Liam aștepta cu speranță de aproape o jumătate de oră în holul din dreptul cabinetului doctorului Iorga. Aștepta, dar aștepta degeaba fiindcă, chiar dacă era student la fizică, știa să citească și el o analiză RMN. Pe furiș, îi fusese arătat filmul de către o asistentă drăguță care avea o simpatie ascunsă pentru el. Lângă el era Victor, colegul lui de an și băiatul doctorului. Nu era nevoie să-l însoțească, dar erau în vacanță și oricum altceva mai bun de făcut nu avea. Erau cei mai buni prieteni încă din clasa I.
— Nu fi așa de pesimist, hai să vedem mai întâi ce spune și tata, au fost singurele vorbe ale lui Victor după ce asistenta le-a arătat filmul. De atunci, nu au mai schimbat nicio vorbă fiindcă totul depindea de părerea doctorului Iorga. Familiile lor se cunoșteau de mult, încă de când ei erau copii și lui Liam i se părea nedrept și imposibil ca un om în curtea căruia își petrecuse copilăria să-i dea o veste tristă.
După ce pacientul care era înaintea lor a ieșit, asistenta le-a făcut semn să intre. Eminentul doctor Iorga, din câte se spunea, era cel mai bun din țară, dar se pare că asta nu îl ajuta pe Liam prea mult. Doctorul avea o față încruntată cum Liam își adusese aminte că l-a mai văzut o singură dată, atunci când, cu mulți ani în urmă, de un revelion, lui Victor i-a explodat o petardă în mână fiindcă de emoție uitase să o și arunce. Din fericire, rana produsă de petardă a fost una superficială și a trecut de la sine în câteva zile.
După fruntea încruntată și privirea posacă, Liam și-a dat seama boala lui nu avea să treacă de la sine și nici în câteva zile, ba poate niciodată.
Doctorul și-a masat îndelung fruntea și ochii, apoi s-a ridicat din fotoliu și a venit lângă băieții care stăteau pe bancheta din fața biroului.
L-a cuprins pe Liam pe după umeri și i-a spus:
— Liam dragă, dacă ar fi fost vorba de un străin, poate că aș fi luat-o pe ocolite și l-aș fi menajat cu vorbe încurajatoare. Dar te cunosc de când erai de-o șchioapă, practic ai crescut sub ochii mei, așa că nu-mi pot permite să te mint.
I-a pus în fața ochilor cele două filme RMN și i-a arătat un punct pe una dintre ele.
— Asta e tumora din creierul tău așa cum era în urmă cu o lună. De mărimea unui alune mai mici și situată într-o zonă inoperabilă. Din cauza asta ți-am prescris cele mai puternice anticitostatice pe care le cunoaștem. Știu că ți-au produs disconfort și dureri teribile de cap, așa că vom renunța de azi la ele.
— De ce? a întrebat precipitat Victor. Au dat rezultate?
Doctorul a dat din capul lui mare și cărunt și le-a arătat al doilea film.
— Dimpotrivă, tumora a crescut și mai mult. După cum vedeți acum, este de mărimea unei nuci și crește în continuare.
Oftă și așeză cele două filme pe birou, apoi adăugă:
— Mă ocup de zeci de ani de astfel de cazuri și, sincer să fiu, nu am mai întâlnit o tumoră cu o evoluție atât de rapidă. Nu știu ce să îți spun și cum să procedăm în continuare, dar în mod sigur vom renunța la orice fel de medicație, pentru că nu îți produce decât suferințe inutile. Creierul în sine nu doare, iar atunci când acuzăm că ne doare capul, ne dor de fapt cele trei membrane care formează meningele și care îl apără de influențe exterioare. Nu, creierul nu doare și durerile de până acum și de care te plângeai erau cauzate de medicația în sine. De reacția organismului care încerca să se apere în felul cum era obișnuit el, numai că se apăra de medicamente și nu de boală.
Se ridică și trecu iar la biroul său, apoi cu voce înăbușită a spus:
— Știi că de obicei în filmele proaste se spune: am două vești să îți dau, una proastă și una bună, așa că te întreb: pe care vrei să ți-o spun mai întâi? Din păcate, ambele vești pe care pot să ți le dau sunt proaste. Cea mai proastă dintre ele este că dacă ritmul de creștere a tumorii se păstrează, mai ai cel mult trei luni de trăit.
În cabinet s-a lăsat o tăcere în care se putea auzi cum Dumnezeu numără clipele. După câteva momente lungi, în care Liam a încercat să se obișnuiască cu gândul morții, a întrebat cu o voce stinsă:
— Și care ar fi vestea bună?
— Stai, stai să nu mă înțelegi greșit! Nu am zis că o să fie și o veste bună, ci una mai puțin rea.
— Și care ar fi aceea? insistă Liam.
Doctorul așeză filmele cu rezultatele RMN în altă ordine, ca și cum prin gestul acesta ar fi reușit oarecum să își pună în ordine gândurile:
— În primul rând, așa cum am mai spus, vor înceta durerile de cap pentru tine și alte elemente de disconfort date de medicația de până acum. Dar cel mai important lucru va fi acela că în viața ta vor apărea – cum să le zic, ca să mă înțelegi mai bine? – fantasmele.
— Fantasme? întrebă Liam nelămurit.
— Fantasme, năluciri și alte lucruri care nu există decât în mintea ta. Toate vor fi date de această păcătoasă de tumoră, dar vor părea atât de reale, încât dacă ți-ar spune cineva că ele nu există tu o să-l crezi nebun sau rău intenționat.
Liam rămase câteva clipe pe gânduri, apoi întrebă?
— Îmi puteți da un exemplu?
— Ultimul pacient cu o tumoră asemănătoare era sigur că este însoțit peste tot de îngerul Mihail, care îl apără de toate relele cu sabia lui de foc. I se părea că este iubit de îngeri și vedea peste tot intrarea în grădina Raiului!
— Măcar a murit fericit, a comentat Liam.
— Nu prea pot spune asta, a spus posac doctorul. A murit călcat de o mașină pe o trecere de pietoni care era pe roșu. Înainte de a muri, la reanimare, a spus că a trecut fiindcă l-a văzut pe partea cealaltă a străzii pe Sfântul Petru cum îl cheamă mai repede să intre în Rai.
A dat din umeri a neputință:
— Nimeni nu poate fi sigur ce îți va apărea. Unuia dintre cei care erau în cazul tău i se părea tot timpul că este urmărit de crocodili!
— Complicat! a fost singurul lucru care i-a venit în minte lui Liam să îl spună. Cine știe mie ce o să-mi apară…
— Foarte complicat, îl aprobă doctorul. Vor apărea persoane noi în viața ta. Unele, plăcute, altele, mai puțin plăcute, care te vor îndemna să faci tot felul de lucruri. Singura modalitate ca să îți dai seama dacă sunt reale sau produse ale imaginației tale este să întrebi o persoană cunoscută, pe care o știi mai de mult, dacă persoana respectivă este reală sau nu.
Au mai stat de vorbă aproape o oră, timp în care doctorul l-a sfătuit cum să evite capcanele pe care mintea lui avea să i le întindă.
După ce au ieșit, Victor l-a întrebat:
— Știi ce aș face eu dacă aș fi în locul tău?
— Vreo prostie, în mod sigur, a răspuns Liam, care încă încerca să se obișnuiască cu verdictul dat de doctor.
— Mi-aș cumpăra un pistol adevărat, nu pocnitori din astea cu bile, mi-aș face o listă lungă cu toți dușmanii și i-aș lichida unul câte unul. Tot nu ar avea ce să îmi facă.
Liam l-a privit dintr-o parte și i-a făcut semnul obișnuit cu degetul la frunte, semn că a luat-o razna.
— De parcă nu m-ai cunoaște atât de bine. Doar știi că nu am niciun dușman.
— Da, știu că nu ai niciun dușman. Ești întruchiparea omului bun! Cred că de asta te-a și atacat tumoarea aia! A văzut că ești prea bun și prea bleg.
Victor s-a pierdut prin mulțime fără să îi spună măcar la revedere, iar Liam s-a așezat pe o bancă cu gândul să facă totuși, măcar așa, măcar în minte, lista aia cu dorințele.
Când era mai tânăr, își dorea să vadă piramidele. Nu mai era chiar așa de interesat de ideea asta. Erau vremurile prea tulburi pe acolo și, în afară de asta, din cauza halucinațiilor lui, risca să vadă patru mari piramide în locul celor trei reale.
Marele Zid Chinezesc? La ce folos? Probabil că o să i să pară un zid ca oricare altul și, pe lângă asta, parcă nu se mai simțea atras nici măcar de el și i se părea și prea departe. Mai avea, după cum a spus doctorul, cam 90 de zile de trăit. Merita să consume vreo nouă zile dintre ele numai pentru niște ziduri care poate au însemnat ceva cu mii de ani în urmă, dar nu mai însemnau nimic acum? În mod sigur nu merita, iar când s-a ridicat de pe bancă știa precis unde avea de gând să meargă.
*
Cu trenul spre satul bunicilor făcea din București, de obicei, cam trei ore, dar, spre deosebire de altă dată, aproape nici nu le-a simțit cum au trecut, deși mergea cu un personal care oprea aproape în fiecare haltă.
Bineînțeles că primele vorbe ale bunicii au fost:
— Vai, dragul mamei, dar ce tare ai slăbit! și s-a repezit printre orătănii să-i facă singurului ei nepot tot ce știa ea că îi place mai mult.
De parcă mâncarea le-ar putea rezolva pe toate, cel puțin așa gândea ea.
După ce s-a ghiftuit sub ochii atenți ai bunicii, a spus că se duce în șură, să se odihnească în fân.
— Poate mai găsesc ascuns prin fân vreun măr de toamna trecută! a glumit el, dar bunica i-a retezat vorba:
— Vezi să nu! Ai uitat că atunci când ai fost în vacanța de primăvară cu prietenul tău ați răscolit tot fânul după mere. Așa că de unde să mai rămână?
Zâmbind amintirii din zilele când împreună cu Victor a căutat merele puse tot de ei toamna trecută, s-a tolănit molatic în fân. Era locul unde se simțea cel mai bine. Ce-i trebuia lui piramide și Zid Chinezesc, când aici se simțea acasă și mirosea a fân și a flori de câmp?
A zâmbit și, încercând să se așeze mai bine, a simțit ceva tare sub coaste. A pipăit locul și nu i-a venit să creadă: un măr mic roșu ca o floare de mac era ascuns acolo pentru el, așteptându-l încă din toamnă să-l găsească. S-a ridicat din fân și l-a ascuns în buzunar: „Mărul meu norocos!”, și-a spus el fără să își închipuie ce ar putea să însemne noroc pentru un băiat care urma să moară peste trei luni.
Bunica lui dădea de mâncare la păsări, când a ieșit el din șură, și i-a spus în timp ce se îndrepta spre poartă:
— Mă duc să fac o scurtă plimbare… să mai fac ceva poftă de mâncare, că am văzut cât de mult ai gătit.
— Du-te, du-te, numai să ai grijă să nu aluneci în vreo râpă, la cât ești de slăbit.
După ce a ieșit din sat, a ajuns într-un loc pe care sătenii îl numeau Valea Zânelor. Erau o mulțime de legende legate de numele văii, dar el nu credea în niciuna, în schimb își amintea că încă de copil îi plăcea să se plimbe de unul singur pe acolo. După ce a mai umblat prin lume, și-a dat seama că valea asta era unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. De o parte și de alta a văii, creșteau flori de câmp atât de multicolore, încât puteai crede foarte bine că acolo este intrarea în grădina Raiului. Pe mijlocul văii, curgea un pârâiaș cu ape cristaline și câteva stânci spărgeau monotonia multicoloră a florilor.
A început să urce ușor pe cursul râului și, la un moment dat, i s-a părut că aude un sunet îndepărtat, așa, ca o părere. Îi părea rău că nu l-a întrebat pe doctor dacă fantasmele puteau fi numai vizuale sau se puteau manifesta și sub formă de iluzii auditive. Dar pe măsură ce urca, își dădea seama că sunetul se auzea tot mai tare și, din câte i se părea, era sunet de nai.
„Nai, aici în mijlocul munților?”, se întrebă el și, după ce mai făcu câțiva pași, misterul se lămuri de la sine. Într-un fel se lămuri, fiindcă fata care stătea pe stânca de pe malul râului era de o frumusețe atât de nepământeană, încât fără îndoială era un produs al fanteziei lui bolnave.
„Tot e de treabă mica mea tumoare. Măcar îmi produce zâne în cale și nu crocodili ca la tipul de care îmi povestea doctorul!”
S-a apropiat mai mult de piatra pe care cânta fata și aceasta, fără să se întrerupă din cântat și ținând naiul doar cu o mână, i-a făcut semn să se așeze alături.
S-a așezat și a ascultat până la sfârșit melodia care părea că se împletește atât de firesc cu clipocitul pârâului din spatele lor, cât și cu foșnetul vântului prin copaci.
— Ți-a plăcut? l-a întrebat fata zâmbind, după ce a terminat.
— Mai mult decât orice pe lume, i-a răspuns el sincer. Când picurau sunetele din naiul tău, parcă se auzea Dumnezeu cum întoarce lin filele Timpului și mi le picură în urechi.
— Te pricepi la complimente, nu glumă! a răspuns ea zâmbind, iar Liam a scos mărul din buzunar.
— E frumos și roșu ca buzele tale, dar alt cadou nu am la mine să îți dau.
— E ca mitul Evei întors pe dos, a glumit ea și a mușcat cu poftă din măr, apoi i l-a întins lui.
— Acum dacă muști și tu din el este ca un fel de sărutare între noi, așa, prin intermediar!
A mușcat și el, apoi a întrebat-o:
— Auzi, tu ești fată adevărată sau doar o zână? Te întreb asta fiindcă tot ne aflăm în valea zânelor.
— Tu ce crezi? a întrebat ea zâmbind.
— Că ești zână, numai o zână ar putea fi atât de frumoasă ca tine.
— Mă cheamă Karla, a spus ea, iar el, după ce s-a prezentat, a continuat:
— Deci ești Karla, zâna cu ochi azurii!
— Cam așa ceva, a zâmbit ea. Am venit într-o excursie cu colegii și ei au luat-o înainte. Și pentru că pari cam obosit, pune capul la mine în poală și eu am să-ți mai improvizez ceva, dar numai după ce îmi răspunzi la o întrebare: pari un băiat foarte drăguț și finuț. Tu chiar nu ai niciun talent?
Liam a dat din umeri și a spus trist: la toate serbările școlare mă puneau pe mine să spune o poezie de Magda Isanos, pentru că o interpretam cu atâta patos că făceam toată sala să plângă!
— Mi-o spui și mine? Promit că eu nu am să plâng:
— Bine, a spus el și a început:
Murim… ca mâine
De Magda Isanos
E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai steie
voioși, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare…
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt – și-mi pare ne-nțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.
Când a terminat poezia, aveau ochii în lacrimi și ea, și el, dar din motive diferite.
— Uite, ca să uităm de tristețea poeziei tale, am să îți cânt ceva mai vesel.
Când a început să cânte, Universul a început să picure iar cu stropi muzicali și totul în jurul lor părea că a început să strălucească. A ridicat ochii, iar prin ia subțire și albastră, deși nu era foarte religios, frumusețea sânilor ei i-a adus aminte de Cântarea Cântărilor din Biblie, când regele Solomon îi preamărea frumusețea Sulamitei, iubita lui:
„Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, par doi pui gemeni ai unei gazele”.
În timpul cât a făcut ea o pauză din cântat, i-a spus și ei citatul din Biblie. Credea că o să se supere, dar în loc de asta, a început să râdă și a întrebat:
— Și crezi că la fel de frumoși sunt și ai mei?
— De o mie de ori mai frumoși și feciorelnici, încât parcă ar vrea să pocnească și să iasă la lumină.
Amintindu-și că la urma urmei este fantasma lui, și-a spus că nu vede niciun motiv pentru care nu ar îndrăzni mai mult, așa că întrebă:
— Crezi că i-aș putea atinge? Nu am mângâiat niciodată pui gemeni de antilopă.
— Eu știu? A surâs ea șăgalnic. Oare poți?
Luând răspunsul ei în doi peri drept un răspuns afirmativ, a ridicat mâinile și a început încet, încet să cuprindă rotunzimea celor doi sâni. A ajuns la sfârcuri și i-a cuprins ușor între degete, și când a ridicat ochii, a văzut că și ea îi avea închiși, savurând momentul.
În cele din urmă, parcă cu părere de rău ea i-a împins oftând mâinile în jos și a spus:
— Ajunge, fiindcă altfel ai să te obișnuiești cu ei prea mult.
Sânii se umflaseră și păreau gata să pocnească precum niște floricele de porumb lăsate prea mult în cuptorul cu microunde.
E fantasma mea, s-a gândit el, așa că a întrebat curajos:
— Dacă îți spun și ce a zis Regele Solomon despre buzele iubitei lui, mă lași să ți le sărut?
— Of, s-a prefăcut ea supărată. Tu niciodată nu te mai saturi, orice ți-aș da.
A pus naiul deoparte și a spus:
— Bine, am să te las să mă săruți o dată, dar o să fie cam greu din poziția asta, așa că ridică-te lângă mine.
S-a ridicat și a sărutat-o, iar moliciunea buzelor ei, gustul ei, mirosul ei păreau atât de nepământene, încât a crezut pentru o clipă că va leșina de plăcere.
În cele din urmă, ea l-a împins și a zis:
— Gata, Liam ajunge! Acum așază-te iar cu capul în poala mea și eu am să îți cânt cel mai frumos cântec pe care îl știu. Iar tu încearcă să dormi, pentru că într-adevăr pari frânt!
În cele din urmă a adormit, iar când s-a trezit la un moment dat, a văzut că fata dispăruse de lângă el.
„Deci a avut dreptate doctorul Iorga, lumea se va umple în jurul meu de fantasme. Bine măcar că ale mele sunt frumoase și sărută minunat.”
S-a ridicat și, spre uimirea lui, avea capul limpede spre deosebire de dimineață. „Aerul de munte face minuni”, a repetat el spusele bunicii și a văzut că fantasma lui înainte de a pleca a pus sub cap o mână de flori, ca să nu-l doară capul de la duritatea pietrei.
„Ce fantasmă de treabă! și-a spus el și a dat să plece. A văzut mărul lăsat de ea și l-a mușcat cu poftă, ca și cum ar fi simțit încă gustul buzelor ei.
Când s-o ia din loc, a văzut chiar dincolo de el naiul fetei. L-a luat în mână și l-a studiat, și și-a adus aminte de vorbele doctorului Iorga.
„Vor apărea oameni și lucruri în viața ta despre care tu vei crede că sunt reale, dar vor fi doar rezultatul halucinațiilor tale!”
A luat naiul și a încercat să sufle în el, ca să scoată câteva sunete. Suna haotic, dar suna. Dar poate că era tot o halucinație auditivă, deși i se părea că simte gustul buzelor ei pe tuburile de lemn.
L-a băgat în rucsac și s-a întors spre casa bunicii.
A mai rămas aproape o lună acolo, în aerul curat de la munte, i-a mai ajutat la muncile de prin gospodărie, deși bunicul nu îl lăsa să pună mâna pe nimic, iar bunica lui nici atât, fiindcă li se părea mult prea slăbit!
Voia să ajungă cât mai repede la București, pentru că se simțea atât de bine cum nici măcar înainte de boală nu se simțise. Era o enigmă și voia să o rezolve!
*
Deși era peste cap de ocupat, doctorul Iorga și-a făcut timp să îl primească. Primele lui cuvinte au fost:
— Ai avut dreptate să vii la mine, fiindcă, sincer să fiu, arăți a orice, dar nu a băiat care mai are numai o lună-două de trăit. Hai să vedem cum mai stăm cu tumora ta.
Peste o oră, după ce a venit filmul de la tomograf, doctorul a început să strige la asistenta care se făcuse mică lângă ușă:
Vreau să știu imediat cine a făcut tomografia asta? a țipat el pe holul spitalului așa cum cei doi tineri, în cei 22 de ani petrecuți lângă el, nu l-au auzit niciodată.
— Doctorița Herman și asistenta Tomescu, domnule doctor, a spus spăsită asistenta.
— Să vină imediat la mine!
Când cele două au pătruns în cabinet, doctorul le-a arătat cele trei filme RMN:
— Filmul acesta a fost făcut acum cinci luni, când au început problemele cu tânărul acesta de aici. Tumora este cât o alună. Începem tratamentul cu anticitostatice.
A trecut la filmul următor:
— Filmul acesta este făcut luna trecută, când tumora a crescut cât o nucă.
A arătat filmul de azi:
— Pe filmul de azi nu se vede nicio tumoare! Cine și unde a greșit?
Atât asistenta, cât și doctorița au dat din umeri.
În cele din urmă, a vorbit doctorița Herman:
— Domnule doctor, vă rog să ne credeți, știam că băiatul este un cunoscut de-al dumneavoastră și i-am dat toată atenția. Totul este corect.
Doctorul s-a încruntat fără să spună nimic, așa că doctorița a adăugat:
— Dar momentan tomograful este liber, așa că putem repeta RMN-ul.
— Așa să faceți, a spus doctorul și le-a făcut semn la toți să iasă!
Jumătatea de oră cât a durat până a fost gata noul film li s-a părut tuturor nesfârșită, dar doctorul și-a dat seama de rezultatele de pe film după fața radioasă a doctoriței Herman, care a venit personal să aducă filmul. Era identic cu cel dinainte: nici urmă de tumoră.
Doctorul i-a mai ținut pe cei doi la el în cabinet, încercând să afle misterul acestei vindecări subite. L-a chestionat pe bietul Liam mai insistent decât un serviciu de informații, dar nu a putut afla nimic nou de la el.
În luna în care a lipsit și în care tumora inoperabilă a dispărut nu a făcut altceva decât să stea la țară la bunici, să-i ajute prin gospodărie și să mănânce un măr roșu de toamna trecută. Nicio medicație, nicio mănăstire și nimic altceva notabil.
De Karla nu i-a pomenit, fiindcă încă o credea o fantasmă de-a lui și, apoi, chiar doctorul Iorga l-a sfătuit să nu țină seama de astfel de apariții.
Au ieșit din policlinică și când au ajuns afară, Victor i-a tras una peste spate de a crezut că îl dă de-a berbeleacul:
— Până acum ai scăpat, bolnăviorule, dar acum nu mai ai nicio scuză: hai și dă o bere. Sau chiar mai multe!
— Mergem, a fost de acord, dar întâi vreau să te întreb ceva – deși era aproape sigur de răspuns.
A scos din rucsac naiul găsit pe munte și l-a întrebat pe Victor:
— Vezi acest nai? Este real?
— Băi, frățioare, dar ție tot nu ți-au trecut gărgăunii? Nu ți-a zis tatăl meu că ești vindecat și că gata cu halucinațiile, de acum? Nu numai că îl văd și că este real, dar știu și al cui este.
Liam se încruntă:
— Asta de unde ai mai scos-o?
Victor îi luă naiul din mână și îl întoarse cu spatele spre el:
— Uite ce scrie aici: Karla Herescu, telefon… Dar stai să îl probez puțin, să văd dacă merge!
Liam i-l smulse cu putere din mână:
— Nu îți lăsa balele tale de cimpanzeu pe tuburile astea de bambus care au fost atinse de o zeiță!
Liam se întoarse cu spatele la Victor și sună la numărul de pe spatele naiului.
— Alo! Îi răspunse vocea melodioasă și atât de cunoscută a Karlei. Cine mă caută, că nu cunosc numărul acesta?
— Eu sunt, dragă Karla! Liam de pe munte! Ți-am găsit naiul și vreau să fac cumva să ți-l înapoiez.
— Vai, ce bine că l-ai găsit tu! Nici nu știu de ce anume să mă bucur mai mult. Că l-ai găsit sau că ne vom întâlni să continuăm discuția despre paragrafele biblice. Zău că mi-ai lipsit!
După zâmbetul larg care s-a întins pe fața lui Liam, Victor și-a dat seama că va trebui să bea berea singur, așa că a dat a lehamite din mână și a plecat spre berărie.
M-am născut în 8 decembrie 1954 în municipiul Reghin. Școala primară și liceul le-am făcut în Teaca, Codlea și Brașov. Am absolvit Institutul de Mine Petroșani, apoi am lucrat în mina Dâlja. M-am mutat în anul 1983 în Codlea, ca director la Casa de Cultură a Sindicatelor. Am absolvit Facultatea de Management a Universității „Sextil Pușcariu”, iar apoi am fost încadrat prin concurs șeful administrației locale din Codlea până în anul 2000, când am fost numit șeful biroului de informatică al Primăriei Codlea, unde am lucrat până în anul 2019, când m-am pensionat.
Am publicat primele texte în revista Cutezătorii (la 14 ani), apoi în revistele „Viața militară”, „Orizont”, „Tomis” și „Vatra”. Majoritatea erau povestiri SF sau fantastice. În anul 1987 am luat Premiul I al Cenaclului „Helion”, iar în anul 1988 am publicat o povestire („Șansa noastră s-a numit Adam”) în almanahul „Anticipația”. După anul 2000, am început să îmi adun în volum povestirile publicate prin diferite reviste și antologii.
CĂRȚI PUBLICATE:
Să n-o săruți pe Isabel (Arania, 2000)
Radiestezia – realitate și mister (Arania, 2001)
Carte de magie (Arania, 2002)
Cadouri de Crăciun (Karmat Press, 2003)
Poiana îngerilor (Aldus, 2004)
Numărul fiarei (Vremea, 2004)
Aproape îngeri (Cartea Românească, 2004)
Să n-o săruți pe Isabel (Vremea, 2005)
Cum să cumperi un calculator (Phoenix, 2005)
Aproape îngeri (Vremea, 2005)
Șapte flori erotice (Vremea, 2006)
Do not kiss Isabel (Infarom, 2007)
Apocalipsa după Ceaușescu (Vremea, 2012)
URSSA (Datagroup, 2014)
Vampirul de pe strada Sforii (Datagroup, 2015)
Întâlnire cu Dragonul (Etnous, 2015)
Justițiarul (Vremea, 2016)
Comisarul și blestemul sângelui (Neuma, 2017)
Comisarul și cei șapte pitici (Neuma, 2018)
Războiul Eleninei (Pavcon, 2018)
Războiul Celestinei (Pavcon, 2019)
Cum fac dragoste taurii (Libris, 2019)
Comisarul, pisica și malamutul (Neuma, 2020)
Trebuie să zbang, ting, bung (Pavcon, 2021)
Un univers lipit cu scoci (Pavcon, 2021)
Dragonul fără aripi (Pavcon, 2021)
Domnule scriitor, mi-ai făcut o seară de joi dintre cele mai agreabile! Urez domniei tale și revistei care a avut inspirația să te publice, cât mai mulți cititori.
Gabriel Bîlă,
Constanța