Pantofii

Cu două zile înainte de Valentine’s Day mi-a telefonat și mi-a spus tare, clar și răspicat, să nu cumva să îndrăznesc să îi fac vreun cadou pe 14 februarie, că ea nu sărbătorește toate americanismele astea. Eu am dat să zic ceva despre faptul că și Sfântul Valentin a fost totuși un sfânt, că a făcut multe lucruri bune pentru tinerii îndrăgostiți, ba mai mult, chiar a fost martirizat, adică și-a dat viața pentru cauza căsătoriei creștine. Degeaba. Nu, nu și nu. Că e un sfânt catolic, că la noi în calendar, pe 14 februarie este alt sfânt, că nici catolicii nu ne serbează nouă sfinții și câte și mai câte. Am tăcut mâlc. I-aș mai fi spus eu câteva: că nu se poate pune problema de catolici vs. ortodocși, că sfântul a trăit în primele secole creștine, în vremea persecuțiilor romane, că Biserica era una, că nici nu se punea atunci problema de schismă, dar mi-am dat seama că mai bine o las așa cum a picat. Apoi, după o scurtă pauză, mi-a mai spus doar atât: eu sunt româncă!; și a închis. Iar eu am înțeles atunci că de fapt ea își dorea să sărbătorim, pe 24 februarie, Dragobetele, sărbătoarea românească a iubirii, ținută încă de pe vremea dacilor și uitată până în epoca noastră când a fost scoasă de la naftalină doar pentru a contracara sărbătoarea de import mai înainte dezbătută.
Iată-mă în zorii zilei de 24 februarie, cu planul făcut ca la carte. Pentru că mă știu împrăștiat și capabil să uit și lucruri banale, dar esențiale, am pus totul pe o fițuică de hârtie, pe care inițial am scris în partea de sus, To Do List, apoi am tăiat, amintindu-mi subit, că sunt român și nu se face.

To Do List
– de cumpărat un buchet de 25 de trandafiri roșii
– de cumpărat o carte de Marquez, autorul ei preferat
– de cumpărat o cutie de bomboane de ciocolată Belgium
– de ajuns la 10:30 în stația de microbuz

La ora 9:00 deja cumpărasem buchetul de trandafiri. Nu avuseseră numai dintre aceia roșii, dar florăreasa, o doamnă drăguță, mi-a pus și câțiva albi pe care i-a așezat așa de frumos în buchet încât nu am avut de ales și i-am lăsat un bacșiș frumușel. Mai aveam de cumpărat bomboanele și cartea. Următoarea oprire, la librărie. Am intrat, am întrebat, mi s-a arătat raftul cu cărțile lui Marquez și m-am pus pe căutat, întrebându-mă întruna oare ce carte îi lipsește dintre toate cele scrise de prolificul autor columbian. Când în sfârșit am găsit cartea pe care eram convins că nu o are în bibliotecă, am constatat cu stupoare că buchetul meu de flori, pe care îl lăsasem pe măsuța cu cărți la reducere, dispăruse. Am lăsat cartea pe raft și am ieșit într-un suflet din librărie sperând ca totuși să mai prind hoțul. Bazându-mă pe intuiție, am luat-o în dreapta și am alergat căutând din fugă un tip cu trandafiri în mână. Erau mulți, dar niciunul nu avea buchetul meu de trandafiri roșii și albi. Am tot mers apoi pe străduțele laterale, stânga, dreapta, stânga, dreapta, sperând să zăresc făptașul. Bineînțeles că nu am mai prins niciun hoț, că doar nu eram într-un film romantic în care totul iese bine până la final. Iar intuiția, se știe, funcționează numai la femei, nu și la bărbați. Dar nici după carte nu m-am mai întors. Mă simțeam un om sfârșit, chiar mai sfârșit decât Papini și Eliade la un loc.
Pentru că între timp se făcuse ora 10:00 și eu mai degrabă mă îndepărtasem de stația de microbuz, am pornit-o într-acolo, pleoștit tot. Aproape că uitasem și de bomboane, dar mi-am amintit când am văzut în stație un alt băiat cu flori și bomboane. Norocul meu a fost că în stație era o alimentară și am putut cumpăra ceva. Bineînțeles, nu aveau ciocolată belgiană, am luat o cutie „tradițională” de Merci.
A venit și microbuzul. Am urcat umil și lipsit de orice speranță, ca tâlharul pe treptele eșafodului, am mers până în spatele mașinii, sperând să nu atrag atenția asupra mea, m-am așezat pe ultimul loc de la fereastră și m-am lăsat scufundat în gânduri și scenarii despre cum o voi scoate la capăt cu iubita mea care mă aștepta drăgăstoasă, la bunicii ei, la 100 de km distanță, să sărbătorim românește iubirea ce ne lega deja de o jumătate de an. Aș fi avut cam o oră la dispoziție să îmi alcătuiesc în minte o variantă bună de poveste despre cum am rămas eu fără cadourile pentru ea. Și oricum, slabe șanse să mă fi crezut. Dar nici nu aveam cum să fac cale întoarsă de-acuma.
Cu un minut înainte de a pleca microbuzul, a urcat o fată blondă și foarte agitată, care după ce și-a luat bilet, a venit direct spre mine și s-a așezat chiar pe scaunul de alături, ba mai mult a început să îmi vorbească, ca și cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Chiar m-am uitat atent la ea să îmi dau seama dacă nu cumva într-adevăr ne știam, dacă nu fusesem colegi prin generală sau cine știe, pe la grădiniță, dacă nu ne intersectasem prin cartier, sau prin clădirea de birouri a corporației, dar nu mi-a venit în minte niciun punct comun cu această fată. În tot acest timp, ea turuia ca intrată în sevraj, despre cât au bătut-o pantofii cei noi, pe care doar ce și-i cumpărase, și pe care deja și-i scosese din picioare și îi pusese la loc în cutia pe care, nu se știe din ce motiv, o păstrase. După ce a terminat perorația despre pantofi, m-a întrebat unde merg. I-am spus că la Urziceni. Ea mergea mai departe, la Slobozia, așa că mi-a propus să facem schimb de locuri, ca să nu o mai deranjez când cobor. Zis și făcut. După douăzeci de minute, am înțeles de ce a dorit să facem schimb de locuri. Era obosită și vrea să doarmă. De altfel, deja adormise. Eu mi-am văzut de ale mele. Dar nu știu de ce, din când în când, îmi fugeau ochii spre cutia de pantofi, acei pantofi nou-nouți, dar „blestemați”, care îi făcuseră sărmanei fete atâta rău.
Când am ajuns la Urziceni, fata de lângă mine încă dormea, așa încât am luat repede cutia de pantofi și am coborât senin, ca și cum nimic nu ar fi fost în neregulă. I-am lăsat însă la schimb cutia de bomboane, premiu de consolare pentru lipsa de vigilență. Apoi, până am ajuns la iubita mea, m-am rugat. Dar nu ca să mă ierte Dumnezeu sau fata rămasă desculță, ci ca să i se potrivească iubitei mele pantofii.

Romeo Aurelian Ilie

Romeo Aurelian Ilie s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Ovidius din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București. Din anul 2008 publică poezii, cronici de carte și eseuri literare în diverse reviste culturale. În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (Editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017. Al doilea volum de poeme, Lacrima tatălui, i-a apărut la editura C.D.P.L., în 2022.