Am știut întotdeauna că aveam să-l reîntâlnesc într-o bună zi și că aceasta avea să fie prima și ultima noastra revedere. Apoteotică, însoțită de focuri de artificii, de răsturnări de turle cu brațele noastre devenite uriașe, de revărsări de ape peste încăperea în care încercam inutil să ne refugiem. Amintiri vagi pluteau spre mine pe bărci de salvare unde cineva le îmbarcase fără ca ele să fi dorit.
„Fugiți, îndepărtați-vă de valurile uriașe, de marea în flăcări, de gurile larg deschise ale fiarelor marine flămânde! Fugiți, cât mai e timp!”, auzeam în jurul meu, dar nu mă temeam, preferam să rămân să contemplu spectacolul.
Mie nu-mi păsa, mă simteam la adăpost de toate aceste jivine presimțind-mi apropierea și dornice să mă savureze pe îndelete, să mă disece vis cu vis, dorință cu dorință, sentiment cu sentiment, ca pe ingredientele unei noi rețete culinare nepostate încă pe niciun site, vânată de toți cei care stau la pândă, aflați în pană de inspirație, pândind o noua rețetă-vedetă cu care să-și hrănească publicul obosit, dar mereu dornic de alte experiențe, ghiftuit, dar tot flămând, euforic, dar tot însetat. Nu mi-era frică să mă las sfâșiată de chitul flămând care mă pândea, așteptam cu nerăbdare să mă scufund în tunelul misterios pe care-l promitea gura lui larg deschisă și de acolo să trimit scrisori de disperare umanității căreia nu-i păsa de victimele ei prăbușite în lumina sau în întunericul unei existențe imperfecte.
O amintire nu se lăsa dusă și nici inclusă în acea rețetă a unei vieți imperfecte, o amintire despre cum, când și cum ajunsesem să-l reîntâlnesc.
Traversam o intersecție, echipată ca de obicei cu cele mai proaste instincte de supraviețuire. Semaforul era galben. Sau roșu. Sau verde? Și deodată a sunat telefonul. Când sună telefonul îmi pierd și puținele instincte rămase intacte, cum ar fi acela de a nu răspunde. Cine mă suna? De ce? Avea ceva important de comunicat? Cum ar fi de pilda că mi-am epuizat rezervele de cuvinte alocate mie într-o viață și că de acum până la sfârșitul vieții va trebui să tac fără întrerupere? Sau că mi se vor confisca toate cărțile scrise pentru că o comisie care investighează originalitatea cărților publicate în ultimii 20 de ani a demonstrat că ideile acestor cărți au ajuns la mine din greșeală? Că adevăratul destinatar nu se născuse încă? Sau că toate premiile primite, așa mărunte cum erau, totuși, nu îmi aparțineau, că mi le însușisem pe nedrept, că eram de fapt o impostoare? Acestea erau coșmarurile care mă bântuiau ori de câte ori suna telefonul. Aș fi vrut ca la celălalt capăt să se afle cineva care să-mi spună: „Știu la ce te gândești, știu de ce te temi, dar încă nu a venit momentul să primești acel telefon. Vestea va ajunge la tine cu sau fără telefon și te va găsi indiferent unde te vei ascunde și oricât de mult ți-ai revizui cărțile, sperând să le ascunzi adevărata identitate. ” Acestea sunt veștile de care mă tem de vreo 20 de ani. Curiozitatea mea e în ce ordine vor sosi întrebările sau, mai bine zis, acuzațiile. Dar mă roade atât de mult nerăbdarea de a le primi, încât încerc să recunosc, să anticipez a cui va fi vocea expeditorului, poate a vreunui cititor nemulțumit că nu s-a regăsit în niciunul din poemele mele, a vreunei eroine revoltate că nu-i plăcea rolul în care o distribuisem în textele mele epice, poate că era chiar un cuvânt ignorat pe care îl foloseam foarte rar în scrisul meu sau poate era un cuvânt tabu de care nu m-aș fi atins chiar dacă aș fi sărăcit și mi-aș fi pierdut toată rezerva de cuvinte? Mii de presupuneri mă bântuiau ori de câte ori auzeam sunetul telefonului. Dacă totuși a venit acel moment? Trebuie sa răspund, cu orice risc, chiar dacă sunt în mijlocul traversării și trecătorii mă ignoră lovindu-se de mine ca și cum aș fi inexistentă. „Alo?” Nimic. „Alo?” Din nou, cu blândețe, cu dulceață. „Alo!”, mai insistent, mai categoric, „Alooo!”,… Nimic… Încerc să avansez pe trecerea de pietoni, dar mă lovesc de niște tineri care aleargă pe trecere, mă dezechilibrez, mă izbesc de un domn corpolent care mă înjură imaginându-și că vreau să-l jefuiesc sau să-l agăț, mai fac un pas, apoi cad în mijlocul trecerii de pietoni care, nu știu de ce, îmi pare infinită, lungindu-se cu fiecare pas pe care-l fac, nu mai zăresc ce-ar trebui să fie la capătul trecerii de pietoni, poate o clădire, un magazin, un chioșc de ziare, totul s-a îndepărtat fără să-mi dau seama când și cum sau poate că eu nu mă aflu pe trecerea de pietoni corectă. Toți ceilalți străini continuă să traverseze grăbiți cu ochii în telefon, fără să observe că s-a prăbușit cineva în apropierea lor. În cădere îmi zboară telefonul din mână. Poșeta, al carei fermoar uit mereu să-l închid, se răstoarnă pe stradă și conținutul ei se risipește printre picioarele călătorilor fără ca ei să observe și continuă să traverseze grăbiți strivind micuțele obiecte pierdute din poșeta dezlănțuită. Și, deși am căzut intr-o poziție dizgrațioasă și incomodă , încerc să recuperez măcar agenda, portmoneul… Între timp s-a făcut roșu pentru pietoni și verde pentru mașini, iar eu tot nu reușesc să mă ridic, ca și cum acolo în mijlocul asfaltului s-a căscat o prăpastie care mă atrage încet, scufundându-mă, simt că risc să devin invizibilă. Doamne, chiar nu mă ajută nimeni să mă ridic? Și totuși, șoferul unui autoturism cu un bot uriaș mă privește amabil prin parbriz. Sau poate doar e o față zâmbitoare adresată persoanei cu care vorbește la telefon, seamănă atât de mult cu cineva foarte bine cunoscut în tinerețe! Vreau să-i zâmbesc și eu și să-i spun că mă bucur de revedere, în ciuda circumstanțelor penibile, probabil că m-a recunoscut și el, deși arăt atât de transfigurată grație teribilei căzături în mijlocul trecerii de pietoni, vreau să ridic mâna în semn de salut sau de ajutor, dar simt o izbitură puternică, totul se luminează în mod straniu, obiectele și zgomotul asurzitor al orașului dispar, agitația din jurul meu dispare subit, și pierd noțiunea timpului.
Sunt intr-un loc sigur, mă simt apărată, protejată, în jurul meu mișună o mulțime de persoane, ale căror fețe nu le zăresc, de parcă s-ar feri de mine, dar ele nu au nicio inițiativă, fac gesturi mecanice, ascultă toate de dispozițiile bărbatului al cărui chip e singurul vizibil din patul pe care sunt imobilizată. E chiar chipul bărbatului care se afla puțin mai devreme la volan, căruia încercasem să-i cer ajutor sau poate să-l avertizez despre ceva a cărui semnificație nici eu nu o cunoșteam. Probabil că a receptat cererea mea de ajutor, altfel cum de m-aș afla aici? Întâlnirea cu el sau, mai bine zis, ciocnirea, chiar s-a întâmplat puțin mai devreme, sau acum câteva ore, câteva zile sau chiar acum câteva săptămâni? Aș vrea din nou să ridic brațul să-i fac un semn de recunoaștere sau poate chiar de apreciere, dar mă simt trasă în jos parcă de aceeași forță care încercase fără succes să mă atragă mai devreme sau acum nu știu cât timp, în interiorul asfaltului. Bărbatul de care mă simt atât de apropiată, ca și cum am fi locuit împreună în aceeași poveste începută acum mult timp în urmă dar întreruptă de un povestitor netalentat căruia îi plăcea să intervină brutal în bunul mers al poveștilor, povestitor fără vocație pe care am încercat să-i șterg din memorie, se apleacă spre mine și desigur încearcă să-mi transmită ceva pe care nu-l aud. Oare și el m-a recunoscut? Ochii lui se îndreaptă spre ceva ce nu-l zăresc aflat la capul patului pe care probabil mă aflu. Spațiul se luminează, se lărgește, și o dată cu asta, zăresc din nou acele focuri de artificii, aud acele zgomote de valuri uriașe care mă trezesc, mă liniștesc, zăresc gurile deschise ale animalelor marine unde mi-ar fi plăcut să mă refugiez, să mă simt în siguranță, atrasă de întunericul ce emana din ființele lor uriașe de animale marine lipsite de blândețe și conștiință, dar gurile atât de tentante se închid, și eu rămân captivă în afara lor, pe una din bărcile acelea numite „de salvare” în care nu-mi amintesc când ajunsesem. Înainte de a abandona în urma mea camera în care mă aflasem puțin mai devreme, înainte de a auzi acele cuvinte ce ar fi trebuit să mă bucure, încep să disting chipurile persoanelor amabile care-l ajutau pe bărbatul de la volanul mașinii cu a cărui privire mă intersectasem cu câtva timp în urmă, aud cuvintele acelea șoptite, cu blândețe: „Are puls!”, apoi repetate cu dulceață, „Are puls!”, apoi strigate: mai insistent, mai categoric, „Are puls!”, „Are puls! Are puls! Are puls!”.
Și încep să mă gândesc că abia acum am șansa de a-l acuza de malpraxis pe bărbatul care mi-a salvat viața.
A debutat cu volumul de poeme Insomnii molipsitoare, la editura Pandora în anul 1994, urmat de alte volume de versuri și colaborări cu poeme, proză scurtă și eseuri la diverse reviste. A obținut premii naționale și un premiu internațional. A publicat volume de poezie, proză și eseu și a fost inclusă în antologii de poezie și proză: antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească la editura Herg Benet, realizată de Igor Ursenco și în Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume realizată de Ligia Diaconescu, editura Star Press, 2011. Este prezentă în câteva dicționare și istorii literare din județul Teleorman și din țară: O istorie critică a literaturii și a publicisticii din sudul extrem, editura Semne, București 2021, autor Ștefan Marinescu Vida, Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni, realizată de Acad Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, Chișinău, 2019, Antologia Balcanica. Poeți români și din Republica Moldova, Brăila, 2017, cu ocazia celei de-a 11 ediții a Festivalului Poeților din Balcani, Județul Teleorman, Dicționar bibliografic, autor Stan. V. Cristea, editura Teleormanul liber, Alexandria 1996, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, autor Stan V. Cristea, editura Rocris, Alexandria, 2005. Colaborează cu eseuri stiintifice, poezie si proza la numeroase reviste literare: Pro saeculum, Alternante, Poesis, Luceafărul de dimineață, Contemporanul, Convorbiri literare, Oglinda Literară, Vatra Veche, Meandre, Faleze de piatră, 13 Plus etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Lasă un răspuns