– Pentru dumneata, în mod special, avem o ofertă de job care va fi, de departe, cel mai bun lucru care ți s-ar fi putut întâmpla vreodată…
Ceea ce ți se poate relata, deocamdată, este faptul că vei fi implicat, cu un rol important, într-un proiect de mai mare amploare, destul de inedit la ora actuală și că vei avea parte de o experiență atractivă și stimulativă, alături de o echipă restrânsă și dinamică…
S-a dus la interviu doar așa, la oha. Anunțul din ziarul local, al cărui abonat fidel era de vreo douăzeci de ani și cu care-și mai omora, din când în când, orele de plictiseală, nu făcea precizări legate de condiții de vârstă sau calificare, era destul de laconic, dar parcă, parcă ascundea, în laconismul său, o oarecare doză de mister:
„Firmă privată, angajează de urgență personal.”
Nu mai văzuse textul respectiv, era sigur, dar pentru orice eventualitate s-a pus pe verificat în numerele din zilele precedente și era, într-adevăr, un anunț nou.
O să sune mâine, mai bine lasă pe a doua zi, numai disperații sună imediat cum apare un anunț, e o dovadă prea evidentă de vulnerabilitate, taxabilă într-un proces de negociere a termenilor unei eventuale colaborări, iar el nu se considera deloc vulnerabil și nici prea disperat după un loc de muncă nu era!
Cu toate acestea, ceva bănuți cu care să-și rotunjească pensioara destul de nesimțită, cum se spune, dar într-un sens total diferit decât cel consacrat, nu i-ar strica. Și nu că puținul pe care-l primea pe card, pe la începutul fiecărei luni, nu i-ar fi ajuns pentru traiul lui de toate zilele, nu, la cumpătarea și trebuințele lui zilnice era destul, nu mânca niciodată cu două guri, datorii nu avea, țoalele chiar îi cam prisoseau, apartamentul și mașina erau plătite demult, iar copiii așezați la casele lor, împliniți, mulțumiți și – îi plăcea lui să creadă – fericiți.
Nevoia unui venit suplimentar a apărut ceva mai recent, ca efect al unor stări de lucruri mai mult decât subiective, odată cu o afurisită de patimă cu care se pricopsise, tot pe motive de plictiseală, în urmă cu vreo trei-patru anotimpuri, că așa-și ținea, de la o vreme, socoteala maturității sale excesive, în anotimpuri: păcănelele!
– Tai-o repede din zonă, omule, că pe aici bântuie virusuri ale dracului de contagioase, cu o forță de impact mai ceva decât cea a uraganelor de peste douăsprezece grade pe scara Beaufort, îl avertizase, plin de bunăvoință, Moșcioacă, zis Psyhău, noul său viitor tovarăș întru viciu.
Și într-adevăr, în foarte scurt timp, efectele contaminării au devenit atât de cronice în fragilitatea sa, încât nu mai putea să treacă o zi de la Dumnezeu fără să nu semneze condica la „club”.
La început s-a mulțumit să chibițeze doar, timpul parcă trecea mai repede, spectacolul ce-l oferea un câștig nesperat sau, din contră, o pierdere ceva mai consistentă, era deosebit de palpitant. Plus că mai schimba o vorbă, mai asculta o muzică, niște breacking news, toate la fix, pe gratis, selectate pe priorități și interpretate, tălmăcite și răstălmăcite pe toate părțile. Cam pe tipicul celor de prin frizerii, era plin de analiști politici, economici și cultural-sportivi prin zonă, critici de tot felul, mari „experți”, iar faptul că informațiile erau sau nu complete, corect sau mai puțin corect interpretate, nu avea o prea mare importanță, la nivelul lui de înțelegere a realității erau perfecte, exact ce și cât avea nevoie. Asimila și decanta totul print-un filtru „placebo”, integrat într-un sistem „placebo” propriu, pe care și-l construise în timp, prin eforturi strict personale și pe care și-l auto-gestiona într-un mod cum nici nu-și putea imagina altul mai bun.
Și mai era un avantaj important, atârnat de ața care-l trăgea la club, devenit deja clișeu social: vara era răcoare datorită aerului condiționat, iar iarna căldură exact cât trebuie, pe acasă stătea tot mai puțin, câteva ore pe zi, chiar își reglase termostatul din apartament la o temperatură la care, practic, nu consuma mai nimic, dat fiind aportul substanțial pe care și-l aduceau vecinii, pensionari aproape toți, mereu acasă, cu căldurica setată pe modul „huzur”, astfel încât lui, sumele la plata întreținerii, facturile de energie electrică și gaze îi deveniseră aproape modice, ba chiar începuse să își facă probleme că se va trezi vreunul mai cârcotaș să-l acuze de manipulări frauduloase ale contoarelor, că s-au întâlnit destule cazuri de acest gen, chiar și la blocurile învecinate.
Prima dată când a intrat „la aparat” a fost cam după o perioadă de vreo două-trei luni de chibițat, „rezidențiat”, cum o numea Psyhău, fost student la medicină, pe vremea împușcatului, timp de vreo doi ani și-un pic, până când, ca urmare a unor năbădăioase relații cu una din tinerele asistente universitare de la lucrările de laborator, a fost exmatriculat, fără niciun fel de scrupule sau posibilități de recurs, de către decanul institutului, care se pare că nu prea agrea nicio formă de donjuanism concurențial, mai ales din partea celor pe care, cu o mână de oțel, îi cârmuia spre un onorabil și râvnit viitor hipocratic.
Mintea-l ducea, memoria-l ținea și avea, în plus, o ușurință aparte de a jongla cu expresii din cele mai alese, dobândise o cultură generală considerabilă, așa că a pus mâna vreo câteva luni pe cărțile cerute de programă și s-a reorientat rapid spre Facultatea de Psihologie, unde a intrat printre primii. Dar nu a terminat-o nici pe asta.
Doar că live-ul la sloturi nu mai e doar ca și cum te-ai uita la un film de acțiune, ci joci chiar tu în acțiunea peliculei respective, într-un reality show în care „actorii” prestează pe viu un spectacol al entuziasmului nedisimulat sau al disperării, tristeții sau resemnării, iar adrenalina, în proporții eșalonate în funcție de gradul de implicare emoțională și materială a fiecăruia, devine ingredientul de bază al multor mese zilnice.
Primise pensia, și-o rânduise pe căprării, adică stingere datorii curente, cheltuieli obligatorii până la următoarea, mici plăceri ale vieții, plus obișnuita rezervă pentru neprevăzute și constatase că „mălaiul” excedentar era de exact șaptezeci și șapte de lei. O cifră specială, reprezentarea ezoterică a norocului, care avusese mereu o semnificație aparte pentru el și a cărei apariție, în economia modestului său buget, a interpretat-o ca pe un semn divin.
– Prima sumă pe care o joci ar fi bine s-o dai pe apa sâmbetei, îi zise Moșcioacă, văzându-l hotărât, în sfârșit, de acțiune. E ca și picătura pe care o verși, din pahar, de sufletul morților! Zeița Fortuna, destul de generoasă dar și capricioasă, în anumite circumstanțe, după cum toată lumea știe, apreciază profund astfel de gesturi ritualice, așa că ți-aș recomanda să nu subestimezi forța motrice a unui act simbolic de acest gen, asigurându-te totodată că nu e deloc o coincidență faptul că multe din noimele jocurilor de noroc au origini în rituri religioase sau în credințe populare și nu este nevoie să crezi în cine știe ce zeități sau dogme abstracte pentru a admite că suntem guvernați de o forță misterioasă, stimulatoare sau creativă, după împrejurări, care poate fi atrasă și folosită în beneficiul propriu și – de ce nu? – al celor din preajma noastră…
– Aha! se auzi, sugestiv-preventiv, dinspre unul din aparatele „în șpan”.
– Și cam ce sumă inițială ar satisface-o pe exigenta divinitate?
– Nu e o sumă fixă, variază de la om la om, funcție de ce vrea el să obțină, per ansamblu, dintr-un demers de acest gen. Dar despre ce „valoare absolută” vorbim, cât vrei să pui la bătaie azi?
– Mi-au rămas de la ultima pensie exact 77 de marafeți.
– Aaa, e vorba despre un număr norocos!…
– Da, cel puțin mie mi-a purtat noroc, până acum.
– Păi, atunci se schimbă modificarea, problema trebuie tratată cu maximum de seriozitate, vom aplica o strategie demnă de un eveniment de acest gen, efect validat de o îndelungată experiență colectivă în branșă, care nu dă greș niciodată.
– Ce strategie?
– Nu-l asculta, bă rezidentule, dacă ții, cât de cât, la grămăjoara ta de firfirei unși cu norocel, zise și Lividache, un alt om de bază în club. Pe tot ce pune mâna Psyhău, se evaporă pur și simplu.
– Ce spui, Franț? Tocmai tu vorbești, care n-ai pupat pot mai baban de cinci mărunței la viața ta. Eu, de bine de rău, trăiesc din agoniseala obținută sistematic, între acești patru pereți, de mai bine de un sfert de veac. Și știi tu, bă piticanie, de ce? Îți spun eu: pentru că sunt mereu în bulan și dețin, în același timp, o diplomă de excelență, ca expert în strategia jocurilor de noroc și a mecanismelor de funcționare a lor, în teoria probabilităților și predicțiilor, sunt înregistrat la forurile superioare „Bafta” și sunt deținător de drepturi depline asupra secretului sacru al câștigului! Adică, vreau pentru ca să zic, nu vin aici ca portarul, doar ca să deschid sau să închid ușile, înțelegi?
– Ce să-ți spun?! D-aia vii de peste douăzeci de ani îmbrăcat cu aceiași nădragi și aceeași cămașă, expertule!
(„OAMENI CARE ȚI-AR FI PUTUT FI INDIFERENȚI”,
work in progress – fragment)
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
Foarte bine descrisă psihologia jucătorului împătimit, modul gradual în care viciul pune stăpânire pe el.
„Doar că live-ul la sloturi nu mai e doar ca și cum te-ai uita la un film de acțiune, ci joci chiar tu în acțiunea peliculei respective, într-un reality show în care “actorii” prestează pe viu un spectacol al entuziasmului nedisimulat sau al disperării, tristeții sau resemnării, iar adrenalina, în proporții eșalonate în funcție de gradul de implicare emoțională și materială a fiecăruia, devine ingredientul de bază al multor mese zilnice.”
Mi-a plăcut stilul în care este scrisă proza, fluența, naturalețea dialogurilor, alegerea unor nume și porecle inspirate și desigur sunt curioasă să citesc restul când se va finaliza această scriere cu un titlu care trezește el însuși interesul.
O latură a divertismentului cu motivație, căreia i s-a acordat prea puțină atenție literară, cel puțin la noi, în raport cu amploarea pe care a cunoscut-o fenomenul în ultimii treizeci de ani.
Mulțumesc pentru comentariu.