A ține împreună firele acțiunii, la trecut și la prezent, tematizând în același timp aspecte precum toxicitatea relațiilor de dragoste și a raporturilor familiale, boala (fizică și psihică), maternitatea (ratată), credința și filosofia, reveria, arta – în doar 250 de pagini poate fi o provocare chiar și pentru un scriitor cu experiență, darămite pentru o debutantă în proză cum este Simona Preda.
În romanul ei, Cabinetul albastru (Litera, 2021), scriitoarea reușește, cu un simț al proporției, al muzicalității și al ritmului cu mult peste medie, să ne facă să uităm că citim un debut. Aspectul acesta al debutului oricum e forțat, dat fiind că avem de a face cu o istorică activă și publicată deja în eseu/monografie.
Cu atât mai mult surprinde, așadar, capacitatea sa de a modela (și) literar textul, de a adapta forma la subiectul explorat și la caracterul descris: o artistă confuză, suferindă, deprimată, aflată într-un impas din care nu poate ieși decât cu ajutorul unei psihologe, doamna G. Aceasta din urmă este posesoarea acelui cabinet albastru din titlu, în care cele două femei se întâlnesc în fiecare marți pentru ședințele de terapie.
Astfel, dacă la începutul romanului suntem prinși într-o sintaxă densă, într-un text-discurs confuz, abundent, cu virgule care separă fapte, timpuri și teme diferite, făcându-le să curgă paralel, în același enunț, pe măsură ce se instaurează raportul medic-pacient și terapia avansează, același text-discurs se clarifică, se scurtează, devine mai ordonat și mai rațional. Se poate afirma cu destulă convingere că dezvoltarea textului reflectă întru totul evoluția psihologică a protagonistei.
De altfel, caracterizarea psihologică a personajului feminin principal nu rezidă exclusiv în utilizarea procedeelor textuale, în orice caz executate fără cusur, ci (și) în simbolica adoptată, în multiplele referințe culturale și în selectarea atentă a faptului narat.
Aflăm, deci, că evenimentul declanșator al stării de depresie și blocaj artistic de care suferă protagonista fără nume declarat, o pictoriță de icoane ce nu mai poate picta ochii sfinților, este despărțirea recentă de un bărbat pe nume Filip, francez, manipulator emoțional. Apoi, din flashbackurile în trecut, aflăm că relațiile cu mama, respectiv bunica ei, au fost tensionate sau, în orice caz, și-au pus amprenta negativă asupra sa.
Bunica o pregătea pentru măritiș de la o vârstă fragedă, generându-i nesiguranță față de propriul aspect, nesiguranță neclintită și mai târziu, în faza adolescentină și la maturitate: „Aschimodie ce ești, cine te-o lua pe tine așa slăbănoagă, o să fie un chin să te mărităm” (p. 36). Fetița crește cu o idee tradițional-patriarhală despre dragoste, cea a basmului în care prințesa sărută broscoiul ce se preface în prinț. Mică fiind, protagonista își exersează talentul artistic desenând „rochii de mireasă. Și mirese, firește” (p. 42).
În ce o privește pe mamă, aceasta exercită asupra ei ulterioare presiuni în timp ce continuă să-i repete să nu o facă de râs. Altminteri, antipatia protagonistei față de mama sa este una dintre problemele nerezolvate ale romanului. Caracterizată mai degrabă prin absență și mediocritate, mama nu pare a avea profunzimea necesară pentru a o înțelege, neimplicându-se în educația ei mai mult decât prin replica sa preferată: cea de mai sus. În timp ce de la mamă „nu învață nimic”, cu tatăl său, în schimb, descoperă șahul (p. 41). Tot el este cel care „se pricepea să repare orice”, spre deosebire de viitorii iubiți (p. 15).
Cu o asemenea copilărie, puternic marcată de complexe oedipiene, adulta de mai târziu se confruntă fără să-și dea seama (cel puțin până la momentul în care decide să se trateze). Trece prin diferite relații eșuate (trei) în care tiparul general se repetă: iubiții sunt dominatori, ea plină de complexe, de data aceasta de inferioritate. Protagonista se lasă dominată până la limita sustenabilului, pentru ca apoi să ia decizii bruște, prin care să-și îndepărteze partenerul, dar pe care le regretă apoi, semn al instabilității emoționale, continuând să sufere din pricina remușcărilor.
Pe de altă parte, pacienta-naratoare pare blocată într-un infantilism deresponsabilizant. Pentru a încerca să o facă să se confrunte cu sine, doamna G. trebuie să-i povestească o fabulă, apelând la subconștientul său infantil, acea dimensiune pluristratificată, acumulatoare și hiper-amplificatoare (p. 146; 225), dimensiune în care va trebui să înlocuiască imaginea prințului-broască cu cea a unui broscoi mușcat de un scorpion.
În povestea aceasta, un scorpion convinge un broscoi să-l treacă de partea cealaltă a unui râu, însă la jumătatea drumului scorpionul îl împunge, fiind „în firea lui” să o facă, deși promisese că se va abține (pp. 29-30). A cui e vina? A scorpionului, sau a broscoiului? Cine e responsabil pentru moartea amândurora?
Din această întrebare se naște și prima etapă a vindecării. Acceptarea propriei responsabilități reprezintă un prim pas spre maturizare: ieșirea din copilărie. Rămâne însă angoasa depresiei, starea de apatie prin intermediul căreia Bucureștiul capătă nuanțe melancolice în descrierile protagonistei, fiind sintetizat, în pagini de pură sinestezie artistică, ca o pictură între neo-impresionism (à la Dărăscu) și futurism. „Bucureștiul gri, gălbui și negru, al emoțiilor înainte de examen, al ploilor transparente, al săruturilor și al angoaselor” (p. 85). „Octombrie. Afară, siluete deprimante, futuriste și abulice, cărând sacoșe mari de rafie. Mâini grobiene și culori terne. O lume urâtă, dizgrațioasă până la durere” (p. 141).
Nu avem cum, ajunși în acest punct, să nu facem referire la „perioada albastră” a lui Picasso, menționată „accidental” chiar și în roman. În acea perioadă (1901-1904), pictorul se mutase la Paris. Locuia într-un apartament mic, cu două camere. Era deprimat pentru că unul dintre prieteni murise suicid. Picta imagini melancolice, construite din tonalități de albastru. Subiectele sale preferate erau oamenii străzii, prostituatele, săracii, suferinzii, singuraticii, orbii – reprezentați pe fundaluri decadente și întunecate.
Într-unul dintre primele sale tablouri din acea perioadă, intitulat La habitacion azul (Camera albastră), figura centrală este o femeie nud aplecată asupra unei căzi. Pe peretele camerei este agățat un tablou care o înfățișează copilă, în mișcare, elegantă și fericită. Contrastul dintre femeia matură în prim plan, încovoiată, statică, tristă, surprinsă într-o mișcare lentă, și versiunea ei mai tânără poate fi și tema centrală a romanului Simonei Preda. Femeia din Cabinetul albastru transmite aceeași tristețe ca cea din Camera albastră, ilustrează aceeași psihologie labilă a artistului suferind în plină confruntare cu trecutul.
De altfel, protagonista detestă albastrul, culoare ce domină în cabinetul doamnei G., acolo unde „parcă și aerul a devenit albastru”. În al doilea capitol înțelegem și de ce: albastrul „prefigurează […] o evadare fără priză asupra realului, o eliberare. Este grav, solemn, un pic extraterestru. Îndeamnă la calm și reverie, predispune la concentrare și liniște interioară, conferă seriozitate, face să apară senzația de depărtare în spațiu, de detașare, de infinit și de meditație spontană” (p. 57). Aceasta e exact starea în care pacienta-protagonistă se află în permanență. Dar este, în același timp, și procesul terapeutic de care are nevoie pentru a se vindeca. Motivul pentru care, simbolic, nu poate picta ochi: ar însemna să se lase privită, să privească înăuntrul ei în mod obiectiv (scop spre care tind exercițiile doamnei G.). Coincidență sau nu, numeroase tablouri pictate de Picasso în perioada albastră portretizează personaje oarbe.
Însă mai mult decât paralelismul inevitabil și destul de evident cu pictura picasiană, ceea ce contează, în romanul Simonei Preda, este, cred, parcursul spre vindecare: „știm începutul, cunoaștem și sfârșitul, dar parcursul, drumul, nu” (p. 255). Ideea că, deși nu ne putem schimba trecutul, deși acesta ne generează frustrare și angoasă (recurentă este și tema maternității neîmplinite), și poate nici viitorul, nu putem face altceva decât să continuăm să trăim.
Să înfruntăm, cu alte cuvinte, zi de zi, cu aceeași determinare cu care o face eroina romanului în epilog, acel inconvénient d’être né cu care se lupta și marele filosof.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Lasă un răspuns