Hotel Satyricon

Mă uit în jos, mi-a căzut furculița. Nestingherit de stângăcia mea, Vindobon vorbește mai departe cu Anexe, colegul de serviciu cu părul înălbit în cel mai anost mod cu putință. De doi ani am plecat eu de acolo, din marsupiul cu ghimpi al servilității, de la o firmă de asigurări, cu toate că soțul meu a ales să rămână. Așa că aici, la ieșirea cu echipa, îi cunosc pe toți. Anexe îmi pare teribil, deja mi-l imaginez peste alți zece ani transformându-se într-un pensionar, cu o fizionomie neschimbată, doar mai cenușie și mai deshidratată. O declar cea mai plictisitoare traiectorie de viață, atât de lină și lipsită de suspans, încât mi se face pielea de găină numai când îl aud pe acest programator de mâna a treia bâiguind nimicuri. Furculița cu logoul hotelului Satyricon mi-a căzut pe podea pentru că, până să ne aducă mâncarea, mă jucam cu ea, așa cum mă joc mereu cu câte ceva în mână, de pildă, un pai, un pahar, o candelă la masă, să învârt de suportul ei, în loc să-mi privesc direct în ochi companionii când discuția devine mai animată sau, din contră, amorfă ca o tastatură de corporație. Mă aplec să ridic unealta lucioasă de metal și, când reajung la marginea mesei, observ că un grup de chelneri cară pe un platou o gâscă lucioasă modelată din carne – de porc, aflu instant, de la entuziasmații din jur – tivită cu felii de mere coapte. Atmosfera devine deodată oficială, risipită apoi de exclamații de oau! și ohh!, numai eu continui să frământ între degete furculița de metal, când Vindobon mă fulgeră cu o privire complice. Amândoi suntem vegani. Pe el l-am convins înainte să mă căsătoresc, l-am scos pas cu pas din ispita cârnaților și a pizzei Salami. Prin spatele nostru, câteva fete ne pun pe farfurii wedges cu rozmarin. Mă bucur că nu ne servesc mâncarea dintr-o dată, ci treptat. Fostul meu manager de forma unui pinguin, Titus cel îndesat, cu ochi albaștri de lac de munte, voios și roșcovan, stă față în față cu mine și cu Vindobon. De frică – de parcă mi-ar păsa de aparențe! –, soțul meu zice da, când eu zic nu, grămezii de carne care ni se oferă. E bestială! îl asigură pinguinul. Vinul Opimian are o prospețime fructată și aromată și sorb din el cu o necesitate simulată, picătură cu picătură, în loc să conversez cu bărbații din jurul meu. Sunt singura femeie de la masă, așa cum coțofana de la intrarea din hotel e singura pasăre de aici. Îmi readuc aminte că, în timp ce ne-ndreptam spre cerdacul clădirii din cărămizi portocalii, mărginit de două coloane corintice cu multe frunze de acant pe capiteluri, coțofana bătea din aripi într-o colivie cu bare negre agățată deasupra intrării. Doi gardieni în uniforme verzi și cu brâu din flori de cireș stăteau de-o parte și de alta a ușilor masive. Pe peretele din stânga al holului am zărit o pictură cu un câine imens – ogar? – care purta în jurul gâtului o zgardă din inele de fier. În dreapta, pe unde am fost conduși cu ospitalitate spre sala de restaurant, era înfățișată zeița Fortuna cu cornul abundenței din care ieșeau sute de pui galbeni de găină. Straniu, mi-am zis. Lângă ea, cele trei ursitoare torceau fire de lână dintr-un caier. Mai departe, două andrele imense croșetau aceste fire în ceva ce pe jumătate se asemăna cu o vită. Animalul zâmbea.
– Nu mănânci? îmi întrerupe meditația Toms, comeseanul înalt din stânga mea, cu sprâncene gen Frieda Kahlo, care se străduiește tot timpul să iasă din raza aparatelor de fotografiat.
Mă uit la el în timp ce molfăie din friptura de porc cu salată de varză și respiră sacadat. Fără să-i răspund, înfig furculița Satyricon într-o bucată aurie de cartof și-o bag în gură. Toms este tester. Înainte ca software-ul să intre în producție, el îl verifică să nu aibă bug-uri. E prima oară când îl văd fără șlapi și fără șosete albe. A venit la eveniment cu pantofi, probabil singura pereche cumpărată de soția lui pe care n-am cunoscut-o niciodată. Poartă mereu verigheta pe inelar, aceeași dintotdeauna, ca și o cămașă albastră în carouri cu blugi albaștri. Toms cel Albastru ia o a doua porție din porcul deghizat în gâscă și două feliuțe de măr. Deja m-a uitat, așa că mă întorc spre Vindobon, care mestecă și el carne, dar cu o față impasibilă. Îmi atinge coapsa pe sub masă și se uită trist la mine pentru o clipă, apoi rânjește, căci pinguinul rânjește și el larg, dă din mâini și se face din ce în ce mai roșu la față. Sorb din vin tocmai când chelnerii aduc pe-un grătar de argint cârnați aburinzi cu prune și semințe de rodie sub ei. Se face tot mai târziu, paharele de Opimian mă ajută, neuronii din stomac se îmbată și pare că plutesc.
Pe la miezul nopții, când forfoteala ajunge la apogeu și celularele se transformă în aparate de fotografiat, mă retrag. Îl anunț pe Vindobon, mă scuz în fața lui Titus, îi fulger doar o privire lui Toms, care-i gata să se ascundă la baie, iar pe Anexe nici nu-l mai bag în seamă. Camera noastră e la etajul doi. O deschid, intru și încerc să nu-mi pierd echilibrul pe întuneric. Găsesc întrerupătorul și mă sprijin amețită de ușă, când tresar de la textura ei moale și păroasă. Mă apropii și observ că e capitonată cu ceva ce-mi pare a fi piele de vită, albă cu pete maronii. Trec degetele prin blană și observ că mă privește. Un icnet de groază iese din mine, mă dau câțiva pași înapoi, căci mă țintuiește cu un ochi de sticlă, similar cu cel al unei vite. Îmi apropii retina de el și descopăr că pot vedea coridorul. Mă retrag în dormitor, unde aleg să adorm la perete pe patul dublu. Dulapul de haine vizavi cu patul are o fâșie verticală de oglindă în care se reflectă cam tot ce se vede prin geam. Noroc de draperii. Când să le trag, observ o biserică de mici dimensiuni, cu o singură turlă și-un ceas cu cadran roșu față în față cu hotelul. După înfățișare e catolică, deși în Umania mai toate lăcașurile sfinte au ajuns muzee. Clopotele se mai trag, oamenii mai intră. Îmi vine în minte versetul din parabola fiului risipitor: Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Camera e izolată fonic, aici nu am cum să aud râsetele nimănui. Mă trântesc pe saltea și adorm subit. Ating zidul de lângă mine și simt niște umflături ca de coaste. Deschid ochii, respir zgomotos, îmi șterg fruntea umezită și vreau să-l trezesc pe Vindobon, dar patul e gol. Tremur și ascult liniștea înecăcioasă din jur. Mă încurajez și revin cu mâna pe perete – oasele sunt tot acolo. Le pipăi și recunosc o textură alunecoasă, iar degetele îmi miros a prăjeală și porc rumenit. Mă arunc din pat până la întrerupător, apăs, dar becul nu se aprinde. Febra mă face să transpir. Ajung la fereastră și dau draperia la o parte. Mă chinui să-mi controlez respirația, deși mi se înmoaie genunchii și nu-mi vine a crede când văd că biserica cu ceasul roșu e acoperită de viței morți, cu grumajii tăiați și răstigniți pe toată suprafața construcției. Acele cadranului roșu indică ora două și douăzeci. Strig atât de tare încât Vindobon îmi trage o palmă în pat și mă apucă îngrozit de umeri. Când deschid ochii, îmi șoptește Marilin, Marilin sunt aici, ca să mă calmez. Peretele e plat. Îi spun că ies un pic să mă aerisesc, îmi iau halatul pe mine și fug la fereastră, unde sălașul sfânt se ițește sub o lună difuză, așa cum îl țineam minte dinainte să mă culc. Ceasul indică două și douăzeci și cinci. De șoc iau un anxiolitic și ies afară. Greierii susură plăcut. Inspir adânc această normalitate din jur. Coțofana doarme în lumea-i strâmtă, trec de pridvor și aproape de intrarea bisericii, sub o bancă, zăresc două pete albe. Toms! strig eu. Îmi face cu mâna. E din nou în șosete și șlapi – e vechiul Toms. Mă așez lângă el, recunoscătoare.
– Ce faci la ora asta? mă întreabă surprins.
– Am nevoie de aer. Dar tu?
– Mă gândesc.
– La ce?
Toms își pune mâna stângă pe genunchi și se joacă ușor cu inelul.
– Divorțez.
Mă inundă părerea de rău. E ca și cum i-ai tăia unei păsări o aripă atunci când pierzi iubirea, și cu cea rămasă este incapabilă de a mai zbura, de a trece mai departe. Așa și Toms, are o lume în care una dintre aripi i s-a dus și i-a rămas doar munca.
– Regret să aud asta, îi spun automat.
– Problema mai e că îl vrea și pe Sput.
– Cine-i Sput?
– Câinele, îl avem de șapte ani, e copilul meu.
Aha, îmi zic eu. Deci ai trei aripi și totuși, azi ai mâncat cu poftă. Situația a început să mă irite, nu-mi dau seama de ce, ori pentru că s-a făcut târziu, m-am liniștit și am nevoie de somn, ori pentru că pastila și-a făcut efectul și m-a readus în globul meu de sticlă.
– Și porcul e un câine, îi spun din senin și plec.
A doua zi de dimineață, micul dejun e bufet suedez. Îl observ pe Toms cu șosetele lui imaculate și șlapi de neamț într-un colț al mesei, mestecând palid omleta cu cârnăciori. Îmi așez geanta la celălalt capăt, unde dau de Titus care mă salută energic, are privirea scânteietoare, râde alert și mă roagă să mă întorc la compania lor după pauza mea de doi ani, fiindcă un om echilibrat, un developer atât de bun este oricând binevenit în echipa de mentenanță, acolo unde nervii tari sunt vitali pentru a rezolva urgențe care mai de care. Îmi face cu ochiul, nu așteaptă un răspuns pe loc, să-i scriu peste câteva zile, desigur, după ce mă sfătuiesc și cu Vindobon. Apoi îmi spune că brioșele cu piept de pui și broccoli sunt minunate, soțul meu întinde bucuros farfuria de parcă le-ar fi preparat chiar Titus care îi dozează porția și mă întreabă dacă nu vreau să gust din această minunăție, dar eu mă trezesc întrerupându-l, scap din mâini platoul care se face țăndări, un val de căldură mă cuprinde și strig din răsputeri că nu, refuz, la naiba, îmi aparțin, sunt vegană și nimic, dar absolut nimic nu mă va face să mă-ntorc în vremea când credeam că zbor, dar nu eram decât o coțofană, asemenea celei din colivia cu zăbrele negre agățată deasupra porții hotelului Satyricon.

Alexandra Meckl

A scris proză scurtă în ultimii ani, multe dintre ele postate pe blogul Alexandra Meckl, iar o parte publicate în Revista de Povestiri, Opt Motive, Revista Golan, Helion Online și Literomania. Urmează un master în Literaturi și Culturi Anglofone la Universitatea din Viena.

‘Prefer să evit antropocentrismul ca prim subiect literar, sunt multe alte domenii care merită un ochi și o atenție. În principiu, mă interesează să cunosc cât mai multe despre narațiunile ce au în vizor formele noi de sclavie, cât și despre modul în care animalele de fermă sunt tratate în acest context.‘

alexandrameckl.com