Totuși, sunt la reducere

– Pungă dorești?
– Nu, nu, zice el părând ușor melancolic.
Mi-a împins cu mișcări slabe laptele, un gem, cutia cu ouă, o pungă în care ghicesc o chiflă multicereale.
– Și biscuiții? îl întreb.
Nu răspunde. Ține încă mâna pe ei, subțirică și albă. Mă privește cu ochi goi de sub părul negru care-i cade peste frunte. Cum l-aș mai încălzi puțin, să-i vină sângele-n obraji.
– …rămân? insist, cu ochii pe cutia de biscuiți belgieni.
– Da …da, bâiguie el.
Ochii căprui cu pete verzi, ca ai unui cățel pierdut, nu se desprind de ai mei. Nu-i rezist, îmi mut privirea pe unghiile mele. Oja e ofilită, pielițele mi se întind aiurea.
– Nu mai sunt la reducere, îl atenționez grijulie ca o mamă.
– Nu mai sunt?
Se uită lung la pachetul de biscuiți. Are dinți incredibil de albi. Pleoapele i se lasă încet, mai să se închidă. Hai pisoiaș, nu-mi adormi aici! Că te iau acasă și te smotocesc toată noaptea! Bat cu unghiile în tejghea. Poate ne trezim.
– Sunt 57 acum, îi dau eu un imbold.
– Sunt 57?
Dacă mai repeți ce zic, te pișc de obrăjorii ăia fără viață.
– Da, îi zâmbesc eu ca un duș rece.
Se caută prin buzunare. Nu mai e nimeni printre rafturi. E ora închiderii, vreau să ies la o țigară, înainte să fac casa. Mâine e ziua mea liberă, zi de șters ridurile.
– Nu-i iau.
Se știe. Îmi mai face el din astea. Câteodată nu știu dacă să-l bat sau să-l duc la gură, vorba aia. Pun biscuiții deoparte. Îi zic totalul.
Scoate din buzunar o pungă mototolită. Își pune acolo gemul, laptele, cutia cu ouă și chifla multicereale. Le aranjează de parcă e la concurs de Domino. Ca să nu mi-o vâr în al lui, îmi trec mâna prin păr. Îmi desprind firele cu vârfuri despicate. Mă urăsc, nu fac nimic, doar zac și spun că nu am timp de mine. Lui îi zâmbesc din nou. Se uită înspre afișajul casei.
– 38, îi citesc eu de acolo de parcă-i spun câți anișori am.
Chiar, oare l-ar deranja? mă întreb. El se caută iarăși prin buzunare. De parcă își caută prin viață. Aici am făcut grădinița, aici m-au bătut toți băieții în școală, aici am început să mi-o frec…
Scoate patru hârtii de 10. Îi dau restul, trântindu-l pe tejghea. Îi adună atent. Îi pune într-un buzunar al hainei. Mormăie ceva, ca un salut. Se grăbește să plece, cum se grăbește să treacă o durere de măsea.
Hai băiete, du-te acasă, bea-ți lăpticul. Când ne mai vedem te giugiulesc iar din priviri.
Ușile se deschid. Iese, înalt și ascuțit, pășind moale. De afară intră un aer răcoros. Plouă și asfaltul lucește în întunericul străzii.
Mă grăbesc la ușă și o blochez. Mă sprijin cu spatele de ea, frântă. Mai e puțin până la zece.
Mă uit după Gabi. E mereu printre rafturi. Dacă ar fi după ea, s-ar culca aici cu o varză mare în brațe. Sau cu un dovleac turcesc, din ăștia cu coaja tare. Orice, amărâta, numai să nu se întoarcă la al ei.
– Gabi!
– Da, îmi răspunde ea de undeva din zona produselor fără gluten.
– Ies la o țigară!
– E zece? întreabă ea.
Nu-i răspund. Îmi iau vesta, mă mai uit o dată să nu rămână nimeni printre rafturi.
Brrr. Chiar e frig, futu-i. Ies și mă trag lângă perete, acolo unde nu bat camerele. Aprind o țigară, inspir adânc. Scot telefonul să trag de Tiktok. A trecut încă un căcat de zi.
Îmi trag nasul și abia acum îl văd. Cu plasa aia lungă ca niște coaie lăsate. Vorbește la telefon, pășind mărunt dintr-o parte în alta. Mă trag mai în umbră. Strălucirea vitrinei îi luminează fața. Chipul îi e ușor trist. Sau e doar chipul unui om singur.
Hai, nu fi pizdă. Mai știm pe cineva. Vezi de țigară. Jarul mai să se stingă.
Tânăr, frumos, dar singur. Trist, așa cum văd din ce în ce mai mulți ca el. Aranjați la Barber shop-uri, purtând căciuli tricotate și căștile atârnate la gât, plutesc prețioși printre rafturi, citesc etichete de parcă trebuie să recite din ele.
Fumez și simt cum mă ia frigul. El pare să vrea să spună și să facă multe, dar ascultă neputincios și înmărmurit pe dinăuntru. Cine i-o fi vorbind îi dă bine înainte, nu-l lasă să scoată un cuvânt.
– Dar nu fac așa mereu, prinde el curaj.
Își freacă nervos telefonul de ureche. Are un nod în gât ca o vietate care vrea să se desprindă de el.
– Dar… te rog! încearcă el pe un ton mieros.
Cine e băiete? Ia dă telefonul la Dana să ți-o scuture puțin. Mă surprind zâmbind. E ușor să zâmbești la necazul altuia. Și nu mai zâmbesc.
Pare din ce în ce mai disperat. Și mai apucat. Rotește punga de parcă ar vrea să o arunce după mașinile ce trec pe stradă, stropind prin bălțile mari. Își depărtează telefonul de ureche, se scarpină violent cu el în vârful capului. Luminile telefonului se aprind, poate a apăsat fără să vrea pe speaker. Se aude un glas ce pare de femeie.
– … așa crezi tu?
– Nuu! mai că strigă el pe un ton implorator
Femeia mai zice ceva. Nu mai aud, pentru că amărâtul se îndepărtează iarăși. Călca moale cu aerul ăla șleampăt, umerii înguști și umezi de ploaie. La ăsta nu e nimic prețios. Mă prinde o furie pe care nu mi-o înțeleg.
Mi-am terminat țigara. O arunc, jarul sfârâie și se stinge repede pe piatra umedă. Pornesc spre ușă. El se întoarce, trăgându-și picioarele. Nu mai vorbește la telefon și pe fața lui nu e nici o expresie. Are gâtul subțire, ca de pui. Când trece pe lângă mine îmi aruncă o privire…
Băga-te-aș în mă-ta aia care te-a făcut, cu privirea ta de cățel plouat.
Bineînțeles că m-a înmuiat. NU NU NU. Nu aduna toți looserii. Bag mâna în buzunar după cartela de acces. Dau peste biscuiții pe care trebuie să-i duc înapoi pe raft.
Futu-i! futu-i! futu-i! nu mă pot abține…
– Hei! îl strig.
Se întoarce. Îi întind pachetul.
– Din greșeală i-am bătut deja! Dar stai liniștit, încă mai sunt reduși!
– Mai sunt reduși? mă fixează el de parcă sunt în țâțele goale.
Fac din cap, îi pun biscuiții în mână și intru. Îmi șterg picioarele și scot cardul. Dar ușa se deschide și puțoiul plouat se arată în fața ei.
– Oare aș putea să-i returnez?
Îmi întinde pachetul pe care se așează picuri mărunți. Respirația îi miroase a stătut și se amestecă cu aerul rece. Nu-l privesc. Futu-te-n gură.
– Nu mai am cum!
Îi arăt orarul.
– Am închis casa.
Își trage mâna. Ușa se închide și o blochez. Îi întorc spatele. Să-i stea în gât.
– Gata, Gabi?
Nu răspunde, o fi în spate la magazie. Merg la casă și o opresc, mâinile îmi sunt reci. Mă schimb în vestiar, intru în baie, trag un pipilică și mă grăbesc să-mi iau lucrurile. O las pe Gabi să termine închiderea, ea stă aproape.
Aștept tramvaiul, fumez și îi dau rewind zilei. Puțoiul plouat îmi rămâne cumva lipit de creier, îl văd în fața pupilelor plutind neputincios. Îmi vine să-i cer scuze în gând numai să dispară.
Tramvaiul ajunge și urc. E aproape gol, doar câțiva oameni stau în picioare. Aleg un loc lângă fereastră și privesc afară. În lumina reflectoarelor ploaia pare mai hotărâtă. Clădirile și copacii se transformă în umbre posomorâte. Îmi las capul pe sticla rece a geamului.
Oare ce ar trebui să schimb, să nu mă întorc seară de seară într-o garsonieră goală? Eu ar trebui să mă schimb, sau lumea, ceilalți? Întrebarea rămâne cumva suspendată, umplând golurile dintre scaune și oameni.
Tramvaiul oprește și cobor. Nu am umbrelă, dar ploaia pare că s-a mai potolit. Cât de bine o să fie când o să ajung acasă! O să mă usuc și o să trag un somn lung, lung destul cât să-i las lumii timp să se schimbe.

Viorel Prodan

Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…