Zane

(fragment din romanul în lucru Păpușarnița)

4

Patru ani petrecuse Zane pe drumuri, ca un cerșetor. Uneori era alungat și umilit și, mânios din cale-afară, urma cu strictețe ritualul pornirii grindinei. Atunci, privirea i se încețoșa de mânie și numai slova Cărții ajungea să-i potolească pornirile năvalnice. Citind, recitând, invocând și descântând, după ce dădea drumul baierelor grindinii asupra celui nelegiuit, Zane redevenea cel dintotdeauna, închis în sine, calm și oarecum senin, împăcat cu timpurile. Oamenii uitaseră războiul și ororile lui ori, poate, cine știe, îl îngropaseră adânc în suflete, ca să scape de fantoma lui, să reînceapă să trăiască în pace. Războiul, însă, nu-i uitase. Urmele i se mai iveau ici-colo, pe chipul celor pe care-i lovise din plin. Orfani și văduve, ologi și orbi îl purtau încă pe umeri, se încovoiau sub povara lui. Zane îi privea cu ochi tulburi, neștiind ce-i aceea milosârdie. Dar sufletul și-l simțea greu, fără a înțelege de ce.
Pașii îl purtaseră mai peste tot prin țara românească. Cunoscuse și bune, și rele, oameni de tot soiul. La București, unde zăbovise vreme de doi ani, simțise o oarecare îmboldire spre viața aceea tumultuoasă, cu terase și cafenele vesele, unde oameni subțiri, îmbrăcați după ultima modă a Occidentului, își petreceau ore întregi discutând, simțindu-se bine, servind tot soiul de mâncăruri și de băuturi fine. Dar tânărul abia ieșit de pe porțile Babariului își făcea veacul, de cele mai multe ori, pe lângă Hala de vechituri din Calea Văcăreștilor, o clădire lungă din cărămidă în jurul căreia mișuna cât era ziua de mare o mulțime de oameni de tot neamul, de la negustori de haine vechi, până la lăptari și măcelari care-și strigau de zor marfa. De jur împrejurul Halei, se înghesuiau sinagogi și case strâmte luminate de opaițe, servind ca locuințe și magazine deopotrivă. La Taica Lazăr se adunau evrei și țigani, se făcea troc printre căruțe, iar la ceainăriile din preajmă câte un gramofon albit de timp lăsa să răsune în aerul greu acorduri evreiești. Zane ajunsese să-i cunoască oarecum pe evreii  locului, erau oameni harnici, pricepuți într-ale negustoriei și împrumutului de bani.
Când reușea să strângă câțiva bănuți la colț de stradă, Zane se aciua pe lângă o cafenea mai acătării din zona Lipscanilor. Acolo, altă lume. Cafenelele gemeau de mușterii avuți. Cei ca el nu-și aveau locul prin preajmă, dar Zane s-ar fi simțit și el grozav de bine într-un smoching englezesc, cu freză à la Valentino și cu pantofi eleganți, înconjurat de femei frumoase, cunoscătoare într-ale amorului, ca acele flappers despre care auzise vorbindu-se în jurul teraselor. Figura maestrului îi revenea, însă, de fiecare dată în mintea aburită de îmboldeli în care femeile nu-și aveau nicidecum locul, nici ca ibovnice, nemite ca neveste. Dar trupul tânăr și clocotind de viață îi devenea, uneori, slab, iar mintea îi juca feste, urzind tot soiul de visări lumești. Zane se desprinsese cu greu din ele, părăsise orașul cel mare, lăsând în urmă toată poleiala unei lumi instabile și trecătoare și pornise la drum, mânat de o dorință nestăvilită de libertate.

5

Cinci săptămâni mai târziu, Zane se aciui pe lângă casa unui pietrar din Retezat. Pricopie se învoise cu el pentru casă și masă și pentru câțiva gologani. Zane dormea și mânca într-un șopron destul de dărăpănat ridicat la marginea grădinii. Casa, construită în întregime din piatră și cocoțată pe o coamă de deal,  era vestită în satul Ohaba de sub piatră pentru frumusețea arhitecturii. Uneori, pietrarul îl mai chema înăuntru, să-l cinstească după o zi de trudă. Pietrăreasa îl servea cu plăcinte ori pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Zane se trezise oftând. Traiul în casa aceea primitoare, cu o droaie de copii și cu oameni așezați, i se părea desprins dintr-o poveste. Dar el, Zane Capnobatul, străin de căldura unui cămin și rătăcind fără astâmpăr prin lume, nu-și avea rostul acolo. Iar de odihnă nici nu putea fi vorba, căci pietrăria e o trudă care cere răbdare și pricepere. Se trezea puțin după miezul nopții, pregătea caii, îi hrănea și-i adăpa, apoi îi înhăma la cele două căruțe din bătătură. Pe stăpân îl trezea abia spre patru dimineața și, după ce înfulecau în grabă câte ceva, porneau la drum. Zane se istovea rostogolind pietroaiele, spărgându-le cu toporul și potrivind bucățile în căruțe. Stăpânul își omora timpul adăpând caii și negociind cu eventualii cumpărători. Piatra se vindea bine, era nevoie de ea la ridicarea vreunei biserici, a unei mănăstiri, a unei fabrici ori a unor case de oameni înstăriți. Cei nevoiași își păstraseră casele sărăcăcioase din vălătuci și lemn, acoperite cu paie. Pricopie era un meșter renumit, cioplea în piatră, finisând-o, așa cum cereau meșterii zidari. Uneori, cioplitul pietrei trecea dincolo de hotarele obișnuite și, sub mâinile măiestre ale lui Pricopie, o bucată de piatră se preschimba într-un căluț năzdrăvan, într-o pasăre ori o altă vietate. Pietrarul mânuia la fel de bine ciocanul, dalta ori cuțitul, însuflețind piatra. Ochii lui Zane îl cercetau cu uimire și jind, și-ar fi dorit și el să făurească minuni din piatra rece și mută. Dar menirea lui se lăsa așteptată și, cu toate că făcea parte din rândul solomonarilor prin desăvârșirea spiritului, Zane simțea că, pentru el, dincolo de stăpânirea stihiilor și umbletul prin nori, Dumnezeu mai destinase ceva. Dar ce anume, încă nu știa.
Veni, însă, ziua în care izbuti să se cunoască pe sine mai bine decât până atunci. Se întâmplă într-o miercuri pe la orele amiezii. Soarele trimitea săgeți iuți, pătrunzătoare și căldura lui înăbușitoare invadase ținutul. Muntele fusese și el lovit de căldură și clocotea în adâncuri. Pricopie se zorea să se întoarcă în sat, urma să plece la oraș. Soseau niște rude de-ale nevestei. Avea de pregătit căruța cea nouă, avea să se primenească și el, erau multe de făcut și timp puțin. Așa că, nici una, nici două, se grăbi să înhame caii. Zane sfârși repede de încărcat și porniră la drum. La o cotitură, speriați de un huruit de pietre, caii se desprinseră din hamuri și o luară la goană. Căruța coborî la vale trecând peste mâna de pietre prăvălite și se răsturnă, gata-gata să cadă în prăpastia căptușită cu brazi. Zane se ridică într-o rână și-l căută pe Pricopie. Îl auzi gemând undeva între roțile căruței și, înainte de a ajunge să o ridice, o văzu alunecând spre buza prăpastiei. Îngrozit, se năpusti spre ea, reuși să se prindă în cădere de o roată și, înainte ca grămada de lemn, pietre și fiare să ajungă pe fundul prăpăstiei, îl prinse pe Pricopie, apoi se ridică printre crengile de brad tot mai sus, se înălță în aer, ținând în brațe trupul fără vlagă. Când îl lăsă pe iarbă în mijlocul unei poieni arse de soare, Pricopie icni. Zane îl privi cu spaimă adâncă și se porni să-i cerceteze febril trupul. Nu părea a fi prea lovit. Ici-colo, pe față și pe brațe, câte o zgârietură de la crengile de brad și o rană la piciorul stâng. Încolo, nimic. Cine ești tu, măi, Zane?, glăsui Pricopie, căzând, apoi, într-un leșin adânc. Când își reveni, era întins pe o laviță în camera cea mare din față. Zări privirea plânsă a nevestei și auzi glasul nanei Anuța, vecina cea pricepută într-ale leacurilor. Îl oblojise cum putuse mai bine, dar, spunea ea cu mare afectare, știa ea ce știa, nu era de ieri, de alaltăieri cunoscătoare într-ale vindecării, era nevoie și de un doftor.
Pricopie rămase în spitalul din Hațeg vreme de două săptămâni, apoi reveni ca nou în gospodăria cea mare din Ohaba. Nu știu să povestească ce și cum se întâmplase, dar mulțumi cerului și, îndeosebi, lui Zane, pentru că îl salvase de la o moarte cumplită. Zane spuse și el atât cât se pricepu să spună, încercând să apară în ochii celor de față ca un om obișnuit pe care Dumnezeu îl scăpase miraculos din așa grozăvie, doar cu câteva zgârieturi și cu o spaimă de zile mari. Pricopie, care părea că-și amintește câte ceva, se ținu o vreme mai departe de omul său cel bun la toate, ferindu-și privirea și vorba din calea lui, ori de câte ori i se ivea înainte. Zane îl privea cu milă și cu oarecare neliniște. Dar ce-ar fi putut să spună un biet om de rând despre ce se întâmplase? Poate își spunea în sinea lui că totul fusese o închipuire plăsmuită de starea în care se afla.
Cât despre Zane, din ziua aceea de pomină, se văzu pe el însuși cu alți ochi. Așadar, îi păsa. Îi păsa de ceilalți, poate mai mult decât de el. Se cutremură gândindu-se că, poate, într-o bună zi, va găsi pe cineva de care îi va păsa și mai mult.

Lucia Eniu

Lucia Eniu a debutat cu Royaumes en papier ou Les voyages de Marc Lemonde, carte pentru copii apărută la Editura Le Lys bleu, Paris, 2023. În 2024 a publicat romanul Păpușarnița la Editura Leviathan, București. Scrie versuri și proză.