Confuzia perpetuă

Pavel Nedelcu (n.1993) este traducător, critic literar și prozator din grupul LiterNautica, multipremiat pentru povestirile sale în cadrul concursurilor literare organizate de PEN România și de revistele Tribuna sau Apostrof. Câștigător al Premiului al II-lea la concursul Primul roman, organizat de Editura Litera, romanul Încotro ne îndreptăm este o bijuterie a literaturii experimentale, excelând prin rafinament, stil și o compoziție ultrasofisticată care sfidează aproape toate convențiile literare. Romanul a fost publicat în 2022, la Editura Litera, în colecția Biblioteca de proză contemporană, coordonată de Doina Ruști.

Vocea narativă, preluată de un Autor supratextual, poartă felurite măști, asumându-și perspective și unghiuri diferite. Este teoretician al literaturii, istoric, critic, cititor, ba chiar personaj. Ne dezvăluie esența literaturii și deconspiră și metoda aplicată în scrierea romanului: „Literatura este speculație”, ea cere „sacrificiu și răbdare”, „așa cum un copac nu poate fi definit astfel fără totalitatea ramurilor sale, tot așa o operă literară nu poate trece drept una fără ansamblul ei de divagații și digresiuni (oare?). Cititorii sunt ca niște insecte pedestre care au plecat de la baza trunchiului și se îndreaptă spre vârf pentru a admira împrejurimile (…). Autorul nu este decât un ghid cățărător (…)”.

Autorul întrerupe șirul evenimentelor în care este implicat personajul Franz pentru a analiza, de pildă, reprezentările artistice ale beznei în cărți de tip thriller sau polițiste, pentru a completa din când în când gândurile lui Franz cu legende și istorii care compensează, zice el, lipsa de educație și de imaginație a agentului de pază, pentru a ironiza trenduri și curente (imaginare) în materie de artă cum ar fi sixtinismul (care face ca orice fotografie să poată fi asociată cu opere de artă celebre) sau Școala de Lemn, care este o grupare rezultată în urma unei noi specializări, vâslologia (tratează vâsla ca simbol al exhibiționismului masculin).  Manifestul noii mișcări în vâslologie este publicat de o revistă prestigioasă din Paris, curentul analizează efectele inhibitive asupra bărbatului pe care le are femeia, trezind ulterior revolta feministelor. Aceeași voce analizează ce mai e la modă în literatură, concluzionând că structura rizomatică a narațiunii e mai apreciată decât cea lineară: „Literatura e o carie ce sapă viclenește, rizomatic, ramificat în carnea imaginației noastre, a celor care citesc și a celor care scriu – diferența nu e deloc atât de mare pe cât se poate crede”. Sunt chestionate limitele mai multor tipuri de discurs epic – de la cel descriptiv, analitic, social, până la cel comercial. Este spusă povestea gloanțelor Sep și Excalibur, se face „teoria lucrurilor pierdute”. Textul devine chiar interactiv, cititorul e invitat la un moment dat să dea play Nocturnei în do minor numărul 20 a lui Chopin ca să participe la experiența revelatoare a paznicului. Un spectaculos poem redă modul în care trăiește Franz muzica, declanșator al amintirilor din copilăria care ascunde o traumă. În plus, Autorul menționează că avea de gând să includă un CD la sfârșitul romanului, cu toate melodiile menționate. În plus, ca o sinteză, regăsim referința de bază a textului, care explică și titlul, anume tabloul lui Paul Gauguin De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? – o compoziție care reprezintă o alegorie a Călătoriei Vieții.

Încapsulat într-o narațiune cu iz kafkian, Franz (64 de ani) este un agent de pază al unei firme private, responsabil cu ordinea într-o gară. Personajul din povestea Autorului este „o ființă de hârtie”, reprezentată de un individ abulic, ajuns aproape de pensie: (…) domnul Franz, deși cea mai frumoasă închipuire, este un om ca toți oamenii. Care prin incertitudinile și confuzia și neputința sa de a înțelge încotro se îndreaptă, de a admite neplauzibilul, ni se prezintă aici ca o reflexie în oglindă, a noastră, a celor care scriu și a celor care citesc (…). Pentru că povestirea aceasta, ca și literatura, altceva nu este decât reflexia noastră într-o oglindă opacă de hârtie”. Franz caută „o explicație plauzibilă” pentru orice i se întâmplă, însă căutarea lui nu face decât să sporească misterul.

La fel ca el, majoritatea peronajelor sunt plasate în contexte bizare, care construiesc atmosfera kafkiană. Managerul General, care este „trimisul lui Dumnezeu pe pământ”, constată că angajații poposesc prea mult pe holuri la bârfe și la fumat, așa că dă ordin ca becurile să fie stinse pe durata zilei. Paznicul refuză să semneze că a luat la cunoștință noua măsură (pentru că nu o înțelege și îi displace), ceea ce se amplifică într-un refuz general de a semna și declanșează o atmosferă de protest care culminează cu momentul în care doi paznici înarmați cu o lanternă ajung până la biroul Surdo-Mutului (secretarul firmei de pază) și, mesmerizați de „latinismul” care „sună inteligent” folosit de Franz, scrijelesc pe perete spusele paznicului: VREM O EXPLICAȚIE PLAUZIBILĂ! Franz este chemat la Șef și, după ce rătăcește pe holurile întunecate, ajunge într-o încăpere rece și întunecoasă, ieșind pe aceeași ușă pe care intrase. Șeful, care este doar o voce „ce se aude de peste tot și de nicăieri”, în timp ce pe scaun nu se zărește nimeni, îi propune o promovare și îi explică importanța amplasării unui pian în gară, factor care ar spori vânzările și ar aduce gara pe locul 1 în topul gărilor din țară, dar Franz nu aude explicațiile, este doborât de un entuziasm de nestăvilit la auzul veștii care ține de promovarea lui și de o serie de amintiri, printre care și episodul cu femeia leșinată în sala de așteptare pentru că uitase să respire din cauza atâtor griji, lecție din care paznicul trage concluzia că societatea și-a schimbat ritmul („rapiditate necruțătoare a societății”, „ritm intens al lumii”).

Franz primește ca sarcină să păzească o pianină, dar nu înțelege pe moment, crezând că trebuie să-l spioneze pe un anume Steinway și că i s-a dat „o misiune de infiltrare ca în romanele de aventuri”. În drum spre apartamentul său (dintr-un bloc de pe strada Nabucodonosor al II-lea), Franz se întreabă dacă nu cumva Steinway este unul dintre colegii lui. Acasă, Franz vorbeste cu tavanul și, furios că nu află de la acesta care dintre colegii lui este Steinway, trage cu arma în el. Își aminteste (falsă amintire) că nu folosise arma decât o singura dată când trăsese în aer ca să sperie un individ înarmat (pe Chelul) care tulburase liniștea gării.

În cursul aceleași zile, Franz merge la vecina Nadia să verifice dacă glonțul tras de el în tavan nu i-a găurit cumva podeaua. De la Nadia află povestea lui Robert Buch, fostul ei soț, profesor de istorie, a cărui lucrare de doctorat despre regele babilonian Nabucodonosor a II-lea îi fusese respinsă pentru că nu conținea adevăruri științifice, fapt care dusese la declanșarea nebuniei profesorului. Narațiunea este întreruptă de seria de proteste declanșate de modificarea articolului 801 din Codul Muncii (făcută rapid și pe timp de noapte) care prevede faptul că angajații pot fi concediați oricând, motivarea fiind creșterea competitivității și responsabilizarea angajaților, situație care sporește tensiunea.

A doua zi, Franz realizează că sarcina lui e să păzească pianina Steinway și îi încurajează pe călătorii interesați să încerce instrumentul. Ulterior, lui Franz i se înmânează decizia de concediere și este chemat din nou la Șef, context în care zărește pe perete scris Sunt fiul unui nimeni. Tulburat și furios, Franz revine în gară, se așază la pian și începe să cânte Kreisleriana lui Schumann, în timp ce în mintea lui se derulează amintiri care îl conduc spre un trecut îngropat și refuzat, iar Franz începe să bănuiască faptul că nu e deloc cine crede că e.

Deznodământul este destul de previzibil, Pavel Nedelcu optează deliberat pentru o soluție convențională, aplicată unui roman neconvențional, probabil pentru a deturna, o dată în plus, ideea că adevărata miză a romanului ar fi spargerea tiparelor narative postmoderne. Astfel, după cum afirmă Emanuela Ilie în prefața romanului, Încotro de îndreptam este „o carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu traumatizat exact de cei care ar trebui să-l protejeze”. Cu toate acestea, Pavel Nedelcu rămâne un prozator care se află în căutarea cititorului ideal, un vis uitat al scriitorilor gen Fowles sau Italo Calvino.

Oana Paler

Oana Paler (n. 1978, Brașov) – Facultatea de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național Dr. Ioan Meșotă, Brașov; colaborări cu recenzii de carte, critică literară, eseu și proză, apărute în revistele Astra, Golan, Familia, Vatra, Ficțiunea OPTm și pe platforma laconic.ro; autor al romanului Stadii (Editura Rocart, 2023).