Magicianul

Ceea ce slujim noi, mincinoșii
profesioniști, este adevărul.
Orson Welles

Doamnelor și domnilor, înainte de a începe, luați aminte că tot ce urmează să vedeți este o minciună, o fantasmă, un simplu truc. Dar să nu lăsați adevărul să vă împiedice din a vă bucura de poveste.

Instinctiv, am întors privirea spre lumina difuză a ecranului. Documentarul deja rula, vocea calmă, impersonală a naratorului acompania o serie de cadre crepusculare ce roiau în jurul unei biserici gotice, undeva în apropiere de Paris. În cele din urmă, camera s-a oprit în fața unui bărbat îmbrăcat într-un costum negru și o cămașă albă cu volane, cu trăsături ferme dar plăcute, nas acvilin și bărbia pronunțată, proaspăt rasă cu excepția perciunilor, cu părul lung, dar care nu îi cădea pe frunte, și o privire ce părea să evidențieze aroganța unui om cu un mare secret.

Sunt în posesia unui obiect care îmi permite să trăiesc în afara timpului așa cum îl cunoaște omul obișnuit, astfel încât să mă pot prezenta în fața dumneavoastră în același mod în care o făceam acum 200 de ani sub un nume pe care poate l-ați mai auzit, anume Contele de Saint Germain. Nu vă cer să mă credeți, doar să mă ascultați.

Edit: Din ce am putut afla, documentarul în cauză, intitulat Secretul vieții lungi/Le secret de la longue vie, a fost produs de Oficiul pentru Radiodifuziune și Televiziune franceză în 1972, cu trei ani înaintea privatizării televiziunii franceze, fiind disponibil și astăzi în arhivele digitalizate ale Institutului Național al Audiovizualului.
Nu mai rețin condițiile în care l-am vizionat prima oară, însă am notat observațiile mele, precum și câteva citate, în încercarea de a le folosi drept punct de plecare în compoziția unei povestiri scurte, pe care însă nu am mai ajuns să o mai scriu. Redescoperirea recentă a manuscrisului m-a determinat să caut și să revizionez documentarul,  propunându-mi să îl compar cu istoria adevărată a producției dar mai ales a protagonistului său. Astfel, scheletul unei povestiri care nu a fost scrisă niciodată poate fi transformată într-un eseu pe tema falsificării și a imposturii, a minciunii și decepției (uneori declarată) ca act de creație, dar și a predispoziției ascultătorului de a crede, chiar si pentru o fracțiune de moment, orice poveste atâta timp cât povestitorul știe să i-o prezinte.

                                                                  *

 O tăietură stângace a editorului m-a adus pe străzile înțesate de mașini ale capitalei. Din spatele unui Beetle cenușiu, o siluetă neagră a pășit în fața camerei cu o țigară aprinsă în mână, trecând strada pe acordurile timide ale unui clavecin. A intrat într-o casă ce părea că fusese ridicată pe vremea când Nicholas Flamel străbătea grăbit străzile Parisului, demonstrând privitorului cât de ușor este să pășești dintr-o epocă în alta.

În mai multe ocazii în ultimele luni nu m-am ferit din a oferi o serie de demonstrații publice în ceea ce privește abilitățile mele. Eu am ceea ce oamenii numesc piatra filozofală, cu ajutorul căreia pot, în fața camerelor și a dumneavoastră, să transform metalele simple în aur. 

Sub privirile noastre și ale asistentului său, un bătrânel fragil, cu haine negre, ponosite și o pereche de ochelari rotunzi ce-i ședeau stângaci pe nasul cârn, asta a și făcut. Magicianul a început prin a-și prezenta pulberea de proiecție, un praf de culoarea unui Beetle cenușiu, în care a scufundat cuprul ce alcătuia un capăt de sârmă obișnuită. Sârma a fost apoi introdusă într-un creuzet din fontă care a fost așezat la rândul său pe o plită electrică, moment în care lumina din cameră s-a redus brusc, lăsând doar o pereche de mâini și o flacără albastră să continue experimentul. Liniștea apăsătoare din cameră, respectată până și de naratorul documentarului, a fost suspendată de magician, care a ordonat înlăturarea creuzetului de pe foc și cufundarea acestuia într-un lighean cu apă rece, eliberând în cameră aburi cu miros de benjamin. Cu luminile reaprinse, magicianul a deschis creuzetul și a arătat în fața camerei rezultatul experimentului său –  un fir de cupru ce a fost transmutat, sau înnobilat, în aur. În spatele său, camera l-a surprins pe asistentul cu ochelari rotunzi schițând un zâmbet fugar.
Cu excepția prafului, mă asigura naratorul, toate materialele au fost furnizate de către echipajul de filmare, care ulterior a prezentat rezultatul unui bijutier din apropiere, acesta certificând faptul că în fața sa se găsea un fir de aur. Mai mult, magicianul a părut extrem de atent ca nici el și nici asistentul său să nu atingă nici un instrument, mulțumindu-se să dea indicații echipajului pentru a evita orice acuză de prestidigitație. Dacă a avut loc o scamatorie, părea să sugereze Contele, aceasta era posibilă doar prin manipularea celuloidului și nicidecum a simțurilor spectatorilor.

Edit: Majoritatea scepticilor ar indica, cum este de altfel normal, spre activitatea de magician profesionist a lui Richard Chanfray, numele real al Contelui de Saint Germain din documentar. Născut în Lyon în primele luni ale celui De-al Doilea Război Mondial, Richard a fost unul din primii copii ai sistemului social post-belic, un delicvent care, prin carisma și frumusețea sa, a reușit să își construiască o viață întreagă pe decepții, întâi ca hoț și magician de stradă, apoi ca anticar și dealer de artă. Astfel, explicațiile pentru scamatoria transfigurării cuprului în aur pot fi multiple, de la un simplu truc învățat în tinerețe, la mituirea bijutierului ori chiar a echipajului de filmare. Totuși, trebuie să menționez că la vizionări ulterioare asistentul bătrân cu ochelari rotunzi pare a fi de negăsit, Chanfray fiind întotdeauna neînsoțit în decursul experimentului. Este posibil ca în acele pagini să se fi scurs alte fire narative, de mult timp abandonate, deși sunt aproape sigur și acum de faptul că am mai văzut undeva acea față din spatele magicianului.

                                                                  *

Pe aceleași acorduri de clavecin, magicianul continua să bântuie străzile Parisului, așa cum ar fi făcut-o și în vremea lui Ludovic al XV-lea, de data aceasta poposind într-un restaurant din Cartierul Latin. Pe fundal vocea naratorului și-a făcut reapariția, aplaudând numărul de magie și recunoscând faptul că autenticitatea acestuia este irelevantă, magicianul îndeplinindu-și scopul, acela de a capta atenția auditoriului.
În interiorul restaurantului, magicianul se găsea în capul unei mese lungi de lemn, înconjurat de mai mulți tineri angajați în discuții aprinse, al căror conținut era ascuns de către sunetul continuu de veselă și de microfoanele de slabă calitate ale echipei de filmat. Acești tineri erau considerați a fi „adepții” Contelui, un grup informal de beatnici, asistenți universitari, foști participanți la revoltele din 68’ dar și gulere albe și funcționari guvernamentali, toți căutând să fie primiți în acest „ordin al ideilor” promovat de St. Germain.  Lângă el era așezată poate cea mai importantă adeptă, o tânără cu părul negru și lung până la omoplați, cu un breton nearanjat, ochi mari și verzi, a căror dimensiune era accentuată de machiajul strident, purtând o bluză neagră, decoltată, imaginea în oglindă a actriței Caroline Munro, a cărei carieră începea să prindă avânt la începutul anilor 70’. În colțul unui cadru populat de aceste personaje, sobru, dar totuși degajat, asistentul cu haine negre părea că prefera să stea în picioare, refuzând să participe la conversațiile din jurul său, mulțumit să zâmbească și să arunce câte un ochi camerei, asigurându-se că totul decurge conform unui scenariu știut numai de el.

„Cine este Contele de Saint-Germain?”

Aceasta era întrebarea relansată de protagonistul documentarului după aproape două secole de la moartea falsificatorului care a animat curțile Europei în Epoca Luminilor. Rând pe rând, într-o succesiune de cadre-portret montate într-un ritm foarte alert, comesenii Contelui prezentau într-un mod hazardat teoriile proprii privind originea adevărată a gazdei lor. Iată câteva exemple, așa cum mi le amintesc:
– Contele este și a fost dintotdeauna un revoluționar, începuse un gauchist cu părul căzut pe frunte, cu mustața neîngrijită și ochelarii cu rame groase, negre, stil Buddy Holly. L-am întâlnit acum trei ani la Sorbona, în timpul Comunei, vorbind într-o sală de curs despre formele de participare democratică directă în societățile tradiționale, pre-industriale… Mi s-a părut genial așa că am ales să îl urmez și după ce jandarmii au închis facultatea. Ce părere am despre misticismul pe care îl promovează? Oh, sunt convins că este o formă de a atrage atenția publicului, de a întrerupe existența cotidiană, un fel de happening care este prelungit la infinit.
– Contele este povestitorul desăvârșit, cel puțin mie așa mi se pare, continua o tânără cu părul blond, prins în coc și o fustă mini colorată în mov și portocaliu, o relicvă a trendului Ye-Ye de la începutul deceniului trecut. Când am coborât în magazinul său de antichități primăvara trecută, mi s-a părut că am intrat într-o altă lume, una care se află sub controlul lui deplin. Fiecare obiect, oricât de neînsemnat, avea țesută în jurul său o poveste unică, pe care nu s-a ferit să mi-o spună. Mi s-a părut că mi-a arătat magia din spatele procesului de a îmbătrâni… Seara am petrecut-o la un pahar de vin… Deși lucrurile nu au mers între noi, mă gândesc întotdeauna cu plăcere la timpul petrecut cu el, iar parte din sentimentele acelea revin de fiecare dată când sunt în prezența lui..
– Contele de Saint-Germain este nemuritor, completă un funcționar stern îmbrăcat, cu o cămașă cu mânecă scurtă, pantaloni negri și o cravată subțire, stil creion – vorbea cu o convingere greu de mimat, care se construiește în timp, fie sub influența unei educații tradiționale, fie sub un timbru de acid (deși în acea perioadă, cele două trăiau în armonie una cu cealaltă). El a trăit acum mult timp și trăiește și acum, reluă el hotărât,  este Hermes Trismegistus, înțeleptul din Atlantida, el este Lazăr ce a înviat în deșert, el este Christian Rosenkreutz, care a adus în Europa înțelepciunea Orientului și care a pregătit Renașterea. Mai important, el este Contele de Saint-Germain, care s-a întors să salveze Franța, așa cum i-a promis Mariei Antoinette acum două secole, când Bastilia stătea să cadă.
În cele din urmă, camera a poposit în colțul unde Roger, valetul Contelui, aștepta, asemenea unui actor în pauza dintre filmări, indicațiile regizorului. Aceeași voce monotonă l-a întrebat de undeva dinafara cadrului:
– Este, totuși, greu de crezut că angajatorul dumitale l-a cunoscut pe Hristos, așa cum consideră unele persoane de la această masă, care este părerea dumneavoastră?
– N-aș putea să mă pronunț… vedeți, eu îl cunosc de numai 400 de ani.

Edit. Richard Chanfray, Contele de Saint-Germain, a murit pe 21 iulie 1983,  în urma unei sinucideri duble alături de amanta sa de la acea vreme. Magicianul și-a petrecut mare parte din ultimii zece ani din viață într-o relație mediatizată cu o solistă celebră, devenindu-i între timp și colaborator profesional, înregistrând alături de ea un mini-hit al anului 1976,  Et de l’amour, de l’amour. După ce relația a luat sfârșit la începutul anilor 80’, Chanfray a încercat să rămână în lumina reflectoarelor, însă fără rezultate notabile, astăzi fiind mai mult o notă de subsol în povestea mult mai cunoscutului Conte de Saint-Germain. Din ce am putut să descopăr, impactul său la vremea respectivă era de asemenea neglijabil, fiind rezervat mai mult cercurilor cu interes în mondenități dar și celor amatoare de ezoterism și teozofie, de unde surpriza mea la citirea însemnărilor de mai sus. Într-adevăr, o revizionare a documentarului confirmă aceste suspiciuni, singurii urmăritori ai Contelui fiind tânăra așezată lângă el, precum și un presupus producător din industria muzicii care ar fi fost „vindecat” de Chanfray în urma unui accident auto. Trebuie notat faptul că episodul cu „adepții” Contelui prezintă o asemănare puternică cu o secvență dintr-o povestire scurtă scrisă de mine acum 3 ani.

                                                                       *

…pământul meu este unul simbolic, unde încolțesc crini și trandafiri, unde florile cresc fără oprire în grădini filozofice, acolo unde intrușii nu au cheia… Am intrat în Franța în 1758, primind ospitalitatea mareșalului de Belle-Isle, care m-a introdus în lumea saloanelor de la acea vreme prin prietenia sa cu ducesa de Choiseul, din Versailles, spunându-i că aș fi fost în posesia unor secrete legate de producerea pietrelor prețioase. La scurt timp după aceea, domnul de Marigny m-a prezentat surorii sale, Madame de Pompadour…

Urmând amintirile contelui, perspectiva s-a mutat în fața fostului palat regal. După câteva cadre de referință ce au surprins grădinile din Versailles într-o zi mohorâtă, golite parcă de culoare și istorie, sterile ca fundalul unei emisiuni de televiziune, a urmat un prim-plan cu magicianul și tânăra din segmentul anterior, în capătul unor trepte de marmură. Silueta neagră a întins apoi mâna cu un gest teatral, cuprinzând parcul, bazinele, statuile și plantele în palma sa. A urmat apoi un nou test pus la cale de producătorii documentarului, care au căutat să certifice pretențiile contelui întrebându-l în detaliu despre amenajarea grădinilor de acum mai mult de 200 de ani.
– Puteți sa ne împărtășiți prima amintire care vă vine în gând acum că revizitați aceste grădini?
– Bineînțeles, dar să înțelegeți că memoria mea nu este atât de diferită de a dumneavoastră, așa că nu vă pot spune povestea din spatele fiecărei fântâni și a fiecărei statui, pentru asta nu aveți decât să consultați un istoric. În același timp, pot să recunosc că fantomele celor care se plimbau pe vremuri prin aceste grădini, furând sărutări în alcovuri de mult pierdute sau discutând politică la marginea unei fântâni, ascultând simfonii de cameră și purtând discuții interminabile la mesele organizate de Regele-Prea-Iubit și de Marchiza sa, rămân prezente în mintea mea.   
– Deveniți vreodată nostalgic?
– Nu, pentru ca eu trăiesc într-un prezent continuu. Cu toate acestea, cei care au prezentat un real interes în a deveni inițiați în ordinul meu au avut ocazia de a mă însoți de-a lungul secolelor, așa cum a fost și este Roger (o abruptă tăietură de montaj l-a readus în prim-plan pe valetul contelui, așteptând lângă o mașină neagră, în apropierea grădinilor). De pildă, să v-o prezint pe Jeanne Antoinette Poisson, marchiza de Pompadour, spuse contele în timp ce se apleca în fața brunetei, sărutându-i mâna.
Tânăra a râs stânjenită în timp ce privea în direcția camerei de filmat, fiind evident luată prin surprindere de declarația neobișnuită a lui Saint-Germain, care a continuat:
– …bătrânul rege ni s-a alăturat și el în cele din urmă, continuă să locuiască în Franța, undeva în sud, unde duce bineînțeles o viață confortabilă, așteptând reuniunile cu vechiul său prieten și sfătuitor și amanta sa de demult. Chiar recent am încheiat o vizită de două săptămâni petrecute în cluburi de noapte, plimbări cu automobilul pe rivieră și excursii în larg cu yachtul…
– O vacanță specifică secolului XX, completă zâmbind naratorul.
– Exact.
– Și cum s-a obișnuit regele Ludovic cu viața de noapte?
– Regele se arată rezervat ori de câte ori se propune să ieșim în oraș, preferând întotdeauna o cină cu prietenii, vedeți, el are foarte mulți prieteni pe coastă…
Atunci magicianul s-a întrerupt din a vorbi, oprit parcă de o idee nou născută ori de vreo atenționare venită de la o sursa străină, ca și cum s-ar fi aflat în întârziere față de un program stabilit cu mult timp înainte. Revenindu-și, i se adresă intervievatorului într-un mod lipsit aproape în totalitate de teatralitatea cu care se exprimase până atunci:
– Nu cumva ați dori sa filmați segmentul final la mine acasă? Mi s-ar părea mai potrivit față de ce aveați plănuit pentru final, ba chiar am putea face o paralelă foarte interesantă cu ospețele regelui Ludovic din secolul XX.
– Excelentă idee! adaugă regizorul fără nici o reținere sau preocupare față de programul de filmare, exclamând sec, aproape teleghidat.
– Vom merge spre Chateau Beauce, care nu este departe de Versailles. Eu și Roger o vom lua înainte cu mașina, iar dumneavoastră și restul producției puteți sa ne urmați. Propun să mergem de acum cât încă mai este lumină.
A urmat apoi o cacofonie de cadre, tot procesul demantelării camerelor și luminilor fiind surprins pe film aproape în întregime de către un echipaj docil, aproape hipnotizat, nici unul contestând această improvizație de ultim moment. Curiozitatea de a vizita castelul magicianului era suficientă pentru a accepta invitația contelui de Saint-Germain. Și astfel, la volanul unei mașini negre, valetul ce purta aceeași ochelari rotunzi și același zâmbet indecis, a început să conducă procesiunea de mașini ce transporta echipament greu și oameni grăbiți spre asfințit.

Edit. Ceva nu este în regulă. Însemnările de mai sus nu mai au nici o legătură cu realitatea documentarului. Deși unele elemente rămân în picioare (vizita la grădinile din Versailles, prezentarea tinerei brunete drept Madame de Pompadour, povestea cu Ludovic și cluburile de noapte) aproape tot ce am prezentat până acum pare să fie pură ficțiune. Chanfray nu a extins nici o invitație echipajului de a filma la conacul său, ba chiar se menționează în mod explicit în timpul documentarului că acesta a refuzat să furnizeze echipei de producție o adresă definitivă. În mod normal, documentarul se termină cu Chanfray și partenera sa intrând într-o mașină neagră la marginea unei păduri și conducând spre asfințit. Mai mult, acest Chateau Beauce la care face referire este o locație reală, anume un complex construit în 1903 în regiunea Nouvelle-Beauce din Quebec, nicidecum un castel din secolul XVIII de lângă Versailles.
Posibil ca de la acest punct scheletul povestirii abandonate să înlocuiască orice pretenție la adevăr, astfel că trebuie să atenționez cititorul că tot ce urmează este cel mai probabil totalmente fals. Cu toate acestea, nu pot să trec peste faptul că imaginile descrise mai sus nu prezintă o oarecare familiaritate și nu pot exclude posibilitatea ca ele să se găsească, sub o formă sau alta, în amintirile mele.  

                                                                  *

Când mașinile au parcat în fața conacului, era întuneric. Farurile au luminat constant corpul clădirii pentru a putea permite membrilor producției să pregătească echipamentul pentru filmări. Ochiul antrenat ar fi identificat în fața sa un plan clasic în formă de U, specific arhitecturii baroce, cu o fațadă lungă, împodobită cu două aripi ce extindeau corpul central, față în față cu o grădină formată din patru aranjamente geometrice din garduri vii ce încercuiau o fântână cu un obelisc în mijloc. Cu excepția sunetelor generate de tălpile ce se cufundau în pietrișul dens și a mormăiturilor cameramanilor ce se luptau cu greutatea instrumentelor, domnea apăsătoare liniștea. Apa din fântână ar fi trebuit să se audă spărgându-se în milioane de bucăți, insectele ar fi trebuit să anunțe că se află în apropiere. Saint-Germain dispăruse aproape pe nesimțite în conac, alături de Roger și presupusa Madame de Pompadour. Magicianul era agitat în mișcări și nesigur în vorbire, foarte neobișnuit pentru o gazdă de calibrul său. Șoferul său, în schimb, emana aceeași degajare și siguranță de sine ca la restaurant.
Înainte de a-i urma cu mare parte a echipajului, regizorul documentarului și-a însărcinat doi operatori să rămână în curte pentru a filma mai multe cadre de referință. Ramași singuri, cel mai tânăr dintre ei, un hippie îmbrăcat cu o cămașă în carouri, cu părul lung până la umeri și cu favoriți stil Neil Young și-a aprins un joint pe care l-a împărțit apoi cu colegul său mai în vârstă. Au fumat, în liniște, la capătul scărilor din marmura îngălbenită. Odată ce au stins țigara au început, înțelegându-se tacit, să filmeze curtea și grădinile din fața conacului.
În acel moment, părea că nimic nu exista în afara turațiilor emise de camera operată de cei doi bărbați care clipeau mecanic sub lumina difuză a reflectoarelor. Nimic, în afara umbrei care a intrat pe neașteptate în timpul unui zoom-in pe spațiul fântânii:
– Ai văzut și tu?
– Ce să văd?
– A apărut ceva în cadru, acolo lângă fântână, cred ca e o femeie.
– Nu e nicio femeie acolo, ai fumat prea mult, îi răspunse iritat operatorul mai în vârstă.
Într-adevăr, cine ar fi privit în afara obiectivului în acel moment n-ar fi văzut nimic mai mult decât o gradină de care doar timpul mai avea grijă. 
– Uită-te și tu.
Operatorul a luat locul tânărului în spatele camerei și abia atunci a înțeles. Lângă fântâna din marmura albă stătea o femeie desprinsă parcă dintr-un tablou de Watteau, îmbrăcată într-o rochie largă în culori pastelate, căptușită cu un corset strâmt, cu dantelă, tifon la gât și o perucă înaltă, pudrată strident. Madame de Pompadour, sau o membră a suitei ei, părea că își muta privirea de la un secol la altul, așteptând parcă pe cineva în miezul acela de noapte. Nu a durat mult până ce amantul ei și-a făcut intrarea în scenă, îmbrăcat bineînțeles după moda secolului XVIII. Cei doi îndrăgostiți s-au așezat pe marginea fântânii și au început să converseze cu patimă, și deși distanța față de cameră nu era atât de mare, operatorii nu reușeau să distingă nici măcar un cuvânt, privind pe rând prin obiectiv o scenetă desprinsă parcă dintr-un teatru de umbre. În cele din urmă bărbatul a sărutat mâna femeii și s-a făcut nevăzut. Rămasă din nou singură, aceasta a privit direct în cameră, zâmbind cu tristețe, mâhnită de faptul că au fost martori la tragedia ei.
– Dă-mi să mă uit si eu, spusese tânărul fără urmă de răbdare.
Doar că în momentul în care și-a reașezat ochiul după obiectiv, femeia dispăruse. Panicat, acesta a micșorat cadrul și a surprins spectrul pășind alene în direcția lor, cu același zâmbet trist, deja ajunsă la marginea scărilor de marmură.
Acela a fost momentul în care panica s-a instalat între cei doi operatori, care, abandonând echipamentul la capătul treptelor, s-au urcat în mașină și au părăsit conacul contelui de Saint-Germain, fără a intra în el.

                                                                  *

Alexandre Bellamarre nu s-a închipuit niciodată, nici măcar în cele mai aventuroase stări ale sale, că va lua vreodată cina cu un om de 17.000 de ani într-un conac decrepit de la marginea Parisului. Acesta și-a început cariera de documentarist cu câțiva ani în urmă, filmând străzile Cartierului Latin și holurile Sorbonei în timpul revoltelor studențești, luând interviuri cu ocupanții și cu membrii publicului general deopotrivă. La un an după alegerile generale din 1968 și-a terminat lucrarea de licență și s-a angajat la Oficiul pentru Radiodifuziune și Televiziune, unde a lucrat ca  asistent de producție la o serie de documentare scurte cu tematici diverse. Le secret de la longue vie  urma să fie primul documentar de lung metraj la care urma să contribuie, ceea ce reprezenta în sine un triumf pentru un proaspăt absolvent de facultate abia angajat la televiziunea de stat. Regizorul, un bărbat trecut de 40 de ani care era așezat în dreapta sa, și-a început de asemenea cariera documentând, printre altele, violențele de pe străzile Parisului din timpul Războiului Algerian. Paralela dintre cei doi nu a rămas neobservată de către Alexandre, care se aștepta ca în urma acestei colaborări să primească o recomandare pentru un post de regizor pe un proiect viitor.
În total, vreo 15 persoane erau așezate la masă, iar toți, cu excepția celor două gazde, erau membrii echipei de producție, asistenți, sunetiști, cameramani, etc. Saint-Germain se schimbase într-o ținută de seară, purtând un sacou negru în stil milităresc și o cămașă albă, bufantă, încoronată cu o cravată de satin mov. Marchiza părea mulțumită să-și păstreze ținuta din timpul zilei și să continue să stea alături de magician, fără a participa activ la puținele conversații ce răsăreau la masă, decât atunci când era întrebată ceva de amantul ei. Roger, valetul, părea că era singurul membru al suitei cuplului „regal”, dar cu toate acestea și-a făcut datoria fără întârziere, aducând antreurile și supele, fripturile de miel și vânat, salatele și deserturile, mereu cu precizie și cu același zâmbet degajat pe buze.
– După masă vă invit în laboratorul meu, începuse Saint-Germain, unde putem filma secvența de final. Sunt nerăbdător să vă împărtășesc câteva din experimentele mele.
– Cu siguranță… Mâncarea este excelentă, să știți, răspunse politicos regizorul, dar sper că nu v-am încurcat în vreun fel.
– Nu este nici o problemă, astăzi seară urma oricum să fiu vizitat de câțiva prieteni. Roger a pregătit totul cu mult timp înainte și este suficient pentru toată lumea.
– Oh, atunci nu trebuia să îi așteptăm și pe ei? Sper să ne scuze impolitețea, n-am știut…
– Fiți fără grijă, ei sunt deja aici, încheie scurt și criptic contele.
Într-adevăr, mâncarea era minunată, atât ca prezentare cât și ca gust. Alexandre nu mai văzuse până atunci atâtea feluri diverse, fiecare așezat pe farfurii împodobite cu foițe de aur în modele geometrice elaborate. Mai mult, odată ajuns la desert și-a dat seama că nu resimțea acea senzație de preaplin pe care te-ai fi așteptat să o ai după o masă atât de copioasă. Cu toate acestea, o impresie bizară a început să se strecoare în mintea lui, asemănătoare oboselii ce vine după un episod de febră. În salon părea că a intrat un miros strident de benjamin. Tânărul asistent a încercat inițial să îl ignore și să continue să asculte povestea contelui, care vorbea comesenilor despre cărăbușul de 17 kilograme pe care îl ține drept animal de companie la el în laborator. În cele din urmă a trebuit să se scuze de la masă și să caute baia, fiind convins că urmează să vomite.
Mișcarea părea să îi facă bine. După câțiva pași pe holurile slab luminate ale conacului, senzația de greață începea să dispară. Revenind în fața ușii salonului unde se afla masa, Alexandre Bellamare a auzit acordurile timide ale unui clavecin. Gândindu-se că Saint-Germain a organizat o demonstrație a unui concert de cameră, a deschis ușa nerăbdător, doar pentru a se confrunta cu o masă goală și o liniște apăsătoare. Întreg echipajul, gazdele, împreună cu Roger și toată vesela, dispăruseră subit, în fața lui Alexandre rămânând o față de masă albă, roasă de timp și de neglijență.
– Ciudat, oi fi greșit salonul, poate am intrat într-unul care nu mai e folosit.
În momentul în care ușa s-a închis, aceleași acorduri de clavecin, acum acompaniate de viori, contrabas și chiar și de un flaut, au început să răsune parcă mai puternic. Alexandre a deschis din nou ușa, fiind izbit de lumina puternică a candelabrelor aprinse și de același miros puternic de benjamin. În fața sa, un bărbat îmbrăcat după moda de la curtea Regelui Prea-Iubit cânta la flaut, dirijând simultan o orchestră de cameră. Aproape de orchestră, pe o canapea din piele roz, se aflau patru femei, de asemenea îmbrăcate în spiritul epocii. Femeile păreau să privească atente concertul alături de însoțitorii acestora, patru bărbați de vârste diferite ce se mulțumeau să rămână în picioare. Nimeni nu părea să observe intrusul, cu excepția bătrânei care îl privea direct în ochi pe Alexandre de sub sprâncenele ei neobișnuit de groase și de negre, care contrastau puternic cu nuanțele albe ale pudrei cu care încerca să-și mascheze ridurile. Paralizat în tocul ușii, tânărul asistent a privit cum bătrâna și-a dus cu lentoare degetul arătător la buze, făcându-i semn acestuia să țină liniștea și să nu deranjeze concertul. Alexandre a ascultat indicația și a leșinat pe loc. S-a trezit abia dimineața în conacul părăsit.

*

Magicianul se pregătea pentru numărul final. Închis în laboratorul său din beciul conacului Nouvelle-Beauce, Richard Chanfray, auto-intitulatul Conte de Saint-Germain, privea absent cum realizatorii documentarului, al cărui subiect era, înălțau pentru ultima dată trepiedele, amplasau luminile și setau microfoanele care urmau să îl prezerve acum în eternitate. Starea de reverie fu întreruptă de regizorul care, ignorând absența lui Alexandre și a celor doi cameramani, părea extrem de curios să surprindă pe film ultimul truc al gazdei sale neobișnuite.
– Să ne spuneți când sunteți gata, îi spuse regizorul.
– Bineînțeles, dar înainte simt că trebuie să vă avertizez în legătură cu ceva. Bănuiesc că ați înțeles că nu a existat nicio magie la mijloc. Totul a fost regizat de la bun început, experimentul cu Piatra Filozofală, povestirile din altă viață, chiar și presupușii mei adepți. Cu siguranță că aveți motivele dumneavoastră pentru care ați mers cu mine toată ziua și m-ați ascultat, fie din politețe, fie din dorința de a prezenta publicului un individ excentric, poate pur și simplu ați făcut o treabă pentru care sunteți plătiți. Dar dacă preț de o secundă ați putut să renunțați la oricare din aceste motive și să vă bucurați cu adevărat de poveste, cu toate absurditățile ei, atunci consider că am realizat deja cel mai mare truc al meu, și pentru asta vă mulțumesc. Un magician nu poate supraviețui fără un public care să-l asculte. Adevărul este că noi trăim miracole în fiecare zi, undeva în colțul unui cadru, acolo unde ochiul nu obișnuiește să se uite…
Atunci Chanfray a întors privirea spre obiectivul camerei și, cu un zâmbet plin de încredere, a spus:
– TĂIAȚI!

Edit. Aici se termină însemnările mele legate de Le secret de la longue vie. Cum ultimele pagini sunt complet inutilizabile ca material pentru eseul meu, am fost nevoit să revizionez documentarul în totalitate. Din fericire, acesta s-a derulat fără surprize, urmând aceleași indicații ca în vizionările trecute. Pentru câteva secunde, în timp ce genericul de final rula deasupra unui apus de toamnă, am fost convins de faptul că tot ce am prezentat mai sus nu a fost decât rodul imaginației mele. Asta până când un segment adițional, care nu fusese prezent până atunci, a apărut pe ecranul meu. Din câte am putut să-mi dau seama, era un interviu filmat la mulți ani după ce documentarul a fost difuzat pentru prima dată de către ORT. În cadrul segmentului se dezbătea viața și activitatea de șarlatan a lui Richard Chanfray, fiind intervievați mai mulți presupuși cunoscuți ai săi, inclusiv presupusa Marchiză, acum mult îmbătrânită. O senzație de panică acută, așa cum nu am cunoscut niciodată în viață mea de până atunci, a pus stăpânire pe mine atunci când am recunoscut acel chip cu nasul cârn și ochelari rotunzi, îmbrăcat în aceleași haine negre, ponosite, neschimbat. E lesne de înțeles că nu am putut distinge ce spunea, în afară de următoarele cuvinte: …e adevărat, noi chiar trăim miracole în fiecare zi!

Axinte-Tofan Alexandru

Axinte-Tofan Alexandru (n.1995) a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității București, finalizate cu o diplomă de licență și masterat în Relații Internaționale. În prezent activează în alt domeniu dar continuă să scrie și să citească cu regularitate proză scurtă (în special proză fantastică) în timpul liber.