Astăzi, aserțiunea că feminitatea este forma supremă a sofisticării, în sens pozitiv, a devenit aproape un truism, întru totul acceptat, chiar și de cei mai sceptici machos ai societăților moderne. Și aici, trebuie menționat că adjectivul „modern” nu poate fi decât total incompatibil cu societăți talibane sau altele asemănătoare lor. Nu vom aminti de așa ceva!
Dar faptul că nu a fost mereu așa este cunoscut de toată lumea, femeia având nevoie de timp îndelungat și eforturi considerabile în parcursul de dobândire a poziției sociale/profesionale/economice pe care o deține în prezent.
Deși pare imposibil de stabilit cu exactitate, ce ne-ar costa să presupunem că germenii mișcării de emancipare a femeii au apărut încă din antichitate și că această întreagă poveste are strânse legături cu una din cele șapte arte – arhitectura, pe vremea când niște vechi arhitecți, cu apucături ceva mai falocrate, au găsit de cuviință să repartizeze sarcini (egale) în susținerea anumitor părți acoperitoare ale acelor veritabile repere în timp, numite temple, nu doar bărbaților, pe care i-au botezat atlanți, ci și consoartelor dumnealor, cunoscute sub numele de cariatide.
Adică, pe lângă toate celelalte greutăți pe care i le hărăzise viața și condiția ei defavorizată, în destul de multe situații, de femeie, acesteia i s-au pus în cârcă și câteva tone de minerale cristalizate, prelucrate cu măiestrie, ce-i drept.
Am putea rezuma, astfel, că de aici a început totul, ideea că femeia nu poate executa, cu brio, orice activitate care în aparență s-ar fi putut spune că nu o prea prinde, a devenit istorie (antică).
Au apărut apoi, floare la ureche față de precedentul creat deja, serii lungi de confirmări ale puterii nelimitate a femeii în rezolvarea așa numitelor munci cu specific cvasi-herculean (la propriu sau la figurat), femeia vânător, femeia scriitor (prima fiind Enheduanna, o poetă sumeriană care a trăit cu 23 de secole Î.C.), femeia soldat (faimoasa amazoană) avansată ulterior, în ierarhia respectivă, până la gradul cel mai înalt, cel de general (prima „generăleasă” fiind o franțuzoaică, Valérie André) după care, arzând și mixând un pic etapele istorice, a apărut femeia cosmonaut (prima femeie în spațiu: Valentina Tereșkova), femeia cercetător științific (tot respectul polonezei Marie Skłodowska Curie), femeia preot, femeia patron, femeia fotbalist etc.
Nu ne vom opri la toate aceste merituoase categorii socio-profesionale, ci doar la femeia scriitor, asta și datorită faptului că dumneaei a ajuns, așa cum era de așteptat, de altfel, pe cele mai înalte culmi ale creației literare, a marcat, de-a lungul timpului, numeroase performanțe literare evidente, dar nu întotdeauna fidel răsplătite sau ajunse la o recunoaștere deplină a meritelor sau valorii lor reale.
Premiile literare au constituit dintotdeauna o modalitate de a recompensa și stimula activitățile desfășurate în acest domeniu și îmi închipui că nu există scriitor/scriitoare care să nu-și dorească un premiu literar sau măcar consemnarea numelui său în vreun fel de Hall of Fame, oricât de comun, ori în vreo „carte de aur” a lumii scriitorilor, care pentru noi, ceilalți, nu este decât o listă și atât.
Mi-am propus, în cele ce urmează, o trecere în revistă a câtorva din cele mai redutabile premii literare, văzute prin prisma raportului injust, desigur, dintre câștigătorii și câștigătoarele acestor premii, de-a lungul istoriei lor.
Cel mai vechi premiu literar important este, fără îndoială, Premiul Nobel.
Prima scriitoare care și l-a adjudecat, în anul 1909, a fost o prozatoare suedeză, Selma Lagerlöff, iar ultima: Annie Lernaux, anul trecut. Cea mai „matură”: Doris Lessing, în 2007, la 88 de ani, fiind totodată și decan de vârstă al laureaților Nobel pentru literatură. Deci, niciodată nu e prea târziu!
Alături de ele, alte cincisprezece scriitoare, reprezentând 14,3 procente dintr-un total de 119 laureați, între 1901 și 2022.
Dar, demn de semnalat este faptul că în ultimul deceniu, doamnele au reușit performanța atingerii unui procent de 50%, adică din ultimii zece laureați, cinci au fost de genul feminin!
The Neustadt International Prize for Literature este un alt prestigios premiu, fiind constituit în anul 1970, ca un echivalent american al Nobelului și considerat ca fiind cel mai important, după acesta. Printre cei mai cunoscuți „receptori”: Kadaré, Ungaretti, Márquez.
Se decernează o dată la doi ani și a fost acordat, până în prezent, de 27 de ori, laureatele fiind în număr de 6. Printre ele: Assia Djebar (Algeria/Franța), Patricia Grace (Noua Zeelandă).
Premio Miguel de Cervantes, este un alt premiu faimos, destinat scriitorilor de limbă spaniolă. Și acesta este considerat, de lumea hispanică, un Nobel, ba chiar mai important și mai fair. A fost înființat în 1976 și are o valoare apreciabilă, de 125.000 euro.
Din cei 46 de laureați, 6 au fost femei.
Nume grele ale literaturii universale pot fi găsite aici: Borges, Carpentier, Sabato, Llosa, Ana María Matute…
Se decernează în fiecare an, pentru anul anterior, de Sf. Gheorghe ortodox, această dată fiind și ziua morții lui Cervantes.
Booker Prize recompensează anual producția literară de limbă engleză, când este ales câștigătorul dintr-o serie de două liste, lungă și apoi scurtă, comunicate anterior, de către un juriu cam la fel valoros ca și premiații.
De-a lungul anilor, începând cu 1969, Booker a premiat 54 de scriitori, iar de 15 ori a fost atribuit unei doamne.
Printre laureate: Nadine Gordimer, Margaret Atwood, Eleanor Catton…
Printre laureați: J.M. Coetzee, Kazuo Ishiguro, Salman Rushdie, V.S. Naipaul…
Am lăsat la sfârșit Nobelul francez, Prix Goncourt, un premiu care recompensează romancierii de expresie franceză și care se acordă începând cu 1903, la doi ani după Nobel, de către Academia Goncourt.
Au fost, până în prezent, 120 de laureați, din care 12 laureate, cum ar fi: Marcel Proust, Elsa Triolet, Patrick Modiano, Simone de Beauvoir, Michel Houellebecq, Marguerite Duras…
Iar ca să încheiem într-o notă amuzantă, o revistă literară franțuzească, enumerând, ca și acest articol, scriitoare laureate ale Goncourt-ului, nu uită să includă în lista întocmită și o „scriitoare” d’origine roumaine: Vintila Horia!
Și pentru că „1 Martie” și „Ziua Internațională a Femeii” se apropie vertiginos, permiteți-ne să urăm doamnelor și domnișoarelor scriitoare și cititoare „La mulți ani!”
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
Frumoasă sinteză. Aleatoriu, dau șanse tuturor scriitorilor. Printr-un algoritm complicat, îmi aleg ceva de citit de pe LiterNautica în funcție de data de astăzi, dacă suntem în data de 12, număr textele până îmi iese 12 și îl citesc pe cel tras la sorți, de exemplu astăzi suntem în data de doi, așa că citesc textul doi. Îmi scade un pic moralul când dau de sensibilele scriitoare și rar intrăm pe același canal literar comunicațional. Într-un mod crunt și general, părerea mea este că doamnele scriu pentru doamne iar domnii pentru toată lumea. Nu știu care o fi ambiguitatea cu pricina, dar acesta este subiectivismul meu. Am dat și peste scriitoare ce scriu realist (nu sensibil), ce-i drept, mai puține. Majoritatea copleșitoare a domniilor lor sunt poete. Hai, să ne trăiască ființele frumoase, fără perfectul feminin nu am putea vorbi de simbioza creației și am rămâne pustiiți de suflet…
Interesantă această metodă random de alegere a textelor de citit.
Mă întreb ce faci dacă, după complicatele calcule finalizate printr-o tragere la sorți, obții de trei ori la rând același rezultat, te lași de socoteli sau de lectură?
Legat de doamnele care scriu (poetic) pentru doamne și domnii care scriu (realist) nu se știe precis pentru cine, pot afirma că am întâlnit destul de multe scriitoare care n-au nimic comun cu poezia și o groază de scriitori perfect paraleli cu realitatea. Și viceversa. :)