
Literatura „digitală”
În îndepărtatul an al Domnului 2010, atunci când lui val chimic îi ieșea singurul volum cu care avea să rămână (cel puțin până acum) în istoria literaturii române și CDPL tipărea primele cărți, printre care tocmai și acest volum semnat val chimic, Umilirea animalelor, eu publicam pe internet primele texte pe www.poezii.biz, un site între timp defunct dar care, pe atunci, era destul de vizitat. Se găseau și câțiva comentatori acolo, fără nume reale, care își exprimau părerile amatoriale sau avizate (nu aveai de unde să știi) sub pseudonime bizare. Totuși, când cineva (oricine) îmi comenta vreun text, mă bucuram enorm. Comentariile nu erau multe, astfel că primeam unul sau două la fiecare 5-10 texte, însă chiar și așa, pe atunci merita efortul. Transcriam din caietul meu personal textele acelea penibile pe care apoi aveam îndrăzneala de a le numi poeme, le urcam pe site și așteptam, ca la pescuit, ca cineva să se agațe de ele.
Mulți dintre scriitorii de astăzi s-au format astfel. Pe internet, în „cenaclurile” online. Nu doar pe poezii.biz, ci și pe site-urile și blogurile de pe platforma Ning mai renumite, precum Rețeaua Literară, fondată în 2008 de poetul Gelu Vlașin, sau pe dispărutul proiect Cititor de Proză, fondat tot în acea perioadă (poate ceva mai târziu) de scriitorul Emanuel Pope.
Fără restricție de vârstă, generație, pregătire profesională sau intelectuală, mediul online se deschidea așadar, în jurul anului 2010, tuturor celor care erau interesați de literatură și cultură în sens larg. Oricine își putea deschide un cont pe aceste bloguri, publica texte și comenta, deveni scriitor „digital”.
Literatura „analogică”
Dar oare ce se întâmpla în timpul ăsta cu literatura cenaclurilor „analogice”, a colecțiilor de literatură română abia deschise pe la editurile care începeau încet-încet să se desprindă de interesul masiv pentru memorialistică, traduceri, reeditări necenzurate și (auto)biografie din anii 90 și chiar de curentul în vogă al Douămiismului, cu toată explozia sa autobiografică și argotică și stilul său minimalist, fracturist, direct, construit (și) pentru a șoca, și care includea într-un vârtej unic toate dificultățile social-economice ale unei liberalizări haotice?
Criticii (e drept, nu mulți, dar în creștere) afirmă că undeva pe la mijlocul primului deceniu al acestui secol ceva se rupe în Douămiism, fie că vorbim despre poezie ori despre proză. Cu dispersia generată de tehnologia digitală și de internet, scriitorii nu mai pot avea o conștiință generațională, așa cum era cazul Șaizeciștilor, Optzeciștilor sau chiar al Douămiiștilor. Se propune, așadar, la nivel de istorie literară, un termen-umbrelă precum „post-douămiism”, unde ar intra alandala cam tot ce s-a produs în ultimii 15 ani de literatură.
Sigur că cercetarea este (deocamdată) într-o fază incipientă, o anumită distanță față de orice fenomen literar istoric se impune întotdeauna. Și totuși, există niște direcții de fundal pe care le putem analiza încă din fașă, pune deoparte, la păstrare, pentru atunci când ni se va părea că tonul s-a schimbat suficient de mult și că vântul bate dintr-o cu totul altă direcție pentru a afirma că o nouă epocă a literaturii a luat naștere. Ultima Istorie a Literaturii Române Contemporane (1990-2020) publicată de Mihai Iovănel este un asemenea document in fieri.
Confruntarea cu mediul online
Ajungem, deci, la o concluzie generală în ambele cazuri: și literatura tradițională, sau tradițional-analogică, cu structura sa de cenacluri, recomandări, imprimare pe hârtie, distribuție în librării, etc., dar și cea digitală, cu permisivitatea și libertatea ei infinită și directitudinea distribuției pe internet, activată comod de acasă cu un clic, trebuiau, în jurul anului 2010, să se confrunte cu acest mediu online la care se putea ajunge acum atât de ușor.
Nu degeaba a rămas proverbial pentru acele timpuri cum, de altfel, ar putea încă fi și pentru cele de astăzi, un vers al lui Andrei Dósa din volumul său, Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011) și care propunea o nouă geneză a scriitorului: „Google este tatăl meu”.
Dacă ne imaginăm pictura lui Botticelli, Nașterea lui Venus (1485) și înlocuim acea scoică mitică uriașă de sub zeița abia ieșită din spuma mării cu un G colorat și stilizat, așa cum o fac graficienii de la Google cu fiecare ocazie de sărbătorit, vom obține probabil o imagine destul de apropiată de artistul modern(izat) de atunci, ca și de cel normal(izat) de acum.
Blogurile Ning: Rețeaua Literară și Cititor de Proză
Mărturia mea, cu subiectivitatea ei evidentă, vine dinspre acea categorie de scriitori care s-au format online. A celor care aveau cont pe unul dintre blogurile Ning, pe poezii.biz, sau pe multe alte site-uri similare care, între timp, au și dispărut. Unii utilizatori ai acelor rețele nu erau oricum complet străini de public, ba chiar aveau o oarecare experiență în domeniul cultural-literar.
Pe Rețeaua Literară, de exemplu, m-am intersectat cu pe atunci mai tânărul și mai puțin cunoscutul Claudiu Komartin. Țin minte că i-am lăsat și un comentariu la o poezie care m-a impresionat și că mi-a răspuns, deși nu mai țin minte exact cum a decurs schimbul de replici. Pe Rețeaua Literară se făceau grupuri cu membri interesați de același subiect: grupul de poezie, grupul de proză scurtă, grupul de teatru, etc. Eu eram moderatorul unui grup de pamflet și parodie, însumând vreo sută cincizeci de membri, și care mergea destul de binișor, reușind să se înscrie în top 10 cele mai active/urmărite de pe site.
Puțin mai târziu, să zicem prin 2011-2013, am început să activez pe site-ul Cititor de Proză, un proiect ceva mai intim decât Rețeaua Literară (care era uriașă ca număr de texte și de membri), unde am întâlnit scriitori cu care țin legătura și astăzi. Acolo se ocupa de grafică Maia Martin, administratorul era Emanuel Pope, iar dintre redactori mi-o amintesc mai bine pe Maria Sava, soția pictorului Nick Sava, scriitoare la rândul ei, dar și pe Viorel Ploieșteanu și Dorina Șișu Ploieșteanu, oameni cu o energie molipsitoare care acum coordonează proiectul ITACA de la Dublin, la început o revistă de literatură, de curând editură și bază de date pentru scriitorii români din diaspora. Ce făceam pe Cititor de Proză era cam același lucru ca și pe Rețeaua Literară. Scriam și comentam, doar că feed-back-ul era mai frecvent pentru că tocmai acesta era rolul redactorilor: să dinamizeze site-ul. O lecție, aceasta a dinamizării prin feed-back, care mi-a fost de folos mai târziu.
Între directitate și confuzia valorilor
Avantajele unor astfel de rețele online erau multiple.
În primul rând, spre deosebire de cenaclurile constrânse de un context spațio-temporal, pe site-uri puteai intra în contact cu oricine, oricând. Publicai seara înainte de culcare un text de proză, iar când te trezeai a doua zi dimineață vedeai comentarii lăsate sub text la ora 3-4 noaptea de către scriitori locuind în America sau Canada. Puteai primi comentarii pe text de la scriitori români din Suedia, Spania, Austria sau Germania și, bineînțeles, România, în oricare moment al zilei. Nu e, poate, o întâmplare că asemenea proiecte plecau mai mereu de la intelectuali emigrați: Gelu Vlașin locuia în Spania, Emanuel Pope în Marea Britanie, așa cum unul dintre fondatorii LiterNauticii, proiect la care voi ajunge curând, locuia (și încă locuiește) în Canada. Pentru cei emigrați era ultima legătură culturală cu țara de origine, pentru cei din România, o modalitate de a interacționa cultural (și nu numai) cu cei plecați în afară.

În al doilea rând, puteai scrie oricui și cunoaște pe oricine: un evantai de posibilități ți se deschidea înainte de fiecare dată când aterizai pe site și vedeai că cineva a adăugat un text. Se formau prietenii, existau și divergențe, exact ca în viața reală, doar că într-un mediu diferit.
Existau, desigur, și dezavantaje. Nu știai, de exemplu, dacă să iei în serios sau nu un cititor care îți dădea sfaturi pe marginea unui text. Puteai doar să deschizi, pentru orientare, profilul respectivului comentator, să-i citești prezentarea ca să înțelegi cu cine aveai de-a face. Dacă deja publicase, sau avea studii ori experiență în domeniu, atunci te puteai gândi că are dreptate. Dacă, în schimb, era vreun taximetrist sau inginer care mai scria poezie în timpul liber, atunci te puteai gândi că n-are niciun habar și puteai alege să-i ignori complet părerea. Ceea ce mă duce la următorul dezavantaj: confuzia valorilor generată de calitatea deseori discutabilă a textelor.
Această confuzie nu intervenea doar în cazul aprecierilor primite sau arătate față de un text în comentarii, ci și în evaluarea propriei scrieri. Întrebarea retorică era: dacă modelele după care te ghidai nu erau cele mai valoroase din punct de vedere literar, dacă apreciai niște textulețe și niște scriitorași de toată jena? Nu prea aveai cum să alegi grâul de neghină, așa că tot la modelele literare difuzate pe căi tradiționale te întorceai (practic, la ce găseai în librării sau în presa culturală – și ea într-un proces de translație online), iar când dădeai peste cineva de acolo care se întâmpla să aibă cont și pe vreun site de literatură, te băgai în seamă doar-doar ți-ar fi citit textele și întors comentariul. Dar cazurile astea erau, oricum, rarisime.
LiterNautica
După ce și Cititor de Proză a ajuns la sfârșit de drum, prin 2015 Mihail Victus și Cornel Bălan fondau LiterNautica. La început, site-ul era slab populat, așa că s-a optat pentru ceva publicitate, pe care am văzut-o și eu, drept pentru care m-am înscris (fără să știu cine era în spatele proiectului). Doar prin interacțiunea în comentarii cu Mihail Victus mi-am dat seama că îl cunoșteam de pe Cititor de Proză.
Încă de pe atunci apreciam cum scrie, îi citisem o povestire, Elefantul pe sârmă, care îmi plăcuse mult. Îmi mai comenta textele Cornel Bălan, finanțatorul site-ului și de departe cel mai activ membru, de care nu auzisem până atunci: era câștigătorul concursului de debut în proză organizat de Humanitas, cu romanul Escroc S.R.L. A fost și ultimul care a beneficiat de publicare prin acel concurs, inițiativă abandonată în 2013.

LiterNautica era o versiune și mai intimă, și mai interactivă (obiectivul inițial era, printre altele, ca niciun text să nu treacă necomentat), cu o grafică excelentă (realizată de Victus) și o calitate a textelor ceva mai bună decât pe alte site-uri similare, chiar dacă încă nu atât de bună pe cât a devenit între timp.
Pe la sfârșitul anului 2015, Mihail Victus m-a invitat să fac parte din redacție. Curând ni s-a alăturat Florin Giurcă, care pe atunci nu devenise încă o vedetă a genului science fiction. Eram trei-patru „nebuni” (definiție asumată) care comentau entuziast orice text apărea pe site, inclusiv textele proprii. Constructivi și mereu sinceri, nu ne plăceau (cum nu ne plac nici astăzi) pupincurismul și gratuitățile: dacă un text ni se părea prost, îl mutam la Atelier, o secțiune a site-ului în care textele trebuiau să treacă printr-un proces de rescriere de către autor pentru a putea fi acceptate în rubricile vizibile pe pagina inițială. Au fost organizate multe concursuri de proză tematice (și nu numai), tombole, momente în care site-ul înregistra recorduri de accesare și activitate.
Redacția a fost completată și descompletată de multe ori, prin ea perindându-se, pe rând, unii rămânând activi și astăzi, Daniela Albu, Alexandra Niculescu, Cosmin Leucuța, Gabriel Florin Macsim, Gabriel Furmuzachi, Dan Doroșan, Alexandru Despina, etc. Au fost invitați să colaboreze în rubrici dedicate Vasile Baghiu, Octavian Soviany, Radu Părpăuță sau Ilinca Bernea. Mulți autori care încep acum să fie tot mai cunoscuți au publicat în ultimii ani texte pe LiterNautica. Unii câștigau concursurile, apoi dădeau bir cu fugiții, iar asta provoca destulă dezamăgire în redacție, pentru că ne simțeam folosiți doar câtă vreme acordam un premiu (deseori bănesc). Multora nu le păsa nici măcar de vreo părere mai avizată de la redactori cu ceva experiență: ne înjurau că nu câștigaseră, se plângeau că habar n-aveam să alegem textele mai bune. Alții, probabil tot din frustrare, comentau negativ pe Forum, ne urmăreau pe site-urile personale, postau comentarii negative și acolo, ne trimiteau e-mailuri în care ne spuneau ce le venea la gură, pardon, la tastatură.
Când formatul a fost schimbat în revistă lunară și sarcinile au devenit și mai multe (corectare, acceptare/respingere texte, comunicare cu/invitare autori, grafica fiecărui număr și aceeași dinamizare prin comentarii), am reușit să mai scăpăm de cotropitori și să ne concentrăm mai mult ca niciodată pe calitate, deși mereu se găsea vreunul care să ne sară în cap din te miri ce motiv.
Între „virtual” și real: susținerea prin feed-back
Până la urmă, nu tot ce se petrece pe internet este „virtual”, de aceea am fost atent să nu folosesc termenul până acum cu privire la literatura publicată online. Dacă ar fi să comparăm un cenaclu tradițional (adică nu online) cu ceea ce se făcea și sperăm să se mai facă încă pe LiterNautica, nu ar exista mari diferențe: diferă, în principal, suportul. Diferă și faptul că textul digital și discuția pe care o generează acesta pot fi citite de oricine, oriunde s-ar afla în timp sau în spațiu. Și oricine, în principiu, poate interveni. E o discuție publică și deschisă, nu se poartă în spatele ușilor închise, pe la vreo întâlnire serală. Sigur, conversațiile de după seminar au loc pe chat-uri private, la fel ca cele de pe holurile din clădirea unde e organizat cenaclul. Există frustrați în ambele situații, doar că online riști mai puțin să ți se spargă capul pentru un refuz. Poate doar parola la cont.
Ceea ce contează e, întotdeauna, feed-back-ul. Important e ca cineva, chiar și numai una sau două persoane, să-ți citească textul și să-ți lase un semn. Fie că e un mesaj de respingere, fie că te îndeamnă să corectezi, fie că e vorba de un comentariu primit pe site. Scrii pentru tine, dar și pentru ceilalți. Îți face mereu plăcere ca cineva să-ți citească textul și să-ți împărtășească părerea sa. Fie că ți-o spune pe holul unei clădiri sau o scrie într-o căsuță de comentariu, informația va ajunge la tine oricum. Ca scriitor, vei simți că ai motive să continui, să devii tot mai bun. Vei simți, probabil, că faci parte dintr-un grup cu aceleași interese. Că ești susținut, înțeles.
Suportul digital: o evoluție naturală
Lucrurile acestea se întâmplă de când lumea. Suportul digital este doar evoluția naturală a unui proces egal cu sine însuși, continuu în repetiția sa ciclică.
În ultimii zece ani multe reviste, bloguri și site-uri de literatură și cultură online au luat naștere. Pe la unele s-au bătut și încă se bat câmpii, apa-n piuă, se taie frunze la câini, în fine, înțelegeți voi, pe când altele au reușit să devină puncte de referință pentru scriitori în formare. Îmi vine în minte, fără să mă gândesc prea mult, Rev de Pov, unde am citit niște texte de proză excelente de-a lungul timpului, pe unii dintre autorii cărora invitându-i și pe LiterNautica, sau Planeta Babel o revistă idependentă care, deși plecase ca proiect în dublă versiune, print/online, a sfârșit prin a oferi exclusivitate variantei online.
Printre ultimele site-uri mai puțin generalizatoare, concentrate exclusiv pe proza scurtă, merită menționate Cod de Poveste (o povestire pe săptămână, accesată prin QR în anumite puncte din oraș), sau Laconic (focusul e pe flash-fiction, cu premiu lunar pentru o singură povestire).
(Și) așa s-a făcut literatura în ultimii 10-12 ani pe la noi și, cred eu, bine s-a făcut: s-au creat rețele și grupuri ca în orice epocă, s-au adunat în jurul acestei arte, până acum imposibil de definit, numită literatură, toți cei interesați de ea într-un anumit moment istoric.
Pe ce suport nici măcar nu mai contează: ce rămâne este o conversație interesantă pe care o ai atunci când, din mediul digital, treci la o întâlnire în cel analogic. Îți privești în ochi partenerul de discuție, cu care până atunci interacționai doar în mediul online, și zâmbești expirând tensiunea: și în „realitate” vă înțelegeți la fel bine!

De la stânga la dreapta, Mihail Victus și Pavel Nedelcu la Grădina Verona (2017)

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.

Un editorial de toată lauda, perfect structurat, documentat, sensibil.
Chiar mă întrebam mai deunăzi: ou sont les éditoriaux d’antan? :)
Sunteți generos! Vă mulțumesc!
Ca să parafrazez titlul romanului tău, un editorial excelent despre „încotro ne îndreptăm?” cu literatura. Și eu am scris pe pagina „Cititor de Proză” – așa l-am „cunoscut” pe administratorul ei, Emanuel Pope, iar mai apoi pe Viorel Ploieșteanu și Dorina Șișu Ploieșteanu, coordonatorii Centrului ITACA, Dublin care organizează concursuri de poezie și proză atât pentru românii din diaspora cât și pentru cei din România. Așa am avut bucuria de a obține medalia ITACA pentru proza mea „La vie”, iar pe Viorel Ploieșteanu l-am întâlnit anul acesta în realitate, la Gaudeamus. Tot în mediul virtual v-am întâlnit mai întâi și pe voi, iar mai apoi o parte dintre noi ne-am cunoscut cu diverse prilejuri literare.
Descrii foarte bine navigarea LiterNauticii prin apele literaturii și mi-am amintit de întâlnirea concretă în Centrul Vechi cu Cornel Bălan, Mihai Victus și Alexandra Niculescu. Uite, chiar acum îmi amintesc și o proză a ta condimentată cu umor și observație fină în care îți imaginai o întâlnire cu membrii LiterNauticii și fiecare era portretizat subtil, cu ticuri, preferințe etc. Eu comandasem iepure, ca personajul din nuvela mea
„părintele Ioan” și eram ușor șocată de limbajul lui Cosmin, nou venit pe atunci pe site (cu o frumoasă evoluție, ajuns acum să scruteze noi orizonturi sub „Cerul ca oțelul”). Ne-ai portretizat bine, deși ne știai pe atunci doar din mediul online.
Așa cum bine spui:
„Pe ce suport nici măcar nu mai contează: ce rămâne este o conversație interesantă pe care o ai atunci când, din mediul digital, treci la o întâlnire în cel analogic. Îți privești în ochi partenerul de discuție, cu care până atunci interacționai doar în mediul online și zâmbești expirând tensiunea: și în „realitate” vă înțelegeți la fel bine!”
Rămâne extrem de important să ne cunoaștem, să ne privim în ochi și să ne strângem mâinile, fiindcă tot „trăind” în virtual putem chiar noi înșine să ne privăm încet, încet de clipe prețioase de viață.
Mediul digital este desigur o evoluție firească a lucrurilor și depinde numai de noi cum alegem să îl gestionăm. Bravo! Un editorial de excepție.
Și noi ne-am văzut la lansarea romanului meu, Daniela, și îți mulțumesc mult că ai venit! Bineînțeles, noi decidem cum să folosim mediul online: îl putem fructifica în folosul nostru, pentru a evolua, sau folosi impropriu, cum se întâmplă în multe cazuri.
Să ne (re)vedem cu bine!
Am citit cu mare plăcere și emoție retrăind o parte din experiențele mele pe Rețeaua literară și Cititor de proză, mai ales, dar și întâlnirea plăcută cu Liternautica încă de la început. Sunteți și veți rămâne o medalie demnă de etalat pe orice rever al unui scriitor, scriitoraș sau AUTOR.
Mă bucur să fiu aici, chiar și fără acel rever strălucitor la care încă mai sper și vă mulțumesc.
Vă mulțumim pentru aprecieri și pentru că încă sunteți aici! Multă inspirație!
Nu stiu cum mi-a scapat editorialul tau, Pavel! Trebuia sa-mi fi trimis un scurt mesaj, sa ma tragi de maneca :)
Nu stiu daca am spus pe undeva: eu cu Mihai ne-am intalnit pe hyperliteratura, prin 2011-2012, nu mai stiu exact. Hyperliteratura a avut o perioada f scurta cand functiona ca un site de literatura si puteau publica texte si comenta. Inainte de asta petrecusem vreun an pe un site numit Cafeneaua unde ma simtisem foarte bine. Doar cu doi dintre cei de pe Cafenea am ramas in contact acum pe FB (Site-ul a disparut, avea un design rudimentar).
la vremea aia Andrei Ruse era slab ca un tar si tocmai publicase Dilar pentru o zi. Dupa cum comenta pe acolo si dupa cat de profesionist arata site-ul, am fost convins ca Dilar pentru o zi trebuia sa fie o capodopera. N-am facut multi pureci acolo. Cum sunt direct si spun cand ceva nu-mi convine am fost expulzat rapid.. dar nu destul de rapid cat sa nu il remarc pe Mihai (mai intai si intai datorita copertii la primul lui roman in lucru la vremea aia – se numea Dementia si nu l-a publicat niciodata, dar eu am avut placerea sa i-l citesc integral) si pe Dan Reghesan. Apropo, ai uitat sa spui ca in componenta initiala redactiei Liternautica (Radu Parpauta ii spunea Nautica) a intrat si Dan Reghesan. Pe Dan eu l-am invitat. Dan scria exceptional dar, din pacate, si cu el m-am certat rapid. Din doua motive. Unu, era incapabil sa-si tempereze zelul critic, efectiv distrugea prn comentarii si texte ok, ce sa mai zic de cele slabe. Standardele lui erau uriase. Al doilea motiv a fost cand ne-am apucat sa scriem impreuna un roman. Scria cu o viteza incredibila, ceea ce ma stresa, pt ca ramaneam in urma. Iar calitatea era foarte buna. Dar cand trasam linia romanului, in ce directie sa continue, ne loveam cap in cap precum doi berbeci. Nici eu nu cedam, nici el. Practic, cu caracterele noastre, era imposibil sa scriem impreuna ceva. La final, el m-a si jignit cerandu-mi sa nu ii folosesc partile scrise in viitoarele mele povestiri. La care mi-a venit sa-i raspund „bai omule, tu crezi ca la cata imaginatie si experienta de viata am eu, imi trebuie ceva de la tine?!” Mai era Alex Savulescu, amic de-al meu din Canada, el ar fi trebuit sa faca cronica de film. Era f priceput la asa ceva, dar nu a publicat decat vreo 3-4 apoi a abandonat proiectul, ca si Alexandru Despina. Nici de el nu am mai auzit nimic.
La vremea aia in mediul digital puteai citi chestii extraordinare. Mereu am dat exemplu Taxidermistul de Felix Tzele.
La noi a publicat Boricean (i-am uitat numele mic) povestirea aia care se petrece in noaptea nuntii, superba si socanta in acelasi timp. Nu mai stiu daca exact cu aia a castigat primul concurs organizat de noi, apoi a disparut. Dupa vreun an a revenit cu rugamintea sa i-o stergem de pe site ca voia sa o includa intr-un volum de povestiri sau asa ceva.
Cred ca a fost primul „gest” mare care m-a facut sa ma blazez. Ca dupa ce acastigat nu a mai revenit si ca dupa aceea si-a retras si textul de pe site.
Au fost si o gramada de lucruri amuzante. Il mai tineti minte pe ala de il poreclisem „marinarul porno”? Era obsedat sexual cred ca numai un anumit gen de texte trimitea spre publicare.
Dar domnul pensionar cu textele alea romantice de lesinam de ras cand le citeam? (mi-ar fi dor sa le recitesc) Il imploram pe Dan R: „Dane, te rog eu, nu il critica! O sa plece de pe site si cum ma mai distrez dupa aceea?” Dar ce, puteam sa ma inteleg cu Dan? L-a distrus in comentarii si omul si-a luat talpasita.
Hai ca am cazut in butoiul cu melancolie :)