Liniștea de pe hol mă făcu pentru o clipă să cred că am greșit data sau locul. Festivitățile de început ale anului școlar se încheiaseră iar toți elevii intraseră deja la cursuri și începuse dificilul traseu al noului an, clasa a XI-a, din care anul trecut eu nu făcusem parte. Am văzut scris deasupra ușilor, cu litere de o șchioapă , așa cum era și în cealaltă eră, din care nu-mi venea să cred că făcusem cândva parte, numerele sălilor de clasă și am deschis ușa sălii pe care scria XIU3. Totul părea neschimbat de parcă timpul ar fi stat pe loc și m-ar fi întâmpinat aceeași colegi, acum în pragul clasei a XII-a, aceeași profesori, aceleași probleme existențiale care îmi păreau acum doi ani că reprezintă centrul universului. Mă așteptam să mă întâmpine și aici aceeași liniște mormântală dar mă înșelam: un zumzet și o agitație în contrast cu tăcerea de pe holuri mă înspăimântară și am avut tendința de a închide ușa la loc și de a spune „Mă scuzați, am greșit sala!” Cu toate astea m-am surprins întrebând pe un ton insolent, ca și cum aș fi cerut socoteală „Aici e sala XIU3 ?” 29 de priviri curioase, șocate, mă scanau uimite că se adăugase cineva numărului de colegi de anul trecut. „Aici e clasa a XI-a U3 ?” Din spatele catedrei mă cântăreau doi ochi ai unei femei între două vârste, supărată că fusese deranjată, probabil neștiind că nu fusese anunțată de la secretariat de apariția mea.
– Pe cine căutați ?
– Am fost repartizată în clasa a XI-a U3.
– Treci în bancă !
Se pare însă că în clasă nu erau decât 29 de bănci și 29 de scaune și nimeni nu se grăbea să îmi cedeze un loc. De undeva din spatele clasei am auzit o voce și abia apoi am văzut și chipul unei fete ce părea ca și mine rătăcită în sala de clasă.
– Stai aici până când o să ți se aducă o bancă!
Era Jeni, care se recomandă și îmi întinse o mână caldă, Jeannete! Poți să-mi spui Jeni!
-Eliza, poți să-mi spui, Eli!
Clasa își reluă tăcerea pe care o întrerupsesem și femeia din spatele teancurilor de cărți de pe catedră continuă să strige numele elevilor de pe o listă pe care o avea în față și să împartă fiecărui elev care își auzea numele și venea apoi până la catedră manualele, unele noi, altele deja folosite de foștii elevi de clasa a XI-a, ponosite, pline de însemnări și desene ciudate.
– Română, Algebră, Bazele informaticii, Chimie, Filozofie, Arte plastice…
La sfârșitul orei care dură mai mult de 50 de minute deși între timp se auzise o sonerie pe care nici doamna dirigintă, probabil, nici elevii nu o băgară în seamă, fiecare din cei 29 de elevi, nu am avut timp să număr câți băieți și câte fete erau, avea în față un teanc de manuale. Eram singura care nu aveam manuale dar mă prefăceam că nu mă simțeam câtuși de puțin stingheră. Uram, oricum, să folosesc cărțile altora și preferam să-mi cumpăr în fiecare an setul de cărți nou-nouțe doar ale mele, așa cum evitam pe tot posibil să împrumut cărți de la bibliotecă, cu excepția cărților rare care trebuiau neapărat consultate la bibliotecă sau fiind extrem de scumpe, nu mi le puteam permite. Aș fi vrut să o fi putut convinge pe mama să-mi obțină actele medicale necesare spre a-mi continua liceul acasă. Dar era zadarnic… Erau o mulțime de documente medicale necesare și bineînțeles, erau false pentru că medical vorbind, ce m-ar fi putut împiedica să studiez într-un liceu, unde de altfel intrasem cu greu? Poate faptul că petrecusem un an acasă, în singurătate și constatasem cu satisfacție că nu îmi lipsește compania prietenilor și a colegilor?! Poate faptul că nu doream ca ei să afle motivul pentru care fusesem nevoită să pierd un an stând acasă? De fapt, nu eram de acord cu aceasta expresie, „să pierd”, poate anul petrecut acasă era un an câștigat. Da, da, privindu-i pe noii mei colegi, intrigați de persoana mea, de înfățișarea mea, începuse deja să-mi fie dor de anul meu sabatic.
La început i-am urât pe ai mei. Am refuzat să-i primesc în vizită la spital, am refuzat tot ce mi-au trimis, dar nu am putut refuza tratamentul și nu am putut să evit pălăvrăgeala doctoriței care-și pusese în cap că trebuie să fiu salvată de mine însămi. Cum să mă salvez de mine?De fața asta rotundă, cu buzele groase, de ochii inexpresivi, de o culoare nedefinită, de cei 1,50 metri ai mei și de șuncile inestetice care-mi dădeau un aer de veșnică lăuză, nimeni nu mă putea salva. Ce aș fi putut face ca să uit ?Îmi ascundeam chipul sub tone de farduri și rimel, mă înfășuram în rochii largi și lungi, mă cocoțam pe niște tocuri interminabile, sperând că voi putea fugi de mine că îi voi putea păcăli pe cei din jur, dar pe mine însămi nu reușeam să mă păcălesc. Și atunci am găsit un mod mai sigur de a-mi adormi simțurile, de a uita de mine… Totul a început cu Balul bobocilor: nici o rochie oricât de bine croită ar fi fost, nici un aparat dentar, oricât de renumit ar fi fost medicul care mi-l recomandase, nici un machiaj nu m-ar fi putut face , nu să fiu aleasă Miss, am avut întotdeauna simțul ridicolului, dar măcar să mă simt în largul meu și să pot ignora privirile ori disprețuitoare, ori indiferente care se holbau la mine ori de câte ori aveam neobrăzarea să răspund la ore ori să câștig vreun premiu la nu-știu-competiții de doi bani și despre care credeam, pe vremea aceea, că ar fi putut însemna ceva pentru viitoarea mea carieră. La acel bal, mai mult decât în alte zile, multe priviri erau îndreptate spre mine și trebuie să mărturisesc fără falsă modestie, că unele chiar cu invidie. Cred că mă simțeam bine, atât cât se putea în condițiile date și începeam să ghicesc prin aburii orgoliului și ai mândriei de sine, din ce zonă a vieții mi-ar fi putut veni compensația pentru înfățișarea mea de broască râioasă: în mijlocul celor pe care nu-i iubeam pentru că știam la rândul meu că nu pot fi iubită de ei, deasupra celor care mi se credeau superiori mie doar pentru că erau, ceea ce se spune printr-un cuvânt atât de banal, atât de sărăcit, ruinat de sensuri, frumoși. Această seară ar fi putut fi începutul unui destin neobișnuit pentru mine dacă nu aș fi comis o greșeală fatală ce mi-a schimbat, pot să spun fără exagerare, direcția vieții.
După ce femeia de la catedră ne-a permis să plecăm, nu înainte de a ne oferi cu o plăcere sadică, orarul provizoriu pentru zilele următoare, am țâșnit pe ușă imediat în urma ei, fără să manifest nici cea mai vagă dorință de a-mi cunoaște viitorii colegi de celulă pentru următorii doi ani din viața mea, ani pe care i-aș fi putut petrece mult mai frumos și mai benefic pentru mine și societate decât sporind cu unul corola de ratați ai liceului de fițe nr 1 din oraș. Când coboram scările în grabă, bineînțeles, atât cât îmi permiteau înălțimea tocurilor pe care mă cocoțasem spre a-mi masca micimea fizică, cât privește cea spirituală, nici măcar eu nu mai credeam că mai am vreo șansă să o evidențiez în fața umanității despre care nici nu mai speram că ar avea nevoie de completarea pe care i-aș fi putut-o aduce eu. Și atunci, la ce bun această risipă de energie, de bani chiar, nu, știam că generosul nostru guvern alocă fiecărui elev o sumă anuală? Nu cumva luasem locul altuia, care cu adevărat ar fi fost o investiție profitabilă pentru acest liceu de fițe? Deodată m-am auzit strigată: Elie! Elie! Era ea, generoasa colegă care mă găzduise pe scaunul ei în clasă. Aș fi vrut să o evit, în fond nu-mi plăcea să am drept prietene păpuși Barbie. Avusesem cândva (Cândva… vorbeam deja ca despre o epocă îndepărtată dar care se petrecuse doar în urmă cu câțiva ani) prietene Barbie, pe vremea când credeam că inteligența mea, spiritul meu, le-ar fi putut umbri influența asupra grupului meu de prieteni. Dar mă înșelasem și plătisem scump această credință. De ce-ar fi fost acum altfel!? „Mă grăbesc” i-am răspuns destul de dur ca să-i tai cheful de abordare. Dar ea insista: „Nu-i nimic, te însoțesc, nu am ce face! Dar mai întâi hai sa-mi las ghiozdanul acesta oribil acasă”… Văzând privirea perplexă din ochii mei continuă: „Stau aici, aproape!” Am cedat și avea să-mi pară rău mulți ani după aceea, când aș fi vrut să-i pot cere iertare lui Jeni că am apărut în clasa în care învăța ea, că am acceptat s-o însoțesc acasă și apoi în multe alte călătorii, că fără să știu, fără să doresc, fără să fiu mânată de resentimente împotriva ideii de frumusețe ce-și găsea o reprezentare perfectă prin Jeni, o murdărisem, o zgâriasem, o maculasem. Privesc acum de undeva de departe acea zi, în care am cunoscut-o pe Jeni, mă văd ca într-un film derulat cu încetinitorul și aș vrea să pot da banda înapoi, aș vrea să schimb scenariul, aș vrea să mai introduc alți actori în distribuție care să dea originalitate și valoare rolului meschin pe care li l-a scris destinul. Dar e imposibil.
Jeni purta un tricou Nightwish ceea ce mi se părea o combinație nepotrivită cu chipul ei angelic, cu ochii albaștri și părul lung, mersul aerian de balerină spre întâlnirea cu partenerul de rol care se ascundea însă întotdeauna, refuzând chemarea ei. Cu timpul contradicțiile lui Jeni m-au uimit tot mai mult și în locul dorinței mele de a poza, de a sfida, de a șoca, și-a făcut loc dorința de a o cunoaște și de a-i fi de ajutor, sau poate că eu aveam nevoie de ajutor, nu știu. Dintre noi două ea părea mereu cea fragilă, cea vulnerabilă, cea care implora ajutor iar eu cea puternică, ascunsă sub o platoșă a răcelii și a indiferenței. Din când în când, inconștient sau nu, ne inversam rolurile.
În ziua aceea Jeni insistă să-mi arate ceva:
– Vreau să-mi vezi atelierul!
Oare ce numea ea atât de pompos „Atelier?” Am devenit curioasă și îmi pregăteam deja arcurile spre a azvârli spre interlocutoarea mea otrava ironiei și răutății mele.
Locuia undeva la marginea orașului și a trebuit să lăsăm în urmă blocurile mai noi apărute după 1989 și oprindu-ne într-un cartier de blocuri de 4 etaje, foarte vechi, din care câteva aveau bulină roșie, părând totuși locuite. Ne-am oprit în fața unuia din aceste blocuri și Jeni îmi mă întrebă:
– Nu ți-e frică?
– E mai ieftin, dar e sigur, să știi, te înțeleg, mie una nu mi-e frică…
Familia ei locuia la parter și ceea ce se numise cândva cu ani în urmă „uscătorie”, își pierduse treptat acest rol, fiind abandonat încetul cu încetul de locatari până când părinții lui Jeni, la insistențele ei, îi înlocuiseră ușa, reparaseră stricăciunile din interior, zugrăviseră și așa se născuse ceea ce ea numea cu atâta mândrie, Atelier. Devenisem curioasă, ce fel de atelier putea fi: de fotografie, de sculptură, de modelling, mai degrabă m-aș fi așteptat dar în nici un caz la un atelier de pictură și grafică. Am avut senzația că atunci când s-a închis ușa în urma mea și larma și mirosurile blocului au rămas în urmă, am pătruns în altă dimensiune de unde nu știam cum aș fi putut ieși. Ușa pusese o barieră între două dimensiuni temporale, între aici și acolo, între prezent și trecut și mi se părea că aici unde intrasem s-ar fi putut ca nimic să nu fie ceea ce părea a fi.
– Cei de la școală știu de existența Atelierului? Am întrebat-o ca să mă smulg din vraja penibilă, ce mi se părea că mă stăpânea odată ce pusesem piciorul acolo.
– Ei știu că am un loc al meu dar nu i-am invitat niciodată. Nu sunt demni de asta.
– Dar nu mă cunoști, de ce crezi că eu aș fi demnă mai mult decât ei? am întrebat cu ironie.
– Simt asta… Uite, te-am visat! Și-ami arătă o lucrare pe planșetă, o schiță din cărbune în care se înghesuiau o mulțime de linii, de forme geometrice, întruchipând un chip greu de definit ce ar fi putut semăna cu mine sau cu orice altă fată, intitulat Colega mea de vise.
– Ha, ha, nu mă pot abține să nu izbucnesc într-un râs isteric și care de obicei îi îndepărta definitiv de mine pe cei care credeau că mă pot atrage în lumea lor, pe ea râsul meu nestăpânit o face doar să schimbe culoarea feței… Ești doar amabilă, vrei să mă faci să cred că mă placi… Nu ai nici o șansă, pe mine nu mă place nimeni de la prima vedere și în general nici mai târziu… Dar nu-mi pasă, i-am spus calmă și ironică.
– Voiam să vezi tot, dar dacă nu te interesează…
– N-am spus că nu mă interesează… desenele tale, doar că nu-mi place să fiu luată de fraieră…
Și m-am îndreptat spre ușă. Deși înconjurată din toate părțile de zeci de planșe și tablouri, planșete, tuburi de vopsea aruncate pe jos, teancuri de hârtii, tablouri mai vechi probabil rezemate de ziduri, eram ușor dezorientată și nu știam în ce direcție ar fi putut fi ușa.
– Stai puțin… Nu arăt oricui tablourile mele! Ar trebui să fii mândră că te-am ales!
– Și ce! Ar trebui să mă simt onorată? Te aștepți să-și fac vreo cronică în revista școlii sau să le spun în șoaptă colegilor tăi că ești vreun geniu neînțeles? Te-nșeli, nu mă dau în vând după artă, după pictură, grafică sau cum s-r mai fi numind ceea ce faci tu…
M-a privit ușor descumpănită dar nu a renunțat se pare la ideea de a mă convinge să rămân. Am decis să-i mai acord o șansă deoarece perspectiva de a nu avea nici un prieten într-un colectiv nou unde urma să mai petrec doi ani din viață nu mi se părea surâzătoare. Aveam nevoie de un aliat împotriva celorlalți. Nu știu de ce trăiam încă dintr-a noua cu senzația că exista în orice colectiv în care intram sau în orice cerc nou de așa-ziși prieteni, două lumi: eu deoparte, ceilalți, de cealaltă parte. Încercam să ne îmblânzim unii pe alții, ne tatonam, ei încercau să mă facă să trec de partea lor, eu încercam să-mi aleg măcar câțiva aliați cu care să pot supraviețui în acest conflict. Vedeam mereu în jurul meu conflicte și aveam senzația că eu sunt o posibilă victimă și încercam prin toate mijloacele să supraviețuiesc. De pildă, eu și ai mei, mama și tata. Eu și profesorii de la școală, eu și vecinii de bloc, eu și colegii de clasă… Eram mereu în defensivă și îmi pregăteam cu răbdare armele, mișcările viitoare, îmi exersam diverse poziții surprinzătoare prin care aș fi putut să obțin o victorie chiar și efemeră asupra acestor inamici care parcă se coalizaseră împotriva mea și nu-mi lăsau nici o portiță de scăpare.
Mama nu-și exteriorizase prea mult bucuria când reușisem să rămân după examenul de admitere într-a noua, în același liceu de fițe. Scăpase de o grijă. Grija de a veni la ședințe, de a discuta cu diriginta la telefon, de a-mi cunoaște colegii de clasă, imaginându-și că au rămas aceeași. Se înșela .Jumătate din foștii colegi plecaseră la „Mișu” iar alții pur și simplu se săturaseră de atmosfera pseudo-cosmopolită a liceului și o roiseră la alte licee, mai puțin renumite dar mai sobre și care nu erau mereu subiect de scandal pe prima pagină a ziarelor sau la televiziunile centrale. Un singur lucru nu se schimbase, diriginta, pe care mama o mai suna uneori când nu se deranja să vină la ședința cu părinții sau la orele săptămânale de consultații. Păcat! Poate așa ar fi aflat ce se întâmplă cu mine și poate nu aș mai fi pierdut acel an…
Încă din clasa a VIII-a mă uitam cu ciudă la tipele din a IX-a care aveau în programă ore de Debats cu Vasilescu Olimpia, una din profele de engleză cu ștate vechi în liceu. Nu înțeleg de unde venea această atracție pe care o exercita asupra elevilor: poate din faptul că nu-și nega etnia, ori din faptul că nu se îmbrăca după canoanele nescrise ale profesiei de cadru didactic la un colegiu de elită, ori poate din faptul că aborda subiecte-tabu pentru alte discipline încât chiar mă întrebam dacă într-o bună zi nu-și va pierde titularizarea, ceea ce chiar era gata să se întâmple la un moment dat, cu ocazia dezbaterilor reale provocate în mass-media de felul cum înțelesese ea să marcheze în rândul elevilor de liceu ziua LGBT. Nu o acuzam pe atunci pentru influența pe care o avea asupra elevilor, ba chiar credeam că toți profii ar fi trebuit să fie ca ea. Acolo, la cluburile și platformele de toate tipurile prin care distinsa doamna Olimpia voia sa schimbe lumea și programa de liceu de limba engleză,, a început ascensiunea mea sau mai degrabă decăderea elevei de 10 și transformarea ei în altceva.
Elie, nu vrei tu să anunți pe elevii de la R2, de U3 sau de la 9R1 că mâine avem ședință? Sau, Eli, nu vrei tu să împarți cu Oana de la U2 niște fluturași pe stradă cu obiectivele platformei noastre? Sau Eli, nu vrei tu să… Și tot așa până când am devenit omul de încredere al doamnei Olimpia, asistenta personală, secretara de serviciu mereu, cea care îi cunoștea agenda mai bine decât ea însăși, îi stabilea întâlnirile, îi alegea pe reporterii care veneau s-o intervieveze, încât unii mă invidiau, alții mă disprețuiau că nu știam să-mi stabilesc opțiunile. Școala? Distracția? Platformele și cluburile de dezbateri ale doamnei Olimpia? Grație lui Miss Olimpia, aveam oricând ușile deschise la Miss Claudia, tânăra directoare a liceului. Nu apelasem la ajutorul ei când e sigur că mi-ar fi prins bine. Luasem asupra mea întreaga vină și o transformasem în altceva. La revenirea mea oare aș fi constatat că lucrurile sunt la fel? Nimeni nu le clintise din loc pe cele două doamne? Cât aș fi dorit să nu le mai văd niciodată, să le șterg definitiv din memoria mea, să uit rănile pe care mi le provocaseră, răni ale căror cicatrici aveau să mă desfigureze și mai mult, pentru întreaga viață! N-aș fi putut spune cine era mentorul cui și cine adusese în liceu mai întâi, Miss Olimpia pe Miss Claudia sau invers. Cert este că nimeni dintre elevi nu li se adresa decât cu Miss Claudia sau Miss Olimpia și că la ușile cabinetului directorial era mereu o coadă uriașă de elevi, până la cancelaria profesorilor, aceștia având mereu probleme de rezolvat și apelând la soluționarea lor la directoare, dirigintele fiind doar un accesoriu inutil de care nu se ținea cont. Directoarea îi primea extrem de amabilă pe elevi și era oricând disponibilă pentru ei lăsându-i pe alți solicitanți, profesori sau pe angajatele școlii, secretare și casiere, să aștepte. Era ceea ce mă iritase un pic după venirea lui Miss Claudia la conducere, toate ziarele luându-i interviuri și apreciind-o pentru ascensiunea rapidă, pentru prestigiul liceului care, se spunea, i se datora doar ei.
*
Priveam năvala fulgilor de nea pe geam și mă încerca același sentiment pe care îl am vară de vară la mare când stau în hotelul situat exact pe malul mării și în nopțile când marea este agitată și acestea sunt cu adevărat nopțile care îmi plac cel mai mult din tot sejurul la mare, dorm, sau visez că dorm, îmi păstrez o luciditate stranie, dar simt cum tot somnul nu îmi este întrerupt ci pur și simplu completat de zgomotul valurilor lovindu-se de țărm sau de zidurile hotelului. Continui să visez că dorm și în visele mele se amestecă zgomotul valurilor cu alte vise. Visez că am coborât din pat ca un somnambul, în pijamale, că mă duc hipnotizată de sunetele mării pe țărm, că mă las înghițită încet-încet de valuri fără durere ci cu o voluptate deplină, apoi când se îndreaptă spre mine un val uriaș ca într-un tsunami apocaliptic, mă trezesc cu regretul că nu am simțit decât câțiva stropi pe buze și am într-adevăr senzația că simt pe buze sarea valurilor.
Privesc fulgii când mai rari și uriași, când mărunți și repeziți și trag perdeaua, iar lumina felinarului care bate chiar în fereastra mea îmi oferă o vedere superbă a spectacolului gratuit. Adorm privind la geam și visez, numai că în locul valurilor de apă sunt nămeții de zăpadă și mă trezesc cu regret că am ratat nu doar întâlnirea cu valul salvator ci și cealaltă întâlnire cu zăpada salvatoare care m-ar fi învelit matern și cald cu brațele ei imaculate și tandre.
Priveam unul din tablourile noii sau poate unicei mele prietene și fără să vreau, evadasem în altă dimensiune: „Zăpada mării”! Aveam oare dreptul să mă bucur de prietenia ei, aveam oare dreptul ca ziua în care aveam să evadez aici să devină o zi doar pentru mine?
A debutat cu volumul de poeme Insomnii molipsitoare, la editura Pandora în anul 1994, urmat de alte volume de versuri și colaborări cu poeme, proză scurtă și eseuri la diverse reviste. A obținut premii naționale și un premiu internațional. A publicat volume de poezie, proză și eseu și a fost inclusă în antologii de poezie și proză: antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească la editura Herg Benet, realizată de Igor Ursenco și în Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume realizată de Ligia Diaconescu, editura Star Press, 2011. Este prezentă în câteva dicționare și istorii literare din județul Teleorman și din țară: O istorie critică a literaturii și a publicisticii din sudul extrem, editura Semne, București 2021, autor Ștefan Marinescu Vida, Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni, realizată de Acad Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, Chișinău, 2019, Antologia Balcanica. Poeți români și din Republica Moldova, Brăila, 2017, cu ocazia celei de-a 11 ediții a Festivalului Poeților din Balcani, Județul Teleorman, Dicționar bibliografic, autor Stan. V. Cristea, editura Teleormanul liber, Alexandria 1996, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, autor Stan V. Cristea, editura Rocris, Alexandria, 2005. Colaborează cu eseuri stiintifice, poezie si proza la numeroase reviste literare: Pro saeculum, Alternante, Poesis, Luceafărul de dimineață, Contemporanul, Convorbiri literare, Oglinda Literară, Vatra Veche, Meandre, Faleze de piatră, 13 Plus etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Lasă un răspuns