Accidentul

Dacă aș ști că mi-ai răspunde, te-aș întreba ce pasiuni ai, ce-ți place să mănânci, să-mbraci, cum ai părul, ți l-ai lăsat lung, sau ți-l îngrijești la milimetru? Aș vrea să te cunosc, acum, adult, dacă m-ai lăsa, dacă, să zicem, prin absurd, ai fi de acord să avem vreo legătură, dacă ai trece peste și-ai accepta numai să schimbăm, uneori, câteva mesaje. Sau, dacă-i prea mult, măcar câte un mail. Cer imposibilul, știu, n-ai să-mi răspunzi, așa cum eu nici măcar n-am să-ți trimit rândurile astea. Le scriu pentru mine, mă ajută să mă iert. N-a fost în totalitate vina mea, să știi: și el a contat. Fără a-mi spune ceva sau a se impune în vreun fel, m-a împins spre acea alegere.
Am ajuns să te caut pe Facebook, îți dai seama? Nu știu ce era în capul meu, dar o făceam cu atâtea emoții, cu o teamă și o anticipare epuizante și dureroase. Am închis, sleită, pagina, rușinată de inepția de-a te fi căutat. Pentru o secundă m-am temut c-am înnebunit, dar nu – conștientizez că n-o să te mai pot avea niciodată, doar mă mint din când în când. Ce curse poate întinde limba, uite, spuneam că n-o să te mai pot avea și zâmbeam amar că te-am avut, ai fost al meu cândva, ai fost mai al meu ca al nimănui altcuiva atunci. Poate eram eu prea tânără, inacceptabil de tânără, dar nu o dată m-am gândit, când te simțeam înăuntrul meu, că datorită ție deveneam femeie, și-ți purtam un soi de recunoștință greu de exprimat.
I-am spus: „Andrei, nu știu când, dar s-a întâmplat”. M-a privit ca și cum ar fi încercat să înțeleagă finalul unei glume. Am adăugat: „Nu glumesc”! S-a ridicat în picioare și a început s-o ia la pas prin bar. Devenea iarăși instabil, din nou își abandona corpul în timp ce mintea continua să-i lucreze?
La masa din spatele nostru, doi părinți cu cearcăne gri mângâiau un bebeluș roșu încercând să-i introducă un biberon în gură. Copilul dădea din mâini, scâncea, ferea capul. La masa din fața noastră, doi studenți priveau spre Andrei curioși, dându-și coate. Lângă vitrină, un cuplu își apuca mâinile stingher.
Am început să regret că alesesem acel loc pentru a-i da vestea. Ar fi trebuit să-mi imaginez că nu-i păsa de nimeni și nimic: doar asta mă și atrăsese la el. În timpul cursurilor, Andrei canaliza energia spre propria persoană. Când intra în sală, toate privirile îl fixau. Cu toate astea, plutea lejer, deasupra tuturor. Cu alonja și gâtul său alungit, părea o lebădă într-un lac de rațe sălbatice. Glumea, așezându-se în locul profesorului de Istorie a artelor cu cinci minute înainte ca acesta să intre. Se prefăcea că analizează un tablou inexistent stâlcind numele marilor pictori.
I-am luat eșarfa colorată și am tras-o spre mine, până mi-a ajuns în poală, apoi în buzunarul paltonului agățat de scaun. Dacă voia să plece pentru totdeauna, măcar să-mi fi rămas ceva de la el. Ceva impregnat în parfumul lui de culori acrilice.
Acele amintiri, oricum, sunt de departe mai pale acum, mai decolorate față de cele niciodată trăite, al căror personaj principal ești tu, nu Andrei. Cum te țin de mână parcă prea strâns, să nu te pierd, plimbându-ne pe aleile parcului de lângă liceu, încercând să ne ferim de grupurile gălăgioase de elevi din dorința de a recupera o intimitate avută demult și pierdută definitiv. Cum așteptăm fericiți la coadă la înghețată și alegem câte două arome diferite pentru fiecare, pentru a face schimb din când în când. Cum ne dăm în balansoarul din locul de joacă, făcând poze pe mica punte cu balustrade ce imită trunchiurile împletite de copaci, privind păunii din țarcul special amenajat și întorcându-ne acasă odată cu înserarea, obosiți dar împliniți și încă dornici de joacă, glume și zvăpăială, iubindu-ne mai mult decât orice-am putea iubi pe lume.
Nici vorbă să fi iubit vreun bărbat așa, pe Andrei nici nu se pune problema, eram prea copilă și mult prea săracă pentru a-mi permite să am o opinie, dar nici mai târziu, când am cunoscut alți și alți bărbați pe care îi primeam în viața mea doar pentru a-mi alina dorul și vidul lăsate de tine după ce am realizat că… De fapt, nu are nicio noimă ce spun, între aceste iubiri nu există termen de comparație, degeaba caut să le asemăn, să te asigur, sunt fundamental diferite. Poate nu ai fost prima mea iubire, știi și tu, îndrăgostelile tinereții, dar ești ultima, iar asta nu se va schimba niciodată. Nu vreau să te înlocuiesc, chiar dacă-mi refac viața, și orice bărbat îmi va cere mai mult decât pot oferi n-are decât să plece. În fine, te las, am programare la ginecolog, azi îmi pun sterilet…

*

Femeia iese din clădire cu căștile pe urechi. Căștile sunt roz, cu urechi de pisică. Pășește grăbit, deși măsurat, ca și cum ar vrea să imprime pașilor ei o anumită geometrie. La gât are o eșarfă colorată ce, împreună cu căștile, par a risipi tristețea de pe chipul ei și ilumina restul corpului: o pată cenușie printre altele similare, mișunând prin oraș, cu un detaliu distinctiv.
Pentru un moment, nu știe dacă să o urmeze sau să-și continue planul inițial. Se blochează între acțiune și gânduri. Câteodată nu poate acționa spontan înainte să-și termine gândul. Își lasă corpul acolo unde e și gândește, chipul stors de cine știe ce grimasă.
Alteori se simte fragil, îi e frică de oameni. Îi e frică să spună, „Bună, ce mai faci” unui cunoscut. Alteori… Dumnezeule, alteori, ce s-a… Aleargă spre mijlocul străzii.
Pe trecerea de pietoni, femeia zace pe spate. Un taximetrist iese din mașină și începe să înjure. Din câțiva pași e deasupra ei. O atinge, în sfârșit, îi ia o mână într-a lui. Mâna ei e atât de firavă și fără vlagă. O zgâlțâie de umăr. Femeia are ochii întredeschiși. Nu-și dă seama dacă doar a leșinat în urma impactului sau…
Și deodată îl apucă teama. Teama că nu îi va mai putea spune mamă pentru prima oară vreodată.

Gabi Vladrin

Am absolvit facultatea de litere, dar dintr-o neașteptată întorsătură profesională am devenit web designer. Scriu pentru a scăpa de regretul că nu am urmat parcursul la care m-am gândit mereu. Uneori exersez producție de muzică electronică.