciubuc, și nici nu puneau, Doamne ferește, osul la treabă, însă cei săraci lăsau întotdeauna bacșiș și, cu puțin noroc, te ajutau și la descărcatul mobilei. Am mai fost instruit să nu vorbesc niciodată româna, că italienii se fereau ca de ciuma medievală de românii noștri.
La prima fermă unde am descărcat mobila am fost întâmpinați de o echipă de români, umili, cu capetele plecate, care îmi dădeau instrucțiuni doar în italiană ce să fac cu încărcătura: „Giu, giu, di la, adesso avanti…”
– Îmi păreți slugarnici! îmi dezvăluiam opiniile fratelui meu, pe când ne îndreptam cu livrarea mărfii către un alt client.
– Adi, au boală mare ăștia pe români. Vuiește Italia că sunt violatori. Orice se întâmplă, orice furt, orice crimă, pentru tot numai românii sunt de vină. Noroc cu oamenii normali, și cu angajatorii, că ne susțin și ne recunosc ca oameni vrednici. E-un adevărat scandal pe spatele românilor. Au pornit chiar și bandele de baiby-gang la vânătoare de români. În viziunea lor, toți cerșetorii care dorm pe băncile din parcuri sunt presupuși români, așa că au fost cazuri când grupările de baiby-gang i-au stropit cu benzină și le-au dat foc câtorva dintre ei, chiar dacă erau italieni de-ai lor.
– Păi, și ce înseamnă baiby-gang?
– Sunt mucoșii unor părinți bogați. Au în jur de 14-15 ani. Îi rezolvi rapid cu un dos de palmă, numai că nu prea ai voie să dai în ei, că cică-s din familii bune. Mai ales ca străin, trebuie să pleci capul în jos, exact ca și echipa aia de români pe care ai întâlnit-o în urmă cu câteva ore. Și e mai bine să taci, ești mai în siguranță dacă vorbești italiana cu accent, decât să îți afle originea și să îți zgârie mașina, să îți desumfle roțile, ori dacă ești aurolac să te incinereze.
După un moment scurt de gândire, i-am și zis:
– Mie nu mi-ar plăcea să trăiesc aici.
– Păi, și mie mi-ar plăcea să trăiesc în România, dar uite și tu ce salarii aveți, de 100 de euro pe lună, că ai noștri se joacă încă de-a marea criză economică. Banca ți-a pus ipotecă dublă pe casă numai că ai îndrăznit să le ceri păsuire… O să vezi că o să pleci de-aici cu peste 1000 de euro într-o lună. Mare sărăcie la voi în România. Dacă nu ne luptăm noi pentru voi și nu ieșim de-aici din diaspora pentru voi la vot…
Un claxon isteric ne-a alertat pe amândoi.
– Auleeeu, vezi pe unde mergi, Adi! Cred că ne oprește… Uite că te lasă să mergi mai departe.
Cei doi polițiști de la circulație încă se mai uitau mirați după mine, iar eu mă străduiam să îmi țin banda, să nu mai circul pe mai multe dintre ele.
– Te-a crezut de-al lor, sau din altă țară față de România, că nu arăți ca ai noștri. Dacă aveai față de român, eram deja la control!
…Era să îi rup umărul unei cucoane neatente jumătate de oră mai târziu. Locuia doar cu fiica ei, într-un apartament destul de măricel, și se țineau scai după noi. Am pocnit-o cu niște scânduri extrem de grele, direct în umăr, de i-am trosnit dinții. A și scos un icnet de durere. Nu mi-am cerut nicio scuză, din contră, m-am enervat și am privit-o cu reproș, să fie naibii mai atentă, să nu ne mai stea în cale. Știu că îmi întrebam fratele în șoaptă.
– Le văd mai sărace. Oare or să ne dea ciubuc?
– He, he, după ce i-au mutat umărul din omoplat. Bine că nu ne face reclamație la firmă.
O oră mai târziu aveam să primim câte 20 de euro de căciulă de la niște italieni care au lucrat cot la cot cu noi la descărcat.
– E bine, băieți?
Le mulțumeam cu mare recunoștință. Am constatat că oamenii erau aceeași peste tot, zgârciți, darnici, săritori sau nepăsători. Ne-au înveselit ciubucurile.
Fratele meu mă sfătuia să evit din răsputeri să mă căsătoresc cu o italiancă. Te făceau sclavul ei, un fel de mascul care în afara treburilor casnice bărbătești trebuia să spele vasele și să pună mâna pe ac și ață. Zâmbeam amândoi, atât de povestirile acumulate în spatele celor care au căzut cândva în plasa nemiloasă a nimfelor peninsulare, cât și a satisfacție, pentru că cetățenii săraci ne dăduseră plata pentru jumătate de zi, practic un ciubuc considerabil. Însă ne-au dispărut rapid zâmbetele, și fețele ne-au luat rapid trăsături de îngrijorare. Îi vedeam din depărtare cum se pregăteau să ne tragă camionul pe dreapta.
– Auleeeu. Carabinierii. Ăștia-s cei mai periculoși, mai răi decât poliția locală și decât cei de la circulația rutieră. Pfoaaai, și n-ai niciun act de la firmă la tine. Pe dreapta ne rămâne camionul, și ție aici îți rămâne carnetul.
Am încetinit și am semnalizat că mă pregăteam să trag pe dreapta, și asta înainte să o facă ei. Un carabinier a dat să ridice paleta inscripționată cu STOP, însă s-a răzgândit și ne-a făcut semn să ne continuăm drumul. După câteva secunde mai târziu, fratele meu râdea entuziasmat:
– He, he, păi tu semeni a străin, sau a italian de-al lor, mai ales cu ochelarii ăștia de soare. Dacă semănai cu vreun târtan de-al nostru, ne trăgeau ăștia imediat pe dreapta. Auleeeu, și n-aveam niciun act la noi, doar chitanțele de livrare a mărfii și facturile. O încurcam și noi și Fănel…
Am început să mă obișnuiesc cu camionul. Singura manevră pe care nu am înțeles-o niciodată a fost cum să îl parchez cu spatele în gura vreunui terminal, ca să poată fi încărcată mobila stocată din imensul depozit IKEA. Recunosc că în cele din urmă, după vreo zece încercări, reușeam să lipesc fundul camionului de terminalul cu pricina. Manevra era lungă, și nervii celor care așteptau cu încărcarea erau puși la mare încercare. La început se distrau când mă vedeau șerpuind, pe urmă, după atâtea manevre de dat în față și în spate își pierdeau treptat răbdarea, că erau și ei oameni. Bolboroseala asta a mea prin curtea din spate a depozitului mi-a adus și faimă. Lucrătorilor li s-au explicat că eram înlocuitorul unui șofer plecat în concediu, că nu sunt șofer de meserie ci balerin, așa că s-au obișnuit cu circul. Din cele câteva zeci de camioane care poposeau zilnic pe acolo, al meu a devenit cel mai celebru. Curiozitatea l-a învins până și pe directorul concernului, spre norocul meu puțintel mai târziu, deoarece începusem să mă obișnuiesc și cu tainele manevrelor de lipire a fundului camionului de gura terminalului. A venit personal să îl cunoască pe primul balerin din istoria omenirii, venit din România, din propriul lui concediu, ca să le încarce, să le transporte și să le descarce mobila. M-a și întrebat de altfel, de ce am venit la ei, să mă sinucid? I-am explicat că România încă nu și-a revenit din criza din 2009, că aveam un președinte care dădea românilor un salariu de 100 de euro, și că avea un slogan celebru: „Să trăiți bine”! Îl mai încredințam că parlamentarii noștri și-au făcut o adevărată tradiție să defileze cu cătușele la încheieturi, că România era o supusă corporație, că cetățenii au rămas într-o totală lipsă de protecție, că funcționau pe cont propriu, și că mă aflam și eu în același mecanism.
Întotdeauna am fost nedumerit de cum pot adormi unii șoferi la volan. Adrenalina e mare atunci când conduci, în afara atenției distributive îți conferă un tumult de alte îndeletniciri: asculți radioul, mesteci gumă, ronțăi ceva, vorbești la telefon, mai pui mâna pe-o cârpă și înlături condensul de pe parbriz. M-am trezit la un centimetru de a intra pe contrasens, iar circulația era deosebit de fluentă. Adormisem cu ochii deschiși. Am aflat și eu cu acea ocazie ce înseamnă micro somnul, acela total, de maxim zece secunde. Trezirea e groaznică, cu o sperietură teribilă și cu o senzație de infarct, mai ales când tragi brusc de volan ca să îți revii pe sens, cu tot cu periculozitatea contra balastului pe care o ai în remorcă. Am oprit urgent în prima parcare întâlnită în cale și am început să fug câteva tururi în jurul camionului. Știu că mai aveam 12 kilometri până să ajung acasă. Dar mereu se întâmplă astfel de accidente, mai ales atunci când te apropii de destinație. Programul de curieriat era de-a dreptul inflexibil, când te trezeai la trei dimineața, când la cinci, când la șase. Organismul nu mai înțelege nimic, nu mai știe de vreo oră strictă de culcare. Parcă trăiești mereu într-o continuă decalare a fusului orar, și ți se face somn numai la volan.
Cu fiecare zi ce trecea, mobila îmi devenea mai ușoară cu câte-un kilogram. Asta s-a întâmplat după vreo trei săptămâni, când Fănel era deosebit de curios să vadă cum mă descurcam fără compania fratelui meu, că avea nevoie de el într-o cu totul altă echipă. Mâncasem și un gulaș de vițel cu o noapte înainte, așa că am prins ca prin minune forțe considerabile. Urneam și cele mai ale naibii greutăți.
– Câți bani ai făcut până acum, uăi Adi?
– Vreo 700 de euro. Plata mea din România pe vreo șase luni. Pot să îmi achit liniștit vreo două luni rata la bancă pentru casa pe care o am pe ipotecă.
Ochii lui Fănel scânteiau de mândrie că indirect putea să mă ajute.
– O să vezi că în trei săptămâni o să-ți poți vârî în buzunar încă pe-atâția! Îți faci bine treaba. Dacă vrei, dă-l naibii de balet. Rămâi aici la mine, la cărat de mobilă, și n-o să mai ai grija că o să-ți fure bandiții ăia de la bancă imobilul.
L-am încredințat că m-ar fi bătut gândul. Când mă gândeam… constatam că niciodată nu am mai întâlnit atâta indiferență și lipsă de respect așa cum am întâlnit în România, și asta după 12 ani de carieră internațională și munca în alte șase teatre internaționale. Da, mă bătea gândul. În timp ce conducea, Fănel mă studia în continuu, așa, într-o tăcere deplină. Într-un târziu mi-a pus cu bruschețe o întrebare ciudată:
– Uăi, Adi, tu îți bați nevasta?
La fel de ciudat mă uitam și eu la el. M-a apucat și râsul.
– Nu o bat, Fănele. De ce s-o bat, ce mi-a făcut?
– Ei, vezi, te-am ghicit. Aici greșești tu. Ține bine minte la mine: nevasta trebuie să fie bătută fără să își dea seama de ce. Trebuie să se simtă tot timpul vinovată că i-a greșit soțului cu ceva. Eu o caftesc pe sărăcuța mea soției de-i merg fulgii. O bat cu chiote, de-i sar în ajutor vecinii. Da’ apoi păpica-i păpică, curățenia-n casă-i curățenie, țuiculița-i pe masă când ajung acasă…
Râdeam, fără să mă ascund. Chiar mi-a și povestit fratele meu despre familia lui. Nevastă-sa, Geta, era considerată cea mai rea femeie din toată Piacenza. Se pricepea la mai multe meserii: era femeie de serviciu și ștergea bătrânii la fund. Avea în schimb un „gipan” de murea lumea. Fănel nu râdea de râsul meu. Mă sfătuia precum un fiu:
– Ești prea bun pentru nevastă-ta, uăi, Adi. Mi-am dat demult seama. Ești un băiat mult prea finuț. Nu ți se potrivește meseria de cărător de mobilă. Aici trebuie să fii fiară, uăi, Adi!
Ne-am rătăcit cu camionul prin Torino. O fâșie interminabilă de oraș, populată imediat după italieni de români. Fănel blestema de zor navigatorul, care se tot recalcula. La un semafor a deschis urgent fereastra, i-a trimis bezele singurei domnișoare ce aștepta autobuzul, și a întrebat-o:
– Hei, ragazza, dove si trova via Indipendenza?
Tânăra și-a plecat capul supunerii la fel ca și echipa de români montatori de mobilă, și i-a întors spatele, depărtându-i-se cu câțiva metri.
– Stai, fă, că nu te crăcesc, dă-te boalii! protesta Fănel.
Într-un târziu am găsit depozitul scriind pe navigator altă stradă…

Ultima echipă am format-o cu Bibiță. De vreo zece ani la rând își petrecea vacanța în România, ca să își înalțe casa acolo, să locuiască în sat la el atunci când s-o întoarce acasă. Însă în ultimii cinci ani nu a mai investit o lețcaie în casa care îi prindea două etaje în înălțime. Îi cădea deja tencuiala de pe ea și voia să o vândă, însă nu știa cum să o facă, mai ales că satul în care locuia era la o depărtare de opt kilometri de lumea civilizată și de calea ferată, iar drumul ce ducea spre sat era pavat doar cu pietriș. După 15 ani de stat în Italia se întreba de ce l-a pus naiba să își construiască la el în cătun o vilă, se înstrăinase, nu mai cunoștea pe nimeni, și nu își mai vedea pe-acolo rostul, că îl apucau subit nebuniile de atâta plictiseală, și voia să se întoarcă urgent la iubita lui din Italia. Nu era cine știe ce frumusețe și era cu douăzeci de ani mai mare, dar măcar îi inspira încredere.
Oamenii lui Fănel aveau mania volanului. Erau chiar fanatici. Așa că i-am cedat ștafeta lui Bibiță. Să conducă până când l-or apuca năbădăile. Am constatat că eram mult mai odihnit stând în dreapta, și asta după parcurgerea sutelor de kilometri. Aveam mai mult spor apoi la căratul mobilei. Deși era de trei ori mai malac decât mine, Bibiță transpira tot pe-atât de rapid. Gâfâia de ziceai că-și dădea duhul. Gambele mele schiloade de balerin mă ajutau, pe când pe butucii lui groși i se depuneau cârceii. Îl ajutau în schimb pălmoacele, iar ale mele mă înjunghiau. De-abia puteau cuprinde pachetul cu patru scânduri ce formau laturile dulapurilor.
Ca un Sisif veneam șerpuind din depărtări.
– Tare te mai câcâi, uăi, Adi! mă dojenea Bibiță, ținându-mi ușa de la intrarea-n scara blocului.
Înjuram liftul, că era prea strâmt, și nu intrau în el scânduroacele. Până la etajul patru trebuia să ne folosim de tehnica mortului. Mi le-am urnit cu greu în spinare și am vrut să-i dau bătaie. M-am poticnit, m-am balansat și, le-am scăpat cu un zgomot infernal. Cei doi trecători italieni cu fizionomii de intelectuali și-au făcut semnele crucii de mulțumire că mobila livrată cu atâta profesionalism nu era a lor. Era a unui tinerel de bani gata. Locuia singur într-un apartament luxos, împopoțonat cu patru camere. Ne zâmbea cu amabilitate, și bineînțeles, fiind un băiat de bani gata, nu ne-a lăsat niciun ciubuc. Spre rușinea mea, mă bucuram că i-am scăpat mobila cu tot cu huruiturile ei puternice pe casa scărilor.
– Fii și tu mai atent, uăi, Adi! mă certa în camion Bibiță. Dacă ne face cineva reclamație, am pus-o și noi și Fănel.
Taman când mă certa mai cu sârg Bibiță, i-a rămas împotmolit camionul pe un drum îngust de munte. Fănel ne înjura de mama focului, că ce am căutat pe acolo, de ce nu am luat-o pe autostradă? Bibiță îi explica răstit că i se răhățea pe navigatorul lui, că alegea să ne ducă nu pe drumurile cele mai bune, ci pe cele mai scurte. A venit într-un târziu și buldozerul. Creponat i-a scos de-acolo camionul lui Fănel, dintre cei doi copaci stufoși, crescuți de-o parte și de cealaltă a drumului.
Târziu am ajuns la destinație. Deși amabili, oamenii nu au putut ascunde că erau ranchiuroși pe noi. Bibiță era tăcut, și tare istovit. Își ștergea cu mișcări isterice bălțile de sudoare. Am considerat că era momentul să îl întreb:
– Oare or să ne lase ceva ciubuc?
– Uăi, Adi, ce-s cu câcaturile istea de întrebări??? Tu nu vezi că ne-au așteptat oamenii de șapte ore?! Ce puii mei să ne mai deie?!
…Se întâmplă uneori să te confrunți măcar o dată cu o mare teamă a vieții. Ne clătinam amândoi ca niște Sisifi de România, iar teama tuturor curierilor de la mobilă ne era în sfârșit transpusă, de parcă am cobit prea mult și ne-am atras-o. Urcam treaptă cu treaptă, icneam, ne clătinam, coboram în cădere alte trepte, ca apoi să le urcăm înapoi, și nu ne lăsam. Nu ne lăsam pentru că nu aveam încotro, și profeția trebuia terminată. Că se apropia seara și că nu ne mai puteam livra nicicum marfa și la alte adrese ne era cea mai mică problemă. Marea îngrijorare era dacă scăpam sau nu cu spatele rupt de acolo. Într-adevăr, eram la limita aceea… ori îți trosnea coloana vertebrală, ori nu. Dumnezeu cu mila. Iar marfa era grea, avea peste 130 de kilograme, și curierii erau numai doi. Bibiță nici măcar nu mai răspundea la apelurile lui Fănel, dar îl înjura printre dinți, să îl mai lase naibii în pace. Văzând că Fănel insista, s-a încumetat să îi răspundă până la urmă:
– Păi ce să facem Fănele, dacă ne-a scos maica domnului în cale o canapea din aia de 150 de kile?!
Nu auzeam cum îl enerva Fănel, însă deduceam cam despre ce era vorba din protestele lui Bibiță:
– Uăi, ești nebun??? Fac ceva pe marfa lor nelivrată la timp. Tu n-auzi că avem de urcat până la etajul cinci o canapea românească din lemn masiv???
Se întrerupeau unul pe altul. Nu se mai ascultau. Vorbeau amândoi deodată:
– Fănele, știi ceva? Să mor eu dacă nu-ți las canapeaua asta pe scări de mă mai bați mult la cap! Nu încape în lift. Ăștia au chichinețe, nu lifturi…
Îndelungata lor sfadă m-a făcut să îmi mai revin în fire. Urneam dihania treaptă cu treaptă câteva minute mai târziu. Doamna amabilă în etate din capul scării își pierdea ușor-ușor răbdarea. Ne tot ruga să ne grăbim, că ea urma să plece. Sisifice au fost și momentele de împingere a canapelei înăuntru. A trebuit să o ridicăm pe verticală și să o vârâm în formă de L prin deschiderea strâmtă a ușii. Doamna în vârstă, cu aspect nobil, ne zâmbea cu amabilitate, grăbindu-se să iasă din apartament în urma noastră. De-abia o mai vedeam printre broboanele de sudoare ce ne împăienjeneau ochii. Nu ne-a poftit să bem un pahar cu apă, așa cum procedau ceilalți clienți cu noi, în schimb ne-a mulțumit și ne-a încredințat că copiii ei vor fi foarte plăcut surprinși atunci când se vor întoarce de la muncă de surpriza pregătită. Ne-a pus un X pe formularele de livrare în loc de semnătură. Ni se disculpa că nu avea școală.
– Vezi pentru cine muncim noi, uăi, Adi? La noi în România femeia asta ar fi fost considerată soție de primar de oraș la cum arată. Uite și tu ce fac banii, cum te aranjează. Știe naiba că n-are școală. La noi s-ar pierde printre cucoanele ălea sclifosite, de nivel înalt.
…Mă gândeam serios de ceva vreme dacă să-mi abandonez activitatea teatrală din România și să rămân la italieni, la cărat de mobilă. Îmi era drag să văd cum îmi creșteau în buzunar banii. De la 100 de euro cât aveam în țară la 1200 în Italia, da, era o metamorfoză. Nu știam cum să-i zic soției despre marea mea revelație a vieții. Era o decizie radicală. Trebuia să îmi îngrop tot trecutul, cu tot cu cele șapte teatre internaționale pe unde am lucrat în toți cei 20 de ani de ieșire la scenă.
..Într-o bună zi, pe când umpleam rezervorul camionului, de la o fereastră a răzbătut o melodie clasică, interpretată la pian. M-am apucat instinctiv și am făcut câteva piruete. Ochii fratelui meu scânteiau de admirație iar clienții stației de alimentare și trecătorii s-au oprit în loc câteva clipe.
– N-am cum să mă las de meseria mea! îi zâmbeam fratelui meu, pe când rulam camionul.
În ultima zi de muncă pe care am mai avut-o acolo, singurul client pe care îl aveam ne-a rugat să îl așteptăm vreo oră, că nu era în localitate. Ce ne rămânea de făcut?
– Uite teatrul din Cremona! m-am extaziat. Le-aș pune și eu câteva întrebări. Poate au nevoie de mână de lucru. În felul ăsta mi-aș putea aduce și nevasta și copilul aici.
Am intrat în foaier însoțit de fratele meu. Ușile erau închise pretutindeni, și pe culoare domina tăcerea. Funcționa doar casa de bilete. În interior era o fată, în jur la 25 de ani. Nici urâtă, nici drăguță. Pe când mă pregăteam să intru în discuție cu ea fratele meu îmi șoptea cu îngrijorare să nu îi spun că sunt din România, ci să inventez o cu totul altă țară. I-am zis că sunt din România, balerin pe acolo, și am rugat-o să îmi spună dacă au cumva în teatru și companie de balet. Nu aveau. Doar spectacole de balet ce aparțineau companiilor din alte părți ale țării. Aveau în schimb nevoie de temporară de un coregraf pentru secția teatru de marionete. Pentru postul respectiv organizau în curând o audiție. Îmi zâmbea adesea, iar convorbirea noastră era amiabilă. Fratele meu nu a scos niciun cuvânt în tot acest timp.
– Îi plăcea de tine! constata cu încântare în timp ce ne urcam în camion. Se vede că nu semeni cu ai noștri, că nu se încurca italianca să stea de vorbă cu tine.
La ghișeul de la vamă am fost singurul reținut de către poliția de frontieră italiană. Cei de care râdeam în secret au trecut, iar pe mine faptul că nu semănam deloc cu ai noștri nu m-a ajutat deloc. Voiau să știe dacă făceam cumva trafic de droguri sau de arme…

Adrian Scriminț

Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…

scrimint