– Ai auzit ce a pățit Mitică?
Tanța a lăsat să-i alunece de pe buze această întrebare chiar înainte să se așeze la masa unde o aștepta prietena ei, Doina, de mai bine de o oră. Pentru ea, o bârfă bună valora mai mult decât o mie de scuze, așa că nici măcar nu a încercat să dea vina pe trafic pentru întârziere. Până la urmă, Doina își știa marfa și nu se ofensa de un lucru atât de neînsemnat ca lipsa de punctualitate, altfel i-ar fi bătut deja obrazul la telefon.
Tanța și-a pupat zgomotos prietena, țuc-țuc, și s-a instalat ca o cloșcă pe cuibar, comandându-și o cafea turcească și scoțând din geantă semințe de dovleac de cea mai bună calitate. Nici nu a apucat bine Doina să se dezmeticească și să răspundă ceva, că Tanța, grăbită să-și verse pe nerăsuflate preaplinul de informații și să vadă uimirea prietenei după ce ar fi auzit ce de lucruri aflase despre foștii colegi de liceu, a considerat scurtul moment de liniște stânjenitoare ca fiind o aprobare tacită să continue firul poveștii, fără întreruperi inutile.
– Așa ceva nu s-a mai pomenit. Pe vremuri oamenii făceau lucrurile chibzuit, nu se repezeau ca porcul la troc. Deși, venind din partea lui Mitică… parcă nu este chiar așa de surprinzător. Mai știi, fată, când a intrat în gârlă în plină iarnă și i-a băgat pe toți băieții după el, strigând că frige apa de parcă-i fiartă-n cazan? Poate de atunci i se trage, săracul. Numai Dumnezeu știe. Dar stai să-ți spun… Am întâlnit-o pe nevastă-sa la piață și mi-a zis că Mitică s-a prostit de tot, e dependent de ramen. Toată ziua, șapte zile din șapte, mănâncă doar ramen. Chiar așa, tocmai el, care mânca numai chestii sănătoase și bea tot felul de ceaiuri, de zici că era vraci. Nina nu știe ce să mai facă cu el și cum să-i bage mințile-n cap, i-e frică c-o să moară de malnutriție și o lasă nenorocită, cu opt copii de crescut. A plâns în fața mea ca o fată mare la măritat. Mi-a fost tare milă de ea, dar m-am și bucurat, puțin, că mi l-a furat pe Mitică cu pletele ei blonde după ce am terminat liceul. Cert e că era al meu doar în visele mele, dar tot nu l-am iertat. Cât am mai plâns din cauza lor și ce i-am mai blestemat… În fine, revenim la oile noaste. Ramen, fată! Incredibil! Trădarea e în pungă, bine mai zicea nepoată-mea. Să vezi cum a început toată tărășenia: unul din copii, fan devotat al dramelor coreene, l-a convins să se uite și el măcar o dată, să vadă despre ce este vorba. Deh! Ăsta mic ar fi vrut să meargă la un concert K-Pop și voia să-l convingă pe taică-su să-i plătească biletul și excursia. Viclean puștiul. Numai că, unde dai și unde crapă: s-a uitat, s-a minunat și i-a venit ideea să guste și el ce înfulecase cu bucurie duduia din ecran – nici vorbă de dat bani odraslelor. Fusese fascinat de faptul că, așa micuță cum era, sorbise tăiețeii fierbinți ca un aspirator, de părea că se lupta să biruie o caracatiță de pe altă planetă. Deși și-a făcut cruce de vreo trei ori, ca un bun creștin, atunci când a văzut aburii care ieșeau amenințători din cratiță și se gândise că o fi rămas fără un strat de piele pe cerul gurii, sărăcuța, nu a putut să renunțe la chemarea buclelor blonde care dansau cu elasticitate în fața ochilor lui ca la bungee jumping și a cumpărat câteva pachete de ramen din primul magazin în care se vindea așa ceva. A gustat, i-a plăcut, a lăudat geniul asiatic și potențatorii de arome și dus a fost… Din ziua aceea, nu a făcut altceva decât să-și facă rezerve de ramen, golind rafturile magazinelor, și să mănânce cu lăcomie nectarul omului modern, de parcă s-ar fi sfârșit lumea. Degeaba a încercat Nina să-l momească cu tot felul de bunătăți, nici nu s-a uitat la ea. Nu se atinge de nimic altceva. A făcut excepție doar de ziua lui, când a mâncat tort diplomat cu pudră de ramen – cât pe ce să vomit când am auzit așa ceva – și a ronțăit tăiețeii striviți ca pe alune. Îi spune Ninei, cu ochii-n lacrimi, că a fost dragoste la prima vedere și că nimeni nu are dreptul să-l despartă de singurul lucru bun din viața lui. Treabă necurată… L-or fi ajuns din urmă blestemele. Să mă ierte Dumnezeu! I-am sugerat Ninei să-l interneze. Păcat de el!… Spune și tu, ai mai pomenit așa ceva?… Alo, Doina! Ai adormit?… Ziceam de Mitică, dar nici cu tine nu mi-e rușine. Dacă bei ceai de tei mereu, somnul cel de veci te așteaptă. Of! Mi-am bătut gura degeaba cu tine, o sun acum pe Marcela. Dormi, dormi…
Emilia Crosman (1992, București) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, secția Studii Iudaice-disciplină complementară Limba și Literatura Catalană(2013-2016) și Masterul de Studii Religioase-Texte și Tradiții(2016-2018).A debutat cu proza scurtă intitulată „Fripturică”(nr.181) în cadrul rubricii Flash fiction stories a publicației Literomania, unde a continuat să publice frecvent.
Lasă un răspuns