
Stăm faţă în faţă.
Ceaşca mea de cafea e goală, doar cu un strat gros de zahăr pe fund, stingheră pe farfuriuţa firavă, între cutiuţa de lapte desfăcută, linguriţa de plastic mânjită şi două pliculeţe de zahăr rupte, goale.
Ceaşca ei e golită pe jumătate şi reţine cu încrâncenare cafeaua întunecată rămasă și lingurița de plastic, iar pe farfuriuța curată un plic de zahăr nedesfăcut, o cutiuţă de lapte întreagă şi celălalt plic de zahăr rupt, gol.
Priveşte pe geam în întunericul rece de afară, e un octombrie neutru şi impasibil, potrivit cu lacrimile pe care nu şi le reţine sau nu vrea să le lase să curgă.
Mă uit fix în televizor, nu văd nimic din videoclipurile sacadate, învârt întruna un şerveţel între degete, îl pliez, îl desfac, îl reîmpăturesc în pătrate, triunghiuri, romburi, după îndoiturile iniţiale, după îndoiturile noi, după sigla cafenelei înscrisă într-un oval pe care îl înconjor cu grijă din fiecare margine, pe care îl împart cu grijă în două părţi perfect egale pe care le suprapun şi din care îmi creez în faţa ochilor forma sexului ei înnebunitor, imagine de care nu mai ştiu cum să scap, nu mă las impresionat sau sunt dar nu vreau să vadă.
Mă simt încă o dată mizerabil apoi trăiesc o bucurie scurtă că nu poate şti ce-mi trece prin cap, după care nu mi se mai pare o nerușinare ci, dimpotrivă, un omagiu brut și mut pe care i-l aduce creierul meu golit de idei.
Mă simt din nou ca un agresor, resimt greutatea sufletului ei rănit, îmi vine să intru undeva adânc şi să nu mai ies de acolo dar nu pot face niciun alt gest, nu pot scoate niciun alt sunet, nu mai pot gândi, nu mai pot emite unde sau vibrații, stau stins lângă ea şi aştept, o aştept.
Ce faci când te paralizează îndoiala?
Mi-a spus că a greşit, că îi pare rău, am acceptat, mi-a cerut a doua şansă, i-am răspuns că eu nu împart şanse, că fiecare are şansele lui, i-am răspuns cu fraze întrerupte, dezordonate, nu aveam nimic pregătit deşi mă gândisem toată ziua la ce ar putea urma, ea în schimb venise pregătită, și-a înşiruit frazele cursiv, aproape fără virgule, fără puncte, când a rămas fără text a tăcut.
Acum tu decizi, a spus apoi, sigur că eu decid, m-am auzit zicând de parcă nu m-aş fi recunoscut, sigur, eu decid, iar ea mi-a repetat da, văd că ai decis deja, am scos plicul din buzunarul de la piept, l-am pus pe masă alături de mâna ei caldă, privirea mi-a alunecat afară prin geam, s-a lovit de întuneric, mi-a recăzut pe degetele mele răsfirate pe marginea mesei și apoi pe locul de unde plicul dispăruse, nu ştiu unde, probabil în geanta ei care stătea pe masă ca un martor.
I-am simţit inima sângerând şi asta m-a zdrobit, cu câteva ore înainte, brusc, începusem să mă sufoc, aş fi vrut să-i spun ce simțeam însă nu am putut, şi-a recitat textul foarte repede şi nu mi-a dat timp, începusem să-i povestesc despre cum mă gândisem peste zi la ce ar putea urma dar mi-a spus că nu e nevoie să mă scuz, nu mă scuz, îi răspunsesem, îţi povesteam ce am simțit astăzi, nu mai folosi fraze tip, îi șoptisem în gând în timp ce-i vorbeam, renunţă măcar acum, fă-ți curaj.
Totul e să vrei, mi-a zis, totul e să încerci, singură nu am cum, aşa e, am aprobat-o, e nevoie de amândoi, dar ce faci când vrei şi ţi-e frică, ce faci când nu mai ai siguranţă, când totul se petrece atât de repede încât nu mai ai timp să gândeşti şi simţi că eşti dus de un curent prea puternic ca să fie inofensiv, prea simplu ca să nu fie brutal, prea solid ca să fie transparent, ce faci atunci, am întrebat-o șoptit în gând.
Îi dădeau lacrimile sau nu-i dădeau, i-am propus să plecăm și să ne plimbăm, să mai vorbim, mi-a spus că vrea să rămână singură, să-şi termine cafeaua, nu e bună cafeaua, nu-ţi place, i-am spus privind în ceaşca ei, așa e, m-a aprobat, nu e bună cafeaua asta, cred că nici nu e cafea.
Îţi doresc tot binele din lume, mi-a spus, şi iarăşi m-am simţit ca un ticălos, să visezi frumos, i-am răspuns, tu oricum visezi frumos, dacă zici tu, nu a terminat fraza dar m-a privit din nou.
Orice aş fi spus suna neverosimil, nelalocul lui, nu puteam articula nimic coerent, cuvintele îmi ieşeau greu, nu aş fi făcut nimic altceva decât să stau acolo în tăcere faţă în faţă cu ea, atât, era singurul lucru potrivit, adecvat, pe care să-l fi putut face, asta am și făcut până la un moment dat, până la un timp, când m-am uitat la ceasul de la mâna ei am ştiut că eu eram cel care urma să plece primul.
Ori tu ori eu, mi-a spus, nu vreau să plecăm împreună, eu m-am ridicat iar ea a rămas să-și termine cafeaua întunecată privind pe geam în întunericul glacial.
Ce faci când vrei dar ţi-e frică?
Îmi spune să plec pentru că vrea să rămână singură, se uită la mine, se uită în ceaşcă, se uită pe geam, se uită în jos, lateral, îi spun că nu pot s-o las singură, o rog să plecăm împreună, mă uit la ea, mă uit la televizor, mă uit pe geam pe lângă ea și nu văd nimic, doar întunericul mut și brut de afară.
Îmi spune că dacă nu plec eu pleacă ea şi atunci, ca un copil ascultător, plec şi o las singură și mă simt de parcă aş fi rănit un copil, simt cum sufletul ei despicat își deschide rana în mine pe măsură ce calc pe trepte şi ies în întuneric, pe măsură ce mă îndepărtez de parcă mă îndepărtez de mine, nu gândesc nimic, mă oblig să nu mai simt, merg, calc pe asfalt, dispar.

Născut în 1971 la Timișoara. Scrie poezie şi proză scurtă. A debutat în 1995 cu un grupaj poetic în „Suplimentul de marţi”, săptămânal cultural al cotidianului „Realitatea bănăţeană” (Timişoara). În 1998 a primit premiul Editurii Institutul European la Festivalul Naţional de Poezie Junimea, Iaşi (ediţia a VI-a) și premiul revistei Minerva la Festivalul Naţional de Poezie Gheorghe Pituţ, Beiuş (ediţia a III-a).
A publicat volumele „de vorbă cu Su(s)pusul” (poezie, 2000, Editura Eubeea), „blurat” (poezie, 2011, Editura Brumar) şi „reverse motion” (proză scurtă, 2011, Editura Eubeea). Figurează în antologia de poezie contemporană românească „Meridiane lirice – 113 poeți contemporani” (2013, Editura Armonii Culturale).
Are apariții de poezie și proză în diverse publicații: Orient latin, Orizont (Timişoara), Poezia, Convorbiri literare (Iaşi), Luceafărul, Mafia Sonetelor, Revista de povestiri, OPT motive, P(RO)EZIA (București), Teiul (Oraviţa), Minerva (Bistriţa), Armonii culturale (Adjud), Brăila Chirei, Noise Poetry (Buzău), Foaia culturală (Cisnădie), Timpul (Ploiești, Chișinău), Sud (Bolintin Vale, Giurgiu), Banchetul (Petroșani), WordCity Literary Journal (Canada), Familia (Oradea), Planeta Babel.

Exemplul perfect de text care iese în evidență în primul rând prin formă și stil (ceea ce de obicei chiar face diferența dintre un text slab și altul bun). Într-o lucrare mai mare ar fi probabil obositor, dar ca proză scurtă se citește cu plăcere – am simțit-o ca un fel de poezie în haine de proză.
Mă bucură mult ce-mi spuneți, mulțumesc frumos!
Proză aparent mai concretă decât cea cu care ne-ai obișnuit până acum, dar care operează, în continuare, cu sentimente, instrumente de care, ca poet-prozator… înveterat, am impresia că îți e destul de greu, deocamdată, să te delimitezi în mod categoric.
Sau doar (re)apariția semnelor de punctuație, în modul personal de exprimare, are o anumită vină în înțelegerea acestui text într-o notă ceva mai „pragmatică”?
Vă mulțumesc pentru timpul acordat lecturii textului și pentru comentariu.
Ați sesizat bine diferența, este un text din altă „epocă” decât cele fără punctuație.
Altfel, nota sa (ne)pragmatică, orice ar putea însemna aceasta, cred că ține strict de cititor.
Numai bine!
Ce analiza subtila a a incertitudinii, ce stil camilpetrescian, ce lupta de orgolii intre « Voiam sa pleci/Voiam si sa ramai/ Nu te oprise gândul fără glas/ De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?” Nu, nu e vorba de influente, e vorba doar despre o analiza fina, originala, minuțioasa a sentimentelor in lupta cu rațiunea și cu pastrarea misterului unei despărțiri!
Mi-a plăcut, felicitari!
Bune intrările în stările psihologice ale ambilor protagoniști. Dinamice descrierile acestei stări letargice, împovărată de greutate. Nu este genul meu de lectură, dar m-a bucurat popasul, parcurgând textul până la capăt…