Corpus Cristi

Cu siguranță l-ai văzut deja fără să-l observi. Însă în prezent Cristi e doar un corp oarecare și nu cu lipsă de respect îi spun corp, fiindcă el a încetat a mai fi persoană într-o spontană dimineață primăvăratică. Corpul lui Cristi s-a ridicat din patul unde își desfășurase somnul nocturn regenerator și a sesizat c-un amestec de uimire și dezamăgire că nu s-a regenerat. Uimirea a intervenit abia în cea de-a doua fază, căci în prima ignora, încă somnoros, orice schimbare. Corpul lui Cristi suferă de ceea ce am putea numi, dacă am fi oameni de știință, „imperfecta mors” sau moarte incompletă. Cristi a omis să-și informeze corpul de moartea survenită. Pentru a evita motorizarea de-a lungul textului cauzată de nefericitul eveniment, ne vom referi la el cu apelativul Corp.
Cel mai probabil o eroare tehnică a stat la baza morții imperfecte, așa cum a fost înregistrat în arhive, ulterior, curiosul caz. Un deces de slabă calitate, contrafăcut; un fel de scurt circuit s-a petrecut în procesul stingerii din viață și stingerea nu s-a efectuat în totalitate; câteva scântei, pâlpâiri de trăire s-au răspândit în corp precum niște licurici debusolați.
În timp ce își făcea toaleta matinală în fața oglinzii din baie a observat culoarea relativ palidă a feței sale și totodată o oarecare redoare a umerilor pe care nu reușea să o înlăture, cu siguranță datorită fenomenului de rigor mortis, eminamente nehotărât în privința vitezei cu care era necesar să se instaleze. La fiecare pas observă că pielea de pe tălpi i se rodea precum o radieră. Pesemne piele moartă. Luă decizia de a nu se mai deplasa desculț.
Cu siguranță vă întrebați dacă nu l-a deranjat mirosul. Ei, aflați că da. Așa că și-a atașat pe haine câteva odorizante cu detector de apropiere, astfel încât de fiecare dată când cineva se va apleca pentru a simți dacă mirosul pestilențial era emanat de către Corp, odorizantul se va declanșa, îmbietor ca o briză marină.
Din păcate, nu a fost suficient pentru a disimula papilele olfactive ale câinelui care se furișă și îl mușcă de gambă, fugind apoi cu ea în botul bălos. Corpul șchiopătă pe scări în urma patrupedului, o recuperă și o fixă mai mult rău decât bine, dar măcar reuși să se deplaseze cât de cât cu ambele picioare în aceeași direcție. Realiză stânjenit că potaia voia doar să se joace și din politețe mai aruncă cu gamba de câteva ori pentru aport, înainte de a-și scoate corpul la o plimbare în parc; nu regretă mușcăturile, oricum nu le simțea, iar piciorul nu-i mai era de folos pe termen lung.
Însă cu toate acestea nu vedea mare diferență față de atunci când corpul îi fusese viu și bănui că era mort de mult, fără să realizeze. Cel puțin pe interior. Zâmbi amar la acest gând, dar zâmbetul îi era cel al unei marionete cu colțurile gurii prinse în corzi manipulate cu asemenea sârg, încât căpătase un aer sinistru, inanimat, de parcă viul ar fi plecat demult de acolo, lăsând în urmă doar o carcasă ce înghițea în prăpastia găurii sale negre crăpată abisal orice suflet neavizat, rătăcit sau prea naiv. Un surâs cu ochii goi, în care îți reflectai toate temerile amplificate la nesfârșit. Așa că își puse o pereche de ochelari fumurii.
În încercarea de a găsi o explicație medicală, merse la doctor să se caute, însă nu se mai găsi, mai ales când se prezentă spunând că este el și de fapt nu era.
Doctorul îi ascultă distrat teoria, râse copios și îi ținu un scurt curs pompos de fiziologie, explicându-i firește despre interdependența corp-funcții vitale, însă imediat ce începu să-l consulte, simți că pulsul era de nesimțit; lesne de înțeles că leșină, însă reuși în cădere să facă semn secretarei pentru a pregăti nota de plată, să apuce cu o mână terminalul pentru card bancar în timp ce cu cealaltă se prăbuși în buzunarul Corpului. Zadarnice fură eforturile de a-i descleșta mâna de pe teancul de bancnote care nici măcar nu formau un teanc înainte ca dexteritatea medicului să le sorteze în gestul cascadoresc. Se despărți fără regret de gologani, deoarece era foarte bine plasat pentru a realiza că nu-i putea lua pe lumea cealaltă, cel puțin nu lei; nu era foarte sigur în privința bijuteriilor, căci într-un recent exces alcoolic vizionase toată noaptea documentare despre egipteni, iar acum se simțea confuz. Privea spre doctorul ce zăcea inert, storcând teancul de bani în mână, deși sufletul îi rătăcea pe cine știe ce cărări și se consideră un caz norocos, în definitiv. Hotărî să trăiască de atunci fiecare zi ca și când ar fi ultima, mai ales că erau mari șanse să fie.
Contactă ulterior, fără succes, o sumedenie de specialiști care erau la fel de dezarmați ca și el, asta când nu considerau că este o farsă și îi închideau telefonul în nas, acțiune repetată de suficiente dăți încât să-i producă pierderea piramidei nazale deja fragilizată de lipsa irigației cu ceea ce irigă organismele umane vii. Se așeză pe un scaun, își luă capul în mâini și privi în gol; apoi privi în interiorul său și văzu același lucru. Continuă să își ducă viața la fel ca înainte și prin „înainte” mă refer la perioada în care deținea una. Din nou, cu greu observa vreo metamorfoză a modus-ului operandi în privința programului jurnalier, bineînțeles în afara proceselor degenerative și de degradare fizică ușor amplificate față de alte corpuri mai puțin șovăitoare privitor la ceea ce le animă. Într-o lume orbită de o continuă căutare a unei false perfecțiuni, orice strop de absurd este mană cerească. Pentru un corp scufundat într-o baie de incertitudini, legile fizicii sunt cea mai mică problemă.

Comiza Daniel

Născut, din fericire, în 1984, căci dacă nu, ar fi trebuit inventat. Nu are nici o tangență (anterioară) cu scrisul, după cum veți putea vedea, poate, în cele ce urmează. Îl puteți citi și pe profilul de Facebook, sau alte rețele sociale sub pseudonimul Alex Caragian, și de curând pe site-ul personal în plină dezvoltare comizadaniel.com

Scrie de nevoie, în traducere: cu cât citește mai mult, cu atât i se pun neuronii în mișcare și îi vin idei ce se cer transpuse pe ecranul telefonului.

Scrie numai din 2022, și aceasta spre rușinea sa deoarece afirmă că a învățat alfabetul mult mai înainte, mai exact în jurul fagedei pruncii, pe la 1 an și zece “lune”, cum mărturie stă o casetă audio, cel mai probabil demagnetizată la ora redactării acestei prezentări. În acest scurt timp a acumulat peste 400 de short-short stories de 500 caractere, (shot-uri) dintre care probabil va selecta pentru proiectul de publicare a unei cărți de debut ce deocamdată e în stadiul de “vis”, și bine-ar fi să fie primită, și apreciată la fel, și în cele mai bune auspicii când se va înfăptui pe hârtie. Va fi cel mai probabil o antologie de short story, schițe și nuvele, din genul umor, satiră, absurd, basm, thriller psihologic și alte genuri pe care habar n-are încă cum să le catalogheze.

comizadaniel.com/